Capitolul al doilea prezintă frumuseţea vieţii creştine, îndurarea ce o caracterizează, care se uită pe sine în considerarea altora şi care se poartă conform smereniei făcută cunoscută în Hristos, Exemplul nostru. În acest al treilea capitol, vedem energia vieţii creştine ce întâmpină pericolele de care suntem asediaţi, uită lucrurile care sunt în urmă şi se grăbeşte spre Hristos, Ţinta noastră, în slavă.
Avem nevoie atât de har, cât şi de energie, căci, aşa cum s-a evidenţiat, „uneori vedem sărăcie de energie acolo unde este frumuseţe de caracter; sau multă energie acolo unde este lipsă de blândeţe şi de consideraţie pentru alţii". Pe parcursul acestui capitol suntem avertizaţi împotriva anumitor pericole prin care duşmanul încearcă să împiedice pe credincioşi să strălucească precum lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii şi astfel să strice mărturia noastră pentru Hristos, în timp ce trecem printr-o lume aflată în întuneric moral şi în lumina morţii.
În versetele 2 şi 3 ni se atrage atenţia asupra lucrărilor rele ale celor ce corupeau creştinismul prin învăţătura iudaizantă. În versetele 17 şi 21 suntem avertizaţi împotriva vrăjmaşilor crucii lui Hristos dinăuntrul profesiunii creştine. Ca să putem avea energia necesară pentru a învinge aceste pericole, apostolul Îl prezintă pe Hristos în slavă ca o resursă nesecată a noastră.
Versetul 1: înainte de a vorbi despre pericolele speciale la care suntem expuşi, Pavel Îl pune pe Domnul înaintea noastră, ca pe Unul în care ne putem bucura. Apostolul fusese în închisoare patru ani şi urma să fie încercat cu viaţa lui. Dar oricare ar fi fost împrejurările, oricât de mare căderea în mijlocul poporului lui Dumnezeu, oricâte pericole de care ne avertizează, îndemnul său final este: „bucuraţi-vă în Domnul!" Domnul este în slavă, mărturie veşnică a satisfacţiei infinite a lui Dumnezeu în lucrarea Lui la cruce şi Unul în care se face cunoscută întreaga binecuvântare pe care El a asigurat-o pentru credincioşi. Dacă El este în slavă, vom fi şi noi în slavă, în ciuda a tot ceea ce am avea de trecut pe acest drum, fie prin încercări, fie confruntaţi cu falimentul sfinţilor sau cu puterea duşmanului. De aceea, să ne bucurăm în Domnul.
Versetele 2,3: Având privirea îndreptată spre Hristos Isus ca Domn înaintea căruia orice genunchi este gata să se plece, apostolul ne pune în gardă faţă de unele pericole speciale cu care suntem confruntaţi. Avem să ne ferim „de câini, de lucrători răi, de falsa tăiere împrejur". Aceste trei rele par că se referă la învăţători iudaizanţi dinăuntrul cercului creştin, care căutau să amestece legea cu harul. Aceasta însemna darea la o parte a Evangheliei harului şi întemeierea din nou pe firea pe care Evanghelia o pune deoparte. Dându-şi seama că acest rău atacă fundamentul întregii noastre binecuvântări, Pavel este necruţător în condamnare. Câine este cel ce se întoarce la ce a vărsat şi nu are ruşine.
Mai mult, aceşti învăţători iudaizanţi acopereau lucrări rele cu o manta religioasă. Tocmai faţă de acest lucru, Domnul îi făcea atenţi pe ucenici, când spunea: „nu luaţi parte la lucrările lor". Poate că aceştia afirmau că sunt cei tăiaţi împrejur, care nu se mai încred în ei, dar în realitate, căutând să amestece legea cu harul, ei încurajau firea religioasă mai degrabă decât s-o reteze. Apostolul expune aceasta în termeni dispreţuitori.
În contrast cu sistemul acestor învăţători iudaizanţi, Pavel expune caracterele remarcabile ale creştinismului. În creştinism, cei care nu au încredere în ei înşişi — şi realizează astfel tăierea împrejur spirituală adevărată — „se închină prin Duhul lui Dumnezeu" şi nu într-un cerc de ceremonii religioase. Ei se laudă în Hristos Isus şi nu cu oameni şi cu lucrările lor. Ei nu au încredere în carne, ci îşi pun încrederea în Domnul. Există, într-adevăr, poftele firii păcătoase pe care trebuie să le judecăm, dar aici apostolul ne avertizează împotriva religiei firii păcătoase. Acesta este un pericol cu mult mai subtil pentru creştini, căci firea păcătoasă religioasă are o aparenţă justă, în timp ce poftele firii păcătoase sunt vizibil rele chiar omului natural. Cineva a spus: „Carnea are atât o religie cât şi pofte, însă carnea trebuie să aibă o religie care să n-o omoare".
Cuvintele apostolului au cu siguranţă un avertisment special pentru noi în acele zile din urmă, când învăţătura iudaizantă, care a fost un aşa pericol pentru biserica primară, s-a dezvoltat în creştinătate, devenind un amestec corupt de iudaism şi creştinism. Rezultatul este că a apărut o vastă profesiune în care formele şi ceremoniile au luat locul închinării prin Duhul, în care lucrarea oamenilor inspirată de lege a lăsat la o parte lucrarea lui Hristos inspirată prin Evanghelie; şi ea apelează la omul firii păcătoase, în timp ce nu ridică nici o întrebare cu privire la naşterea din nou sau la credinţa personală în Hristos. Fiind formată ea însăşi după modelul iudaic, creştinătatea a devenit o tabără a imitaţiei iudaice, având doar „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea". De această corupţie ne îndeamnă apostolul în celelalte epistole „să ne depărtăm" „să ieşim deci afară din tabără, la Hristos, purtând ocara Lui" (2. Timotei 3:5 ; Evrei 13:13 ).
Versetele 4-6: Pavel porneşte să demaşte caracterul lipsit de valoare al firii religioase, evocându-şi propria viaţă înainte de întoarcerea la Dumnezeu. Dacă ar fi existat vreo virtute în firea religioasă, el ar fi avut mai mult temei pentru a se încrede în ea decât alţii, căci el era în mod sincer un om religios prin firea lui. În cazul său, poruncile şi ritualul legii fuseseră împlinite — fusese tăiat împrejur a opta zi. Era evreu prin descendenţa cea mai pură. În ceea ce priveşte viaţa religioasă, aparţinea partidei celei mai înguste — fariseu. Nimeni nu pune la îndoială sinceritatea şi râvna lui, căci, căutând să-şi păstreze religia, el prigonise Biserica. Cu privire la dreptatea prin împlinirea în afară a Legii, era fără vină.
Versetul 7: Pentru el, ca om natural, toate aceste lucruri erau un câştig ce i-ar fi dat o poziţie înaltă între oameni, dar din momentul în care a fost adus în situaţia de a-L vedea pe Hristos în glorie, a descoperit că, în ciuda tuturor avantajelor sale religioase, era cel dintâi dintre păcătoşi şi lipsit de slava lui Dumnezeu. Mai mult, el a văzut că toate binecuvântările depindeau de Hristos şi de lucrarea Lui, cu rezultatul că de acum înainte lucrurile care erau un câştig pentru el ca om natural, le-a socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. A se încrede mai departe în faptul că era evreu din evrei şi atingând dreptatea pe care o dă legea fără pată, ar fi însemnat să dea deoparte lucrarea lui Hristos prin propria sa lucrare şi să se bucure mai mult de ceea ce era prin el însuşi, decât în Hristos.
Versetele 8,9: Mai mult decât atât, el şi-a socotit aceste lucruri ale firii religioase drept o pierdere, nu numai la momentul întoarcerii la Dumnezeu, ci a continuat să le socotească aşa de-a lungul întregii sale vieţi; căci, în timp ce se putea uita înapoi, spunând „le-am socotit", el putea de asemenea spune în prezent, „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere". În plus, nu numai lucrurile despre care vorbise le socotea ca o pierdere, ci „toate lucrurile" cu care carnea se poate lăuda şi care i-ar fi dat un loc în această lume. Pavel era un om dintr-o familie stimată, cu o bună situaţie socială, de origine din Tarsus — un oraş nicidecum neînsemnat. Era bine educat, căci învăţase la picioarele lui Gamaliel. Era bine cunoscut conducătorilor iudei şi, sub autoritatea lor, el acţionase într-o manieră oficială; dar cunoaşterea lui Isus Hristos despre care el putea spune „Domnul meu" a aruncat în umbră toate aceste lucruri. Astfel este preţul nespus de mare al lui Hristos, încât, comparate cu El, toate lucrurile cu care carnea se poate lăuda erau socotite de apostol ca fiind doar „gunoi". Ajungând la această evaluare a lucrurilor, nu-i era dificil a le lăsa să se ducă; căci cine ar face obiecţie când este vorba de a părăsi o grămadă de gunoi?
În acest pasaj de cugetare profundă, apostolul ne pune în faţă propria sa experienţă. Am face însă bine dacă ne-am cerceta propriile inimi spre a vedea cât de departe am înaintat pe urmele apostolului, socotind doar ca pe un gunoi bun de aruncat orice avantaje lumeşti care ne-ar oferi un loc între oameni, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Hristos, Domnul nostru. În mod natural, noi ne fălim cu orice ne-ar distinge de semenii noştri şi ne-ar aduce onoare, fie că este vorba despre naştere, poziţie socială, avere sau intelect. Cineva a spus: „Ori cu ce te-ai împodobi — poate fi şi cu o cunoaştere a Scripturii — este slava cărnii. Oricât de mic, un lucru este îndeajuns să ne facă mulţumiţi de noi înşine: ceea ce nu vedem la altul este îndeajuns pentru a ne înălţa propria importanţă" (J .N. Darby).
Descoperind în preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos deşertăciunea firii religioase şi lucrurile care reprezintă un câştig pentru noi ca oameni naturali şi avându-L pe Hristos în slavă ca singur Ţel, apostolul poate exprima liber dorinţele inimii sale, toate legate de Hristos, după cum spune:
„Ca să câştig pe Hristos" (versetul 8), „Să fiu găsit în El" (versetul 9), „Şi să-L cunosc pe El" (versetul 10), „căutând să-L apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus" (versetul 12).
Când apostolul spune, „ca să câştig pe Hristos", el priveşte capătul călătoriei. El aleargă pe un drum a cărui ţintă este de a fi cu Hristos si al cărui ţel este să fim ca Hristos în slavă, ca Acel Unul spre care ne aruncăm înainte.
În acea zi măreaţă, apostolul poate spune că „va fi găsit în El". Atunci se va vedea cum orice binecuvântare asigurată pentru credincios prin lucrarea Lui la cruce, este arătată „în El" în slavă. Aceasta va însemna că îndreptăţirea noastră arătată în El, nu va fi îndreptăţirea ce ar rezulta din propriile noastre lucrări, ci darul obţinut ca rezultat a ceea ce Dumnezeu a făcut prin Hristos. Hristos a fost dat de Dumnezeu pentru fărădelegile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Credinciosul intră în această binecuvântare prin credinţă.
Versetele 10,11: În timp ce se aruncă înainte spre Hristos, dorinţa apostolului este exprimată de cuvintele „ca să-L cunosc pe El". Vrem să-L cunoaştem în tot farmecul Lui, aşa cum Se arată, în harul Său, smerit şi în ascultarea pînă la moarte; vrem să-L cunoaştem în marea putere care lucrează pentru noi, aşa cum se arată în învierea Sa; vrem să-L cunoaştem în glorie ca pe Acel Unul către care înaintăm pentru a fi asemenea cu El cu Care vom fi totdeauna. A-L cunoaşte pe El în tot harul smereniei Sale, ca pe Exemplul nostru, ne va învăţa cum să trăim pentru El. A-L cunoaşte pe El în puterea învierii Lui ne va permite să facem faţă morţii, dacă, asemenea lui Pavel, suntem chemaţi să suferim moartea pentru Numele Lui; şi să-L cunoaştem în slava care ne va păstra în alergare, în ciuda tuturor împotrivirilor. Marea dorinţă a apostolului era să ajungă la Hristos în slavă şi, având în vedere acest sfirşit, era pregătit să se asemene morţii lui Hristos, să moară faţă de tot ceea ce a murit Hristos — chiar dacă aceasta însemna pentru el o moarte de martir — pentru a ajunge la condiţia binecuvântată a „învierii dintre cei morţi".
Versetul 12: Pavel se afla încă în trup, astfel încât nu pretindea şi nu putea pretinde că obţinuse deja premiul de a fi cu Hristos şi ca Hristos în slavă. Cu toate acestea, el avea în vedere sfârşitul şi, în drumul său, căuta să împlinească această apucare a sfârşitului glorios pentru care fusese destinat prin harul lui Hristos.
Versetele 13,14: Dacă nu câştigase încă premiul, nici nu pretindea că a apucat fericirea premiului în toată plinătatea ei. Dar putea spune: „una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus". Ce bun lucru şi pentru noi, dacă am putea avea o asemena viziune a lui Hristos în slavă şi a realităţii a ceea „ce este înainte", prin care să fim călăuziţi a uita lucrurile care sunt în urmă. Pavel nu numai că le socotise ca o pierdere, dar le şi uitase. Nu ne putem lăuda cu ceva ce am uitat. Aşa precum este cu orice altă binecuvântare sprituală, chemarea noastră cerească este făcută în Hristos.
Versetele 15-17: Expunând calea pe care o urma în această lume, duhul în care el păşea pe ea şi sfârşitul glorios la care ducea aceasta, apostolul îndeamnă acum ca toţi câţi se bucură deplin — sau sunt „desăvârşiţi" — în această experienţă creştină, să fie însufleţiţi de acelaşi gând. Poate că sunt unii care au intrat numai puţin în această experienţă creştină matură, dar chiar şi aşa, Dumnezeu ne poate călăuzi înainte şi ne poate descoperi fericirea spiritului care uită lucrurile rămase în urmă şi se aruncă spre Hristos în slavă. Dacă există oricum diferenţe în creştere spirituală, nu există nici un motiv ca să nu mergem în acelaşi fel pe cale. Unul poate vedea mai departe decât altul de-a lungul drumului, dar aceasta nu-l va împiedica să urmeze acelaşi drum şi să privească în aceeaşi direcţie.
Suntem îndemnaţi apoi să fim urmaşi ai apostolului pe calea urmată de el şi nu numai urmaşi, ci să mergem ca el, având un gând şi-un ţel. Cu smerenia care se uită pe sine şi cu ochii spre Hristos în slavă vom fi atraşi împreună de acelaşi ţel.
Avem să-i remarcăm pe cei care umblă astfel. Nu contează numai mărturia pe care am avea-o, cuvintele sincere pe care le-am rosti, ci şi umblarea care vorbeşte despre viaţa pe care o trăim şi care are atâta valoare în ochii lui Dumnezeu. Pavel putea spune: „Pentru mine, a trăi este Hristos".
Versetele 18,19: suntem apoi avertizaţi cum chiar în acele zile de început erau mulţi învăţători în mijlocul poporului lui Dumnezeu a căror umblare era în aşa fel încât dovedea că sunt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos şi al căror sfârşit avea să fie pierzarea. Fiind departe de a avea smerenia care uită lucrurile rămase în urmă şi se aruncă spre Hristos în slavă, erau în întregime ocupaţi cu lucruri pământeşti. Dacă apostolul găseşte potrivit să ne avertizeze asupra unor astfel de lucruri, este de plâns. El ne-a prevenit deja cu privire la învăţătorii iudaizanţi care se sprijineau pe firea religioasă. Acum ne avertizează împotriva celor care căutau să abată creştinismul spre un simplu sistem educaţional, în efortul de a face o lume mai bună şi mai strălucită. Aceştia aveau în vedere lucrurile pământeşti. Ni se atrage astfel atenţia asupra a două rele agresive şi dezmăţate în aceste zile din urmă, unul care foloseşte creştinismul pentru a se sprijini pe firea religioasă, celălalt care îl foloseşte pentru a o hrăni. Amândouă îl pun deoparte pe Hristos, lucrarea Lui şi caracterul ceresc al creştinismului.
Versetele 20,21: În contrast cu acestea, apostolul poate spune despre credincioşi că legăturile noastre sunt în ceruri, „de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos". La venirea Lui, aceste trupuri ale stării noastre smerite vor fi schimbate şi făcute „asemenea trupului Său de slavă". Această schimbare va fi efectuată prin puterea pe care o are Hristos „de a-Şi supune toate". Orice putere care este împotriva noastră — fie că este carnea dinăuntrul nostru, Diavolul dinafara noastră, lumea din jur sau chiar moartea însăşi — El este în stare să o supună. Astfel, începutul călătoriei este acela că am fost aduşi să înţelegem ceva din preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul nostru, iar finalul va fi că în ciuda oricărei puteri potrivnice vom fi cu El sus şi ca El, purtând un trup de slavă.
Cu această nădejde glorioasă înainte, ne putem pune întrebarea pe care a pus-o altcineva: „Este Hristos ţelul sufletelor noastre într-un mod atât de singular încât să fie puterea care dislocă de tot ceea ce ne-am legat în trecut; tot ceea ce ne-ar ademeni şi ne-ar face să întoarcem spatele crucii în prezent; şi toate planurile, aşteptările şi temerile sau anticipaţiile viitorului?"