În Macedonia şi Grecia; lunga vorbire a lui Pavel la Troa; moartea şi învierea lui Eutih
După ce a încetat tulburarea el trimite după ucenici, îi îmbrăţişează şi pleacă spre Macedonia; vizitează acea întreagă regiune, apoi vine în Grecia. Începutul celei de-a doua epistole către Corinteni oferă detalii asupra acestei părţi a istoriei sale. În Grecia rămâne trei luni, iar când iudeii îi întind curse, o ia prin Macedonia, în loc să plece cu corabia direct în Siria. La Troa (unde i se deschisese o uşă atunci când era în drum spre Grecia, însă afecţiunea pentru corinteni nu-i îngăduise să rămână) petrece o duminică şi chiar o întreagă săptămână, pentru a-i vedea pe fraţi. Vedem scopul obişnuit al strângerii lor, „adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, precum şi ocazia uzuală pentru aceasta, „ziua dintâi a săptămânii“. Pavel se foloseşte de ea pentru a le vorbi toată noaptea; însă era o ocazie neobişnuită. Prezenţa şi îndemnurile unui apostol nu i-au putut ţine pe toţi treji. Nu era însă o strângere ţinută în secret sau în întuneric. Erau multe lumini în camera de sus unde se aflau. După locul unde se întâlneau vedem că adunările nu erau alcătuite din foarte multe persoane. În camera de sus din Ierusalim încăpeau, probabil, o sută douăzeci de persoane. Se pare, din diferite salutări, că se întâlneau în case particulare - probabil în mai multe, dacă numărul de credincioşi o cerea; era însă doar o singură adunare.
Eutih plăteşte preţul lipsei sale de atenţie; însă Dumnezeu dă mărturie despre bunătatea Sa şi despre puterea cu care-l înzestrase pe apostol, prin faptul că îl învie pe tânăr dintr-o stare de moarte. Pavel spune că sufletul lui era încă în el; nu avea decât să restabilească legătura dintre acesta şi organismul fizic. În alte cazuri, sufletul a fost rechemat.
Pavel, umplut cu Duhul Sfânt, este centrul energiei lucrării
Pavel alege să meargă singur de la Troa la Asos. Vedem de-a lungul întregii sale istorii că el stabilea slujirea de bună-voie a tovarăşilor săi, prin puterea pe care Duhul i-o dădea asupra lor - fără îndoială nu ca un stăpân, totuşi într-un mod mai deplin decât dacă ar fi fost stăpân. El este (sub autoritatea lui Hristos) centrul sistemului în care lucrează, centrul energiei. Hristos singur poate fi de drept centrul mântuirii şi al credinţei. Doar ca umplut de Duhul lui Dumnezeu a putut Pavel să fie centrul acelei energii; şi a fost, aşa cum am văzut, prin faptul că nu L-a întristat şi s-a deprins să aibă o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Pavel nu se opreşte la Efes, fiindcă într-un loc atât de central el ar fi trebuit să rămână câtva timp. Este necesar să evităm ceea ce are un anumit drept moral asupra noastră, dacă nu vrem, şi dacă nu trebuie, să fim reţinuţi de obligaţia pe care ne-o impune.
Discursul lui Pavel către bătrânii din Efes
Nu era vorba de lipsă de afecţiune faţă de efesenii preaiubiţi, nici de vreun gând de a-i neglija. El trimite după bătrâni şi le ţine o cuvântare pe care trebuie să o examinăm puţin, ea aşezând înaintea noastră poziţia Adunării în acel timp, precum şi lucrarea evangheliei printre neamuri. Adunările erau consolidate pe o suprafaţă destul de mare a regiunii, iar în diverse locuri, cel puţin, lucrarea luase forma unei instituţii cu o rânduială reglementată. Bătrânii erau stabiliţi şi recunoscuţi. Apostolul putea trimite să fie chemaţi. De asemenea, autoritatea lui era recunoscută de către ei. El vorbeşte de lucrarea sa ca de un lucru trecut - solemn gând! - însă îi ia ca martori nu doar că le predicase adevărul, ci un adevăr care vorbea conştiinţei lor, aşezându-i înaintea lui Dumnezeu pe de o parte, iar de cealaltă prezentându-le pe Acela în care Dumnezeu S-a făcut pe Sine cunoscut şi în care El a comunicat toată plinătatea harului în folosul lor - pe Isus, Obiectul credinţei lor, Mântuitorul sufletelor lor. Făcuse acest lucru trecând prin necazuri şi greutăţi, înfruntând împotrivirea neprincipială a iudeilor care-L respinseseră pe Unsul, însă în conformitate cu harul care se ridica deasupra acestui rău şi care declara mântuirea iudeilor; şi, mergând mai departe de aceste limite (fiindcă era har), se adresa neamurilor, tuturor oamenilor, ca păcătoşi şi responsabili faţă de Dumnezeu. Pavel făcuse aceasta nu cu mândria unui predicator, ci cu umilinţa şi perseverenţa dragostei. El dorea de asemenea să-şi sfârşească slujba şi să nu eşueze în nimic din ceea ce Isus îi încredinţase. Acum mergea la Ierusalim, simţindu-se legat în duh să facă aceasta, fără să ştie ce avea să se întâmple, însă avertizat de Duhul Sfânt că-l aşteptau lanţuri şi necazuri. Cu privire la ei, apostolul ştia că slujba sa era încheiată şi că nu avea să le mai vadă faţa. Prin urmare, responsabilitatea urma să atârne în mod deosebit asupra lor.
Deci ceea ce Duhul Sfânt aşază înaintea noastră aici este că acum, când detaliile lucrării apostolului printre neamuri pentru a sădi evanghelia sunt relatate ca o singură scenă între iudei şi neamuri, el spune rămas-bun lucrării, pentru a-i lăsa astfel într-o nouă poziţie pe cei pe care-i strânsese împreună pentru ca, într-un anumit sens, să-şi poarte singuri de grijă*. Este un discurs care marchează încetarea unei faze a adunării - cea a lucrărilor apostolice - şi intrarea în alta: responsabilitatea ei de a rămâne neclintită acum când aceste lucrări încetaseră, slujba bătrânilor pe care Duhul Sfânt îi făcuse supraveghetori şi, în acelaşi timp, pericolele şi dificultăţile inerente încetării lucrării apostolice, care făceau complicată lucrarea bătrânilor, asupra cărora responsabilitatea avea să atârne acum într-un fel deosebit.
* Nu avem nicio relatare în Scriptură care să ne arate dacă Pavel a mai fost pus în libertate şi dacă s-a întors în aceste locuri (nu în mod necesar la Efes), aşa cum Filipeni, Filimon şi probabil 2. Timotei ne-ar face să presupunem.
Succesiunea apostolică este dovedită ca fiind o fabulaţie
Prima remarcă ce decurge din examinarea acestui discurs este că succesiunea apostolică este cu totul negată de el. Din cauza absenţei apostolului aveau să se ivească diferite dificultăţi şi nu avea să fie nimeni în locul lui care să le facă faţă sau care să le prevină. Prin urmare, el nu avea niciun succesor. În al doilea rând apare faptul că îndată ce dispărea această energie care ţinea în frâu spiritul răului, lupi răpitori din afară şi învăţători rătăciţi dinăuntru aveau să-şi scoată capul şi să atace simplitatea şi fericirea Adunării, Adunare care urma să fie hărţuită de eforturile lui Satan fără ca ea să posede energia apostolică pentru a se împotrivi.
Datoria bătrânilor faţă de turmă
Această mărturie a lui Pavel este de cea mai mare importanţă cu privire la întregul sistem ecleziastic. Bătrânilor cărora li se predă responsabilitatea le este îndreptată atenţia în altă parte decât la grija apostolică prezentă (această resursă nemaiexistând, nici altceva care s-o înlocuiască în mod oficial), cu scopul ca adunarea să fie ţinută în siguranţă şi adăpostită de rău. Era partea lor să aibă grijă de adunare în aceste împrejurări. În al doilea rând, ceea ce era în principal de făcut pentru împiedicarea răului era ca ei să păstorească turma şi să vegheze fie asupra lor înşişi, fie asupra turmei, în vederea acestui lucru. El le reaminteşte cum îi îndemna noapte şi zi cu lacrimi. De aceea trebuia ca ei să fie veghetori. Apoi îi încredinţează pe ei, nu lui Timotei, nici vreunui episcop, ci - într-un fel care dă la o parte orice resursă oficială - lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său care putea să-i zidească şi să-i facă siguri de moştenire. Pe acest teren lasă el Adunarea; ceea ce ea a făcut după aceea nu constituie subiectul meu aici. Dacă Ioan a venit mai târziu să lucreze în aceste părţi, a fost o mare favoare din partea lui Dumnezeu, însă acest lucru nu a schimbat cu nimic poziţia din punct de vedere oficial. Lucrările acestuia (cu excepţia avertismentelor date celor şapte adunări în Apocalipsa, unde este vorba de judecată) priveau viaţa individuală, caracterul ei şi ceea ce o susţinea.
Afecţiunea lui Pavel arătată cu ocazia despărţirii de adunarea din Efes
Cu o afecţiune adâncă şi mişcătoare, Pavel se desparte de adunarea din Efes. Cine avea să umple golul? În acelaşi timp, el face apel la conştiinţa lor privitor la integritatea umblării sale. Lucrările libere ale apostolului neamurilor erau încheiate. Un gând solemn şi tulburător! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a comunica lumii planurile Sale cu privire la Adunare şi pentru a instaura în lume acest obiect preţios al afecţiunilor Sale unit cu Hristos la dreapta Sa. Ce avea să se aleagă de ea aici jos?