Toată armura lui Dumnezeu

Epistola către Efeseni are un caracter particular. Ea priveşte omul nu ca având o viaţă de păcat, pe care trebuie în principiu s-o ţină în moarte şi căreia trebuie să i se împotrivească în practică, ci, pentru a-I da lui Dumnezeu locul de căpătâi şi pentru a oferi binecuvântării pe care El o dă caracterul deplin şi perfecţiunea ei, ea tratează omul ca mort în greşeli şi în păcate. În consecinţă, întreaga lui existenţă morală este una nouă, care depinde de Dumnezeu, decurge din puterea Lui şi îşi trage originea şi existenţa din energia Sa creatoare şi dătătoare de viaţă. Este vorba de o creaţie nouă.

Prin urmare, în primul capitol, înainte chiar de a vorbi de răscumpărarea atât de necesară omului, Duhul ne îndreaptă privirile către planurile veşnice ale harului lui Dumnezeu cu privire la cei aleşi în Hristos, şi către bogăţia de binecuvântări la care ei sunt rânduiţi. Moştenirea care le-a fost dată în Hristos urmează după aceea (Efeseni 1:11 ), ca un lucru secundar. Apoi avem uniunea bisericii cu Hristos, care este Capul ei, înălţat mai presus de orice nume, atât în veacul acesta, cât şi în cel viitor. De aici, ca o consecinţă, aducerea la viaţă şi învierea împreună cu Hristos, precum şi aşezarea în locurile cereşti în El, acolo unde orice diferenţă între iudei şi neamuri este în întregime dată la o parte. De asemenea, crearea noastră din nou în Hristos, iar Duhul Sfânt, potrivit tainei ţinută ascunsă de veacuri, dar acum descoperită, devine prin prezenţa Lui puterea unităţii bisericii ca locuinţă a lui Dumnezeu. Urmează apoi conferirea oricărui dar necesar pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru strângerea şi zidirea trupului de către Capul din ceruri. Privită astfel, în Capul ei şi în puterea Duhului Sfânt pe pământ, biserica are un caracter ceresc; şi fiindcă privilegiile ei au acest caracter elevat, tot aşa stau lucrurile şi cu mărturia, dificultăţile şi luptele ei. Compară Efeseni 1:3 ; 2:6 ; 3:10 ; 6:12 . Fiindcă cu cât poziţia noastră spirituală este mai ridicată, cu atât dificultăţile şi exerciţiile de inimă dobândesc un caracter care necesită o experienţă şi o putere mai mare. Înaintarea noastră spirituală ne introduce în mod necesar în astfel de lucruri. Însă Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre. Nu putem să ne aşteptăm ca un prunc în Hristos să fie exersat ca un apostol. Totuşi, principiile oricărei ispite sunt în general aceleaşi, iar experienţa unui apostol îl va face pe acesta să înţeleagă cu atât mai bine încercările unui prunc. Cunoştinţa lui mai completă despre vicleniile lui Satan îi oferă posibilitatea de a pune aceste viclenii în adevărata lor lumină, pentru a fi înţelese astfel şi de creştinul mai puţin experimentat. Pentru că ele au încetat să mai fie vicleşuguri pentru el însuşi, le poate prezenta subtilitatea şi celui care încă nu le bănuieşte, sau care le judecă incomplet. Urmând cuvântul lui Dumnezeu, cel mai simplu suflet poate evita pericolul, chiar dacă este lipsit de experienţă cu privire la şiretlicurile vrăjmaşului; deoarece pe această cale Se află Dumnezeu, şi totul devine astfel simplu. Poţi să fii înţelept în ce priveşte binele, şi simplu în ce priveşte răul. Totuşi există încercări, iar aceeaşi fire omenească se află în credinciosul cel mai în vârstă ca şi în cel mai tânăr. Forma încercării poate fi diferită şi potrivită progresului făcut, însă principiile sunt aceleaşi, şi la fel şi mijloacele de apărare. Cineva, dacă este mai smerit în duh, le foloseşte mai bine, însă armele lui Dumnezeu nu sunt diferite în natura lor. Apostolul poate explica tânărului ostaş cum se folosesc ele; însă el le foloseşte (chiar dacă cu o mai mare pricepere) pe acelea pe care le explică.

Însă înainte de a intra în caracteristicile acestei armuri aş vrea să spun câteva cuvinte despre poziţia celui care este chemat să o folosească. De notat că folosirea spirituală a armurii se găseşte la sfârşitul unei epistole în care s-a vorbit despre cele mai înalte privilegii spirituale care aparţin creştinului. El este privit, de-a lungul întregii epistole, ca aflându-se în Canaanul ceresc, binecuvântat cu toate binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti “în Hristos”; adus la viaţă împreună cu El, înviat şi aşezat în locurile cereşti, în El. Cel credincios are răscumpărare şi iertare. Dorinţa apostolului este ca el să cunoască plinătatea şi bogăţia chemării şi moştenirii lui, precum şi puterea care l-a adus în această poziţie, în duh şi în viaţă, dacă nu încă în trup. Pe pământ el este privit ca fiind zidit împreună cu toţi sfinţii, pentru a alcătui locuinţa lui Dumnezeu, în Duhul.

Prin urmare, atunci când apostolul vorbeşte de luptă, ea nu este dusă pentru a intra în aceste privilegii, ci pentru ca cel care se află deja în ele să se poată menţine acolo şi să poată să le facă să fie o realitate pentru sufletul său prin puterea lui Dumnezeu. Când apostolul spune că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, el face referire la Iosua şi la Israel. Luptele lui Israel nu au avut loc în Egipt, nici măcar în pustie. Ei au fost robi în Egipt şi au fost asupriţi acolo, aşa cum omul neconvertit este robul păcatului şi al lui Satan. Dumnezeu vede necazul lui şi Se coboară ca să-l izbăvească. El îşi părăseşte starea nenorocită (de slăbiciune nu poate scăpa) şi se aruncă în braţele lui Dumnezeu, iar prin moartea şi învierea lui Hristos, adică prin răscumpărare, trece pe un tărâm nou, unde se află pentru totdeauna deasupra durerii şi nenorocirii de dinaintea izbăvirii sale. “Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit poporul pe care l-ai răscumpărat”, spune cântarea lui Moise, Exod 15 , “iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale”. Nu numai că sângele de pe uşiorii uşii îi adăpostise de judecata lui Dumnezeu, dar puterea activă a Acestuia îi eliberase acum în întregime şi pentru totdeauna din starea în care zăceau. Singura diferenţă în Efeseni este cea pe care am remarcat-o deja, anume că necazurile şi durerile de dinainte nu sunt avute în  vedere. Omul este privit ca mort în greşeli şi în păcate, astfel ca toate privilegiile lui şi întreaga lucrare a lui Dumnezeu să fie arătate în deplina lor întindere. Se trece peste pustie, care reprezintă ceea ce a devenit această lume pentru cei răscumpăraţi, şi care este caracterizată de exerciţiul credinţei şi al răbdării, nu de luptele spirituale duse în vederea materializării şi menţinerii privilegiilor date.

Pentru a intra pe deplin în aceste privilegii, trebuie să experimentăm propria noastră moarte şi înviere cu Hristos; nu numai că El a murit şi a înviat pentru noi. Trebuie să trecem Iordanul şi să intrăm astfel în ţară, în duh. Marea Roşie a simbolizat răscumpărarea prin moartea şi învierea lui Hristos; Iordanul simbolizează moartea şi învierea noastră împreună cu El, în puterea Duhului lui Dumnezeu, astfel încât să putem pătrunde în duh în ceea ce este dincolo de perdeaua dinăuntru, potrivit puterii răscumpărării care a fost lucrată pentru noi. Şi remarcaţi că la intrarea în Canaan, aşa cum este descrisă în cartea Iosua, partea lui Israel nu a fost odihna, ci atunci au început luptele lor pentru a pune mâna pe ţară. Iordanul a fost fără îndoială o imagine a morţii, însă a morţii cu Hristos, în puterea Duhului Sfânt; astfel încât să fim înviaţi în duh, în libertatea pe care Hristos ne-a dăruit-o, putând astfel să realizăm şi să trăim în lucrurile cereşti în care El a intrat, în calitatea Lui de Cap al nostru înviat. De îndată ce Israel a trecut Iordanul, înainte ca vreo sabie să fie scoasă din teacă, ei au mâncat din grâul vechi al ţării. În principiu, ei stăpâneau toată ţara. Dar ca să o stăpânească în fapt, ei trebuiau să se lupte cu vrăjmaşul. Principiul luptei creştine este acelaşi. Toate lucrurile sunt ale noastre. În ce priveşte titlul nostru, suntem aşezaţi în locurile cereşti în Hristos şi mâncăm din grâul ţării. Însă acum începe conflictul, pentru a ne păstra poziţia împotriva vrăjmaşului şi pentru a ne da seama tot mai mult de privilegiile noastre prin orice atac din partea lui împotriva noastră. Pentru că menţinându-ne pe poziţie împotriva atacurilor lui, va exista un progres continuu în realizarea a ceea ce Dumnezeu ne-a dat, deşi în conflict noi nu trebuie decât să ne menţinem pe poziţie cu credincioşie. Dacă suntem aşezaţi în locurile cereşti în ce priveşte chemarea şi poziţia noastră în raport cu Dumnezeu, trebuie ca în ce priveşte stăpânirea să ne-o dobândim; asta pentru că duhurile rele sunt acolo. După aceste remarci generale asupra poziţiei celor angajaţi într-o asemenea luptă, să ne întoarcem la epistola către Efeseni.

În această epistolă, binecuvântările, credincioşii înşişi, mărturia bisericii, luptele celor credincioşi - toate sunt în ceruri. Odihna va fi acolo, precum Canaanul (simbolic) pentru Israel. Lupta se duce acolo, precum în Canaan sub conducerea lui Iosua. Însă acum lupta nu este cu carnea şi cu sângele, ci cu domnul puterii văzduhului, cu stăpânitorii întunecimilor, cu duhurile răutăţii în locurile cereşti. Armele cărnii şi înţelepciunea firească nu sunt de nici un folos. Cineva poate fi biruitor asupra instrumentelor puterii lui Satan prin raţionamentele omeneşti, şi totuşi să fie biruit de el însuşi. Nu există alt refugiu sigur decât armura lui Dumnezeu; iar pentru a-ţi menţine poziţia constant, ai nevoie de toate piesele ei. Ce am spune despre cineva care, bine echipat în orice altă privinţă, şi-ar uita coiful sau sabia? Un astfel de om a uitat de vrăjmaşul său şi de faptul că poate fi rănit. Mulţumim lui Dumnezeu că avem cuvântul şi înţelepciunea Lui care să ne spună de ce avem nevoie ca să putem rezista. Satan nu se poate atinge de ceea ce este născut din Dumnezeu. Cel care trăieşte şi umblă prin Duhul nu este atins de armele lui, nici afectat de vicleniile lui. Însă carnea n-are nici o puterea împotriva vrăjmaşului; iar dacă este expusă lui, suntem în pericol de a fi răsturnaţi de el. Prin urmare Duhul lui Dumnezeu ne arată de ce anume avem nevoie.

Primul lucru pe care trebuie să-l ţinem minte, lucru pe care l-am remarcat deja, este că armura aparţine lui Dumnezeu şi că nici puterea, nici înţelepciunea omenească nu folosesc la nimic. Armele, sau vicleniile, lui Satan pătrund prin ele imediat. Folosirea unor asemenea arme reprezintă nebunia încrederii în noi înşine, lucru care (vezi cazul lui Petru) este exact ceea ce ne expune lui. Să ne aducem aminte de lucrul de căpătâi pe care l-am spus deja, anume că lupta cu Satan de care se vorbeşte aici presupune pacea cu Dumnezeu. Dacă stau în picioare, luptându-mă cu Satan şi fiind înarmat de către Dumnezeu, nu poate exista întrebarea dacă El este sau nu de partea mea. Luptele mele nu sunt împotriva lui Dumnezeu, iar temerile pe care le am nu sunt din pricina Lui. Frământările sufletului neîmpăcat au ca sursă spaima de Dumnezeu şi incertitudinea gândurilor Sale. Luptele sufletelor împăcate sunt duse împotriva vrăjmaşului. Mai remarcaţi că armura trebuie pusă nu în timpul luptei, nici în ziua cea rea. Trebuie să intru în luptă echipat. Armura pe care o purtăm este starea noastră continuă în această lume, iar în relaţia cu Dumnezeu totul este pace.

În continuare să notăm că acele părţi ale armurii care au referire la starea spirituală a sufletului creştinului şi la umblarea lui - adică au legătură cu subjugarea cărnii şi a “eului” - sunt cele dintâi pomenite; apoi vine menţinerea încrederii practice în Dumnezeu (şi cât de adevărată este această ordine!); apoi activitatea celui credincios cu privire la alţii; şi totul se încheie cu expresia dependenţei totale. Nu forţei şi puterii lui Satan trebuie să ne împotrivim, ci vicleniilor lui. Când ne împotrivim lui cu adevărat, el n-are nici o putere împotriva noastră, fiindcă a fost biruit de Hristos, şi de asemenea nu are nimic în, şi pentru, natura cea nouă. Când înclinaţiile inimii nu sunt judecate, atunci el are putere să ne înşele. În consecinţă, în ce priveşte primirea oricărui adevăr, starea sufletului constituie în realitate miezul chestiunii. Când ea nu este bună, argumentele sunt în zadar. Dacă ochiul este curat, tot trupul va fi plin de lumină. Aşa că atunci când carnea nu este judecată, vrăjmaşul ne poate răsturna şi tulbura. “Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi”.

Astfel, prima parte a armurii noastre este să avem mijlocul încins cu adevărul. Cuvântul trebuie ca mai întâi să-mi încingă mijlocul, înainte să-l pot folosi ca sabie. Încingerea mijlocului este acel lucru care dă tărie şi stabilitate întregului om, lucruri de care el nu  poate beneficia dacă mintea şi căile lui nu sunt ţinute în frâu. Soliditatea şi trăinicia staturii sale decurg din aplicarea adevărului la starea lui de suflet. Iar această aplicare, deşi este o lucrare interioară, are un dublu aspect. Este aplicarea către inimă şi conştiinţă a tot ceea ce este revelat în Hristos. Acest lucru judecă tot ceea ce nu este din El; în acelaşi timp conţinutul inimii este văzut în adevărata lui lumină, aşezat fiind alături de ceea ce văd în Hristos revelat ca adevăr. Am judecat ceea ce izvorăşte din carne şi este potrivit ei; tot ce vine de acolo şi-a pierdut falsa înfăţişare şi puterea de înşelare. Nu-mi mai las inima să meargă după aşa ceva; lucrul rău nu-şi mai are locul acolo, fiindcă a fost judecat prin Duhul. În loc să mai inspire inimii atracţie, acum îi inspiră groază. Hristos, fiind adevărul, l-a pus în lumina lui reală, iar în ochii mei are caracterul adevărat de păcat. Însă, în afară de asta, mai există şi ceea ce a lucrat această judecată, anume descoperirea adevărului lui Hristos în inimă. În consecinţă, dragostea se concentrează asupra a ceea ce este bun, care a căpătat putere şi autoritate în inimă; voinţa şi afecţiunile sunt înfrânate şi canalizate de ceea ce a căpătat autoritate asupra lor şi îşi găsesc plăcere în această autoritate. Ele sunt încinse, constrânse, li se oferă trăinicie şi un ton moral prin valoarea cunoscută a ceea ce reprezintă o obligaţie, fiindcă este în Hristos; şi plăcere, fiindcă este bun. Asta deoarece în om obligaţia, acolo unde este în har, oferă tărie. Aşa ceva se întâmplă când există plăcere în lucrul respectiv, nu când este impus, ca o lege. Este vorba de o inimă supusă, nu de o voinţă răzvrătită. Iar o astfel de inimă înţelege şi se bucură de ceea ce vede în Hristos. Prin urmare, încingerea mijlocului cu adevărul semnifică aplicarea acestui adevăr afecţiunilor - aşa încât omul este bine încins - având referire la ceea ce posedă autoritate asupra sufletului şi care în acelaşi timp este şi plăcut pentru el.

Există două pasaje asupra cărora aş dori să atrag atenţia cititorului, în legătură cu prima parte a armurii. Evrei 4 : “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, atât încheieturile cât şi măduva, şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”. Aici avem, în mod evident, caracterul cercetător al cuvântului. El este divin, viu şi lucrător. Nici o făptură nu poate scăpa de judecata lui pătrunzătoare. Dacă inima mea este îndreptată în direcţia cea bună, voi fi foarte recunoscător că el detectează tot ceea ce pune piedici vieţii mele spirituale şi ţinteşte să se interpună între sufletul meu şi Dumnezeu, cu scopul de a-mi perverti comuniunea şi umblarea, şi voi aduce astfel orice înclinaţie de acest gen în prezenţa Lui, acolo unde tot ce este rău este judecat şi de unde pot primi izbăvire.

Al doilea pasaj, Ioan 17 , merge ceva mai departe: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Aici avem cuvântul în lucrarea lui dublă: cea pozitivă, de formare, şi cea de cercetare, de detectare; de asemenea Îl avem pe Hristos pus de o parte, reprezentând astfel perfecţiunea a ceea ce trebuie să fim noi, aşa încât descoperirea către sufletul nostru a ceea ce este El să ne poată face asemenea Lui. Este evident că o astfel de comunicare a ceea ce este Hristos, în timp ce reprezintă o sursă de atracţie şi de desfătare a naturii noi, va judeca în totul pe cea veche. Aşa ceva însă este mai mult decât cuvântul divin ca sabie, ca ochi al lui Dumnezeu fixat asupra noastră, care pătrunde şi descoperă; este vorba în plus de o putere care atrage şi înglobează. Există un Om a cărui natură o am (pentru că El este viaţa mea), în care văd toată această perfecţiune morală, văd dragoste, sfinţenie, adevăr, curăţie deplină, har, bunătate răbdătoare, devotament peste orice măsură, şi un ochi absolut curat în alipirea de slava lui Dumnezeu, Tatăl Său. Toate acestea sunt într-un Om, în Unul cu care eu am legătură, care mă iubeşte şi cu care sunt una. El S-a sfinţit pe Sine pentru noi. Prin comunicarea tuturor acestor lucruri, şi a multor altele, suntem sfinţiţi. Mai întâi crezând, ca astfel să putem să ne avem personal partea în acest lucru, iar apoi prin realizarea zilnică a lui în amănunt, alipindu-ne astfel inima de Hristos. “Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Binecuvântat privilegiu! Este adevărat că este folosit, în pasajul din Efeseni de care ne ocupăm, mai mult sub aspectul energiei lui morale de încingere, decât sub cel al bucuriei şi comuniunii oferite de el; însă este în aceeaşi măsură profitabil pentru amândouă aspectele. Prin urmare, adevărul descoperă şi distruge tot ceea ce constituie un punct de sprijin pentru Satan în sufletul nostru. El ne face să înţelegem că nu mai suntem datori cu nimic cărnii, deoarece avem o viaţă nouă de la Dumnezeu, viaţă în care avem dreptul şi privilegiul să trăim, şi asupra căreia Satan nu are nici o autoritate. Nici carnea nu are vreo parte în această viaţă, care ne-a fost dăruită de Dumnezeu, aşa încât nimeni altcineva nu poate avea vreun drept asupra ei. Acest lucru face loc autorităţii absolute şi exclusive a lui Dumnezeu asupra noastră, în care autoritate sufletul îşi găseşte plăcerea, fiindcă ascultarea faţă de El este acum o plăcere. Îl iubim pe Dumnezeu şi iubim şi dreptul Său asupra noastră. Ne găsim plăcerea în aşa ceva, deoarece lucrurile în care El ne cheamă să umblăm sunt, din punct de vedere moral, plăcute sufletului nostru. Avem natura Lui şi, în consecinţă, aceleaşi gusturi şi dorinţe ca ale Sale. Expresia desăvârşită a dorinţelor naturii noi este reprezentată de dreptul pe care Dumnezeu îl are asupra noastră, de aceea ne găsim plăcerea în acest drept. Căci noi suntem “părtaşi firii dumnezeieşti, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă”. Aşa ceva poartă denumirea de lege a libertăţii. “Cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, cea a libertăţii, şi va stărui în ea nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui”. Astfel că ne găsim plăcerea în ceea ce este bun; răul este lepădat, nu cu aroganţă, căci Dumnezeu este prezent; iar autoritatea lui Dumnezeu este peste noi, care ne găsim plăcerea în ceea ce este bine, având o natură care iubeşte binele pentru ceea ce este el. Ce intrare mai poate avea Satan aici? Mintea este încinsă, mijlocul este bine strâns cu adevărul în mijlocul delăsării şi incertitudinii din lume; delăsare, sau relaxare păcătoasă, la care carnea ar ceda îndată. Iată ce se înţelege prin încingerea mijlocului.

În cer nu va fi nevoie de ea. Carnea nu va mai exista acolo. Tot ceea ce va exercita atracţie va fi de natură divină. Acolo ne vom putea lăsa duşi şi atraşi fără nici o grijă. Nu există nimic în cer asupra căruia Dumnezeu să nu aibă autoritate; totul corespunde voii, naturii şi slavei Lui. În timp ce autoritatea va fi perfectă şi plăcută, nu va mai exista nimic de care să ne păzim şi să ne ferim. Acolo vom putea da frâu liber tuturor afecţiunilor noastre. Cu cât vom avea mai multe, cu atât mai bine; oricum, oricâte am avea, toate vor fi bine direcţionate fiindcă Dumnezeu şi plinătatea lui Hristos vor umple întreaga scenă. Aici pe pământ însă trebuie să avem mijlocul încins cu adevărul. Este o adevărată binecuvântare că-l putem avea aşa şi că posedăm acest privilegiu în lumea din care am făcut şi noi odată parte; o lume lipsită de frâie. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne-a dat adevărul Lui ca să ne încingem cu el!

Când inima este păzită în felul acesta, urmează umblarea. Platoşa dreptăţii nu trebuie să lipsească. Trebuie să ţinem minte că în pasajul de care ne ocupăm se vorbeşte de ceea ce este necesar în conflictul cu Satan, nu de ceea ce este nevoie ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu. Hristos este dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu, perfectă şi de neschimbat; şi fără ea nu putem în nici un caz să ne aventurăm împotriva lui Satan; însă ea nu poate lua înfăţişarea de platoşă atunci când o privim sub aspectul ei de dreptate a noastră înaintea lui Dumnezeu. Totul este pace în această dreptate; pacea a fost făcută şi nu există nici o luptă acolo. Hristos l-a înfruntat şi l-a biruit pe vrăjmaş, şi El a devenit dreptatea mea; iar aceasta este temelia tuturor lucrurilor. Dumnezeu este cu adevărat cu mine şi înaintea mea.

Însă în conflictul meu cu Satan, pe lângă dreptatea de mai sus, am nevoie de altceva - de dreptate (neprihănire) practică. Conştiinţa trebuie să-mi fie fără pată ca să mă pot lupta cu el. Dacă conştiinţa mea nu este curăţită cu sângele lui Hristos, nu am încă pace cu Dumnezeu; mă aflu încă în Egipt, deşi mă pot lupta să ies de acolo; însă nu cunosc încă puterea răscumpărării. Nu pot să spun că Dumnezeu este pentru mine, nici că eu sunt de partea Lui în această lume. Am nevoie să fiu eliberat şi împăcat. Iar dacă sunt aşa, o conştiinţă rea din punct de vedere practic mă va face să fiu slab înaintea vrăjmaşului. Cum ar putea acela pe care îl mustră conştiinţa să meargă cu îndrăzneală la luptă? El se teme că lovitura l-ar putea atinge în punctul nevralgic; este obligat să gândească aşa şi nu se poate concentra, cu simplitate de inimă, numai la slujba care-i stă înainte. Duhul lui Dumnezeu este întristat şi îl poate lăsa, dacă merge în continuare nepăsător, să simtă că a falimentat, la fel ca Israel înaintea cetăţii Ai. Deoarece îndrăzneala manifestată atunci când am falimentat arată mai degrabă indiferenţa faţă de păcat, sau efortul de a salva aparenţele atunci când inima nu este dreaptă. Dar dacă conştiinţa este bună şi umblarea este integră, există încredere în Dumnezeu şi nu mai este nevoie să ne gândim la “eu”. Atunci ne putem ocupa liberi de lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, Pavel spune: “Rugaţi-vă pentru noi, căci suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună, dorind să ne purtăm drept în toate” şi “De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”.

Prin urmare, cea de-a doua parte a armurii este o umblare neprihănită, o umblare cu Dumnezeu. Numai remarcaţi că, în ce priveşte încrederea exercitată în lucrare, nu este vorba doar de răul cunoscut, sau uşor de recunoscut de către ceilalţi; este vorba de orice rău îngăduit. Asta fiindcă Satan poate folosi acest rău împotriva conştiinţei, lipsind-o astfel de îndrăzneală; şi cu siguranţă că Duhul Sfânt nu vrea s-o facă împietrită şi insensibilă, dându-ne curaj într-o astfel de stare. O conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu poate fi obţinută numai printr-un singur lucru: prin vărsarea sângelui lui Hristos şi prin lucrarea Sa. Iar rezultatul acestui lucru este prezenţa Duhului Sfânt în noi; iar o conştiinţă bună împotriva lui Satan este numai atunci când Duhul n-a fost întristat de vreun lucru contrar luminii pe care El ne-a dăruit-o.

Însă sunt mulţi care nu au curajul să intre în lupta lui Dumnezeu din pricină că păstrează încă ceva care nu se potriveşte luminii pe care au primit-o. Este posibil, din nefericire, ca ei să fi pierdut lumina după care au refuzat să umble, iar Satan poate acum să le întunece minţile cu motivele lui plauzibile ca ei să rămână acolo unde sunt, fără să mai cucerească noi teritorii de la el, măcar că sunt neliniştiţi, sau uneori chiar plini de o ostilitate amară atunci când lumina încearcă să-i atingă din afară, ameninţând astfel să le trezească din nou conştiinţa.

Existenţa cărnii în noi, deşi judecată ca păcat, nu oferă o conştiinţă rea, nici nu întrerupe părtăşia; însă din momentul în care este îngăduită, chiar numai la nivel de gânduri, va produce amândouă aceste efecte. Deşi creştinul care umblă cu credincioşie, îmbrăcat cu toată armura lui Dumnezeu, se bucură de efectul folosirii ei, în bucuria plină de pace a părtăşiei, probabil că trebuie să fie simţită diferenţa între această stare şi cea de pierdere a comuniunii, pentru a cunoaşte astfel importanţa imensă a acestei armuri, sau mai degrabă a purtării ei. Oricum, este mult mai bine să te bucuri de pacea încrezătoare care însoţeşte folosirea ei, decât să-ţi dai seama de importanţa ei expunându-te, fără ea, asalturilor vrăjmaşului.

Părtăşia cu Dumnezeu este un lucru real, prin care El toarnă în suflet, într-o măsură mai mare sau mai mică, bucuria adâncă a prezenţei Lui - a acelei favori şi iubiri desăvârşite în care El comunică cu sufletul, revelându-Se pe Sine - şi oferă, prin prezenţa Sa, fericirea unei relaţii în care nu există breşe. Este mai mult decât credinţă, deşi totul e bazat pe ea; este altceva decât siguranţa mântuirii, deşi constituie cununa, pecetea şi conştienţa ei. Siguranţa solidă că Dumnezeu mă iubeşte şi că nu poate face altfel, este un lucru diferit de legătura fericită cu această dragoste, însoţită de conştienţa că nimic nu poate interveni împotrivă. Certitudinea dragostei lui Dumnezeu constituie amărăciunea simţământului pierderii legăturii cu această dragoste. Duhul Sfânt ne dă certitudinea dragostei lui Dumnezeu, iar Hristos, dacă am căzut, mijloceşte pentru noi. Însă este cu totul alt lucru ca Duhul Sfânt să fie în inimă izvorul desfătării cu această dragoste. Primul caz - temelia, valabilă pentru toţi - ne asigură că Dumnezeu este pentru noi; celălalt este Dumnezeu în noi, umplând inima cu bucurie, cu părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.

Există două căi, foarte deosebite în caracterul lor, prin care pot falimenta în această părtăşie: una, negativă, când neglijenţa mă privează de legătura pozitivă şi sensibilă cu Dumnezeu, inima fiind rece şi indiferentă; cealaltă, unde este implicată conştiinţa, când Duhul Sfânt mustră aspru, după ce inima a îngăduit să fie biruită de vrăjmaş; iar în timp ce El niciodată nu va distruge simţământul dragostei lui Dumnezeu, ne va face să deplângem pierderea legăturii cu această dragoste şi totodată să gustăm, mai mult sau mai puţin, roadele păcatului, care în natura lui separă sufletul de Dumnezeu. Astfel El face ca păcatul să devină oribil pentru noi, nu simţind împreună cu Dumnezeu răul lui moral, ci în efectul şi caracterul lui de separare faţă de Dumnezeu. Acesta din urmă este un caz extrem, şi constituie de asemenea o disciplinare foarte severă a lui Dumnezeu. Celălalt, din nefericire, este foarte obişnuit. Ele sunt foarte diferite. Mulţi creştini trăiesc frecvent într-o stare care corespunde celui din urmă caz. Însă, în ce-i priveşte, aceasta se întâmplă din pricină că ei sunt sub lege, nefiind bine întemeiaţi în ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu. Prin urmare, tulburarea nu este aşa de accentuată, deoarece nu a existat în prealabil o apropiere prea mare de Dumnezeu. Am spus aceste cuvinte ca să subliniez rezultatul nefolosirii armurii cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Să ne întoarcem acum la caracterul şi la folosirea ei.

Am vorbit de mijlocul încins cu adevărul şi de platoşa dreptăţii; de afecţiunile care trebuiesc stăpânite şi păstrate în rânduială cu ajutorul adevărului; de revelaţia lui Hristos şi de umblarea care decurge din ea; de vegherea sfântă a unei conştiinţe fără puncte slabe. Astfel sufletul se află într-o pace practică - nu trebuie să se ocupe cu el însuşi - şi poate umbla cu o deschidere şi o încredere lipsite de temeri. Când inima este plină de pace şi se bucură împreună cu Dumnezeu de dulceaţa ei, umblă într-un duh de pace. Această pace caracterizează toate căile şi relaţiile ei cu ceilalţi. Nu mai este efort sau constrângere, nu mai există nimic de care să se păzească sau de la care să se dea înapoi. Mersul este natural, liber şi lipsit de suspiciuni. Nu mai există teamă de rău, fiindcă nu mai există conştienţă de el. Nu că sufletul ar fi lipsit de înţelepciune; aşa ceva nu poate fi într-o astfel de lume; însă este înţelept în ceea ce priveşte binele şi simplu în ceea ce priveşte răul. El nu se teme prea mult că i s-ar putea întâmpla vreun rău, deoarece are parte de o pace pe care răul exterior nu o poate atinge; nici nu se bazează pe binele din afară ca pe o resursă. În această pace inima depinde de Dumnezeu şi, fiind deasupra răului în acest sens, ea aduce pace în locul prin care trece. Expresia “având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii” este de o frumuseţe aparte, şi prezintă caracterul obişnuit al umblării. Acesta a fost caracterul, în mod special, al lui Hristos. El a adus pacea şi a fost - deşi lepădat, dar nu mai puţin adevărat - marele Împăciuitor. El a declarat că unii ca aceştia vor fi numiţi copii ai lui Dumnezeu. Aceste trei prime părţi ale armurii sunt înfăţişate în mod practic, atât cât priveşte relaţia cu sfinţii, în cuvintele: “Să aveţi sare în voi înşivă şi să fiţi în pace unii cu alţii”.

Astfel cârmuit înăuntru şi umblând în pace în afară, sufletul este liber să se încreadă în Dumnezeu. Toate cele trei părţi ale armurii sunt, bineînţeles, purtate împreună, însă există o dependenţă şi o ordine morală. Starea interioară merge înaintea activităţii exterioare; ordinea în afecţiuni şi neprihănirea practică înainte de duhul de pace în căile noastre cu ceilalţi; şi amândouă înaintea acelei încrederi în Dumnezeu (scutul credinţei), care ne protejează de asalturile vrăjmaşului. Nu că încrederea ar izvorî din această umblare - ea este numai în Dumnezeu - însă ea creşte într-un astfel de pământ, şi într-o astfel de stare poate fi exercitată liber. Este la fel de important să remarcăm că ea nu priveşte înapoi şi nu se ocupă cu starea sufletului. Atunci când ne bucurăm de sănătate fizică, aceasta depinde în totul de starea trupului; însă fiindcă trupul este sănătos, energia lui se concentrează spre exterior, fără să existe preocuparea cu sănătatea în sine.

Credinţa aici reprezintă încrederea deplină în Dumnezeu, care se bazează pe bunătatea şi pe credincioşia Lui, precum şi pe faptul că El este în întregime pentru noi. Fără ea, totul este disperare într-o conştiinţă care simte că are de a face cu Dumnezeu. Satan pătrunde, iar sufletului care simte nevoia ca Dumnezeu să fie acolo pentru el, nu-i mai rămâne decât simţământul dureros că El nu este. De aceea Domnul Se roagă pentru Petru, ca să nu i se micşoreze credinţa; adică, în ciuda căderii sale groaznice, el să nu rămână la gândul că Dumnezeu îl abandonase, că era împotriva lui şi că astfel nu mai exista nici o nădejde. Săgeţile arzătoare ale lui Satan nu sunt eforturile lui de a ne înşela acţionând asupra diverselor noastre pofte, ci reprezintă, atunci când inima ni se depărtează în vreun fel de Dumnezeu, incursiunile pe care el le face sub forma necredinţei şi disperării. Aceasta este forţa pasajului din Corinteni, “ca nu cumva să vă ispitească Satan, din cauza lipsei voastre de stăpânire”. Răul se afla acolo, lipsa de stăpânire era presupusă, iar rezultatul era ispita care reprezenta puterea lui Satan asupra sufletului. Aceasta este în mod evident o putere diferită de înşelăciunile lui. Nu este nici o plăcere în disperare, ci doar o agonie profundă. Carnea îşi găseşte plăcerea în a-şi satisface poftele, însă nu există nici o poftă de a dispera; este ca un foc mistuitor în suflet.

Putem vedea în ispitirile lui Hristos - atât cât El a putut fi pe acelaşi teren ca noi - aceeaşi diferenţă. Aici nu putem întâlni nici poftă, nici disperare; însă Satan a căutat, la începutul lucrării Domnului, să-L abată prin înşelăciune de la drumul ascultării, iar la sfârşit a adus peste El toată groaza morţii. În primul caz El Şi-a menţinut starea dintâi, iar în al doilea agonia Sa n-a făcut decât să-L aducă într-o părtăşie tot mai înfocată cu Tatăl Său. El a trecut, pentru noi, prin toată presiunea puterii lui Satan, însă n-a fost niciodată atins înăuntru de ea, aşa încât să poată fi îndepărtat de Dumnezeu şi de drumul desăvârşit al ascultării. Săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului reprezintă puterea lui asupra sufletului, atunci când acesta a fost lăsat descoperit atacurilor lui, scutul credinţei (încrederea totală în harul lui Dumnezeu, în favoarea Lui, ca aceea în care trăim şi care nu se schimbă) fiind căzut la pământ.

Acestea, nu mă îndoiesc, sunt săgeţile lui arzătoare; şi ele sunt cumplite atunci când, scutul credinţei fiind căzut, suntem expuşi lor. Vreau însă să adaug că nu cred că un astfel de caz este unul simplu, adică unul care se întâmplă de la sine, fără vreo cauză care să-l producă. Pasajul din Corinteni la care am făcut aluzie explică ceea ce vreau să spun: Satan ispitea, din pricina lipsei de stăpânire, un suflet care îi deschisese uşa prin poftă; care chiar se rătăcise, în duh, prin teritoriul vrăjmaşului, părăsindu-L pe Dumnezeu - poate că nu în ce priveşte voinţa, ci în inimă - şi lăsându-se expus puterii Celui Rău, în mod particular în aceste pofte, pe care o voinţă coruptă le hrăneşte şi care, aşa cum spune apostolul, se războiesc cu sufletul, fiind atât de contrare naturii, curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Unde aceste pofte sunt îngăduite voit în oricare măsură de către un creştin, este bine dacă rezultatul nu va fi această putere teribilă a lui Satan asupra sufletului său, care cel puţin pentru o perioadă întunecă lumina lui Dumnezeu şi ascunde favoarea Sa. Cunoştinţa favorii lui Dumnezeu face ca pierderea simţământului ei să fie cu atât mai cumplită pentru cel care suferă sub puterea vrăjmaşului; ea pare că s-a dus pentru totdeauna, sau cel puţin poate atinge acest punct. Oricum, aceasta este cea mai cumplită disciplinare de care poate avea parte inima omenească.

Dacă sufletul aparţine lui Dumnezeu, va fi cu siguranţă izbăvit; dar cine poate spune cât de mult va suferi? Marele remediu împotriva unui astfel de pericol este să ai sufletul permanent în prezenţa lui Dumnezeu, într-un fel pozitiv. A umbla acolo în mod constant reprezintă privilegiul şi bucuria noastră supremă. Vorbesc însă de o intrare pozitivă în prezenţa Aceluia care este lumină, ca astfel totul să fie limpede în conştiinţă şi liber în inimă. Într-un cuvânt, ca nu numai să ne bucurăm de binecuvântările Lui, ci să şi stăm, prin harul Său, în prezenţa Sa. Am vorbit de efectul căderii scutului credinţei şi în mod particular de motivul care duce la aceasta, ca o avertizare; însă acest caz, binecuvântat să fie harul lui Dumnezeu, este la fel de rar după cum este de teribil.

Un lucru poate avea însă loc, într-o stare de suflet diferită, desemnat nu rareori ca fiind săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului. Mă refer la acele cazuri când gânduri de necredinţă şi de blasfemie apar în mintea cuiva. Ele nu sunt dorite, însă vin fără să fie căutate, spre marea tulburare a sufletului. Acest lucru se întâmplă însă atunci când sufletul nu este eliberat în Hristos. De îndată ce suntem cu adevărat introduşi în prezenţa lui Dumnezeu, în cunoaşterea favorii şi dragostei Sale - aflându-ne înaintea Lui şi bucurându-ne de El - Satan nu poate pătrunde acolo şi astfel nu poate atinge mintea. În starea de disperare de care am vorbit mai devreme, se pot ivi şi chiar se ivesc simţăminte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, însă acestea sunt lucrarea minţii în starea în care se află; în timp ce sugestiile de care vorbim acum sunt străine oricărui simţământ şi oricărui gând recunoscut. Însă aici nu există cunoaşterea adevărată şi personală a lui Dumnezeu în har, deşi acest har poate fi admis ca un adevăr şi recunoscut ca singura nădejde. Aceste gânduri tulbură şi hărţuiesc mintea, iar persoanele asaltate de ele trag câteodată concluzii sumbre cu privire la ele însele, sau presupun că au comis păcatul împotriva Duhului Sfânt. În aceste cazuri trebuiesc căutate eliberarea generală şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Libertatea cu care Hristos ne-a eliberat ne aduce, izbăviţi de tot ceea ce poate fi împotriva noastră, la Dumnezeu Însuşi. Deci în cazurile la care privim acum nu se poate vorbi de scutul credinţei ca fiind căzut, fiindcă el n-a fost încă luat şi purtat pe braţul credinţei.

Vedem deci că scutul credinţei înseamnă acea încredere totală în Dumnezeu, care izvorăşte din cunoaşterea reală şi personală a răscumpărării, şi care alungă orice îndoială prin familiarizarea individuală cu dragostea lui Dumnezeu, familiarizare care în loc să fie în dubiu cu privire la El, se sprijină pe Dumnezeu împotriva oricărui lucru. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Nu este vorba doar de pace prin sângele lui Hristos, ci de încrederea în Dumnezeu care rezultă din cunoaşterea Lui. “Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi”, spune Moise, “Te rog să mergi în mijlocul nostru, căci poporul acesta este un popor încăpăţânat”. Dumnezeu este resursa şi ajutorul nostru împotriva noastră înşine, şi apărarea noastră împotriva a orice altceva. Satan poate dovedi o mie de lucruri împotriva noastră; cunoaşterea lui Dumnezeu este răspunsul nostru la toate.

Încrederea deplină şi neclintită în Dumnezeu Însuşi reprezintă prin urmare izvorul puterii; eforturile lui Satan de a o frânge sau slăbi sunt stinse de scutul credinţei. Menţinută în chip practic în locul ei prin umblarea alături de Dumnezeu, ea se odihneşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este de partea noastră, aşa cum S-a descoperit El în Hristos; o cunoaştere susţinută şi hrănită de harul şi de mijlocirea lui Isus. Însă mai există un alt stadiu al acestei stări de suflet, intim legat de cel precedent, însă diferit: cunoaşterea şi posedarea mântuirii. Diferenţa este aceasta: el nu reprezintă încrederea statornică în ceea ce este Dumnezeu, ci siguranţa fericită cu privire la ceea ce El a făcut, conştienţa poziţiei în care am fost aşezaţi.

Încrederea înseamnă dependenţă, un simţământ binecuvântat, corect şi care oferă sensibilitate; totuşi el dă şi imbold pentru ceea ce este drept şi pentru împotrivirea faţă de vrăjmaşii sufletului. Mântuirea însă oferă îndrăzneală şi energie: ne ridicăm capul, ca să zicem aşa, un cap păzit de puterea şi de mântuirea lui Dumnezeu Însuşi. “Să dea Dumnezeu”, spune Pavel, “ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea”. Era el - după doi ani de prizonierat, în prezenţa judecătorilor lui, în lanţuri, fără nici o resursă decât în Dumnezeu - descurajat şi înspăimântat? Coiful unei mântuiri pe care o cunoştea se afla pe capul său. Deşi urma să o posede doar în slavă, toată era a lui în Hristos, o poseda în întregime în suflet. El era ceea ce dragostea din inima lui dorea ca şi alţii să fie; conştienţa că mântuirea era a lui dădea imbold dragostei care s-a manifestat astfel către alţii. El îşi cunoştea relaţia cu Dumnezeu, ştia că se află în lumină aşa cum Dumnezeu este în lumină, în bucuria binecuvântată a sfinţeniei, unde păcatul, răul şi orice confuzie  nu-şi aveau locul, şi unde se putea odihni în dragostea Tatălui. Această dragoste era îndreptăţită de cruce, aşa că ea se putea revărsa deplin. Mântuirea era deci coiful capului său, şi el îşi putea ridica fruntea înaintea tuturor. Tot aşa se întâmplă şi cu noi în ziua bătăliei: nu avem de ce să ne gândim la noi înşine; totul este garantat, fiindcă acest coif nu poate fi despicat de nici o lovitură. Suntem liberi să ne folosim înţelepciunea şi tăria, netulburaţi de frica de noi înşine, în conflictul în care am fost angajaţi. Putem căuta biruinţa şi binecuvântarea pentru alţii, slava pentru Domnul şi izbânda înaintea Lui. El S-a gândit la noi şi ne-a aşezat în locul în care suntem, şi avem mai mult decât se pricepe inima omului să ceară. Fiind la adăpost, ne putem gândi să-I slujim. Este evident că acest lucru, ca şi toate celelalte, trebuie să fie realizat prin puterea neîntristată a Duhului Sfânt.

În toate aceste părţi ale armurii am găsit ceea ce face referire la poziţia noastră, la savurarea relaţiei noastre binecuvântate cu Dumnezeu, aflaţi fiind în locul unde este cel din urmă Adam. Aceasta este siguranţa şi apărarea noastră în luptă, astfel că nimic nu ne separă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Există însă şi o energie activă, există arme pe care le purtăm în puterea Duhului lui Dumnezeu, care aduc carnea la tăcere, dau de ruşine puterea lui Satan şi îi supun pe cei care sunt manevraţi de puterea acestuia din urmă. Când suntem pe deplin în puterea relaţiei noastre cu Dumnezeu putem lua sabia Duhului, care este cuvântul Său. Dacă sufletul nu este în părtăşie cu Dumnezeu, nu poate mânui cuvântul în numele Lui. Aceasta nu este o armă a cărnii, care să poată fi folosită cu puterea sau înţelepciunea firească. Este sabia Duhului: ascuţită, care atinge conştiinţa cea mai împietrită dacă este folosită cum se cuvine, şi care îngenunchează orice spirit arogant. Dar dacă sufletul nu este alături de Dumnezeu, nu va putea alege pasajul potrivit şi nici puterea divină nu va fi acolo. Remarcaţi că aici cuvântul nu este descris ca mijloc de zidire - el nu are caracterul de sabie în acest caz - ci de luptă. Armele cu care ne luptăm noi sunt spirituale, ca să dărâme întăriturile.

Cuvântul lui Dumnezeu în luptă, atunci când este folosit duhovniceşte, aduce cu sine lumină în suflet cu privire la întreaga noastră poziţie în conflict - lumina gândului lui Dumnezeu despre întreaga scenă dinaintea noastră - care inspiră o încredere cu totul nebănuită de cel care nu o posedă încă. Scopul lui Satan este să înşele; dacă avem gândul divin, descoperirea înşelăciunii nu face decât să ne întărească în cunoaşterea celui cu care avem de a face. Iar o înşelăciune dată în vileag este o biruinţă asupra vicleniilor la care nu poate fi găsit răspuns. Observaţi cum Domnul a făcut uz de Scriptură, ca un exemplu strălucitor al folosirii acestei arme. Adversarii Săi erau aduşi la tăcere şi nimeni nu  îndrăznea să-I mai pună vreo întrebare. La fel şi Satan a fost nevoit să-L părăsească, fiindcă n-a izbutit să-L atingă. Asta fiindcă această armă respinge toate atacurile lui Satan, aşa cum dă de ruşine prin puterea ei toată forţa şi toate vicleniile vrăjmaşului. Nu avem altă armă de atac. Trebuie să fim pricepuţi în a o folosi, pricepere pe care doar puterea harului prezent o poate da; însă aceasta este arma gândului lui Dumnezeu, a luminii şi a adevărului Său, în mijlocul întunericului cu care Satan doreşte să învăluie mintea omului.

Lista se încheie cu o armă de un caracter particular şi deosebit, care arată cum toate trebuiesc folosite într-o dependenţă totală şi constantă. Prima parte a armurii, după cum am văzut, este de apărare, fiind formată din acele piese care-l împiedică pe Satan să ne atingă, toate în strânsă legătură cu judecata de sine şi cu evlavia. După acestea urmează energia activă a cuvântului lui Dumnezeu, sabia Duhului. Însă Duhul Sfânt, care singur ne poate face capabili să folosim cuvântul, nu poate face acest lucru punându-ne într-o poziţie de independenţă; aşa ceva este contrar naturii şi slujbei Sale, ca şi efectului moral al prezenţei Sale lângă noi. El ne aşează sufletele în legătură cu, şi în dependenţă de, izvorul oricărei puteri şi har. El nu poate fi separat de Cel în al cărui nume acţionează şi de la care a ieşit; iar prin prezenţa Sa, El ne pune în dependenţă şi în comuniune cu Dumnezeu. De aceea se spune: “El nu va vorbi de la Sine”, adică fără legătură cu Tatăl şi cu Fiul; după cum este de asemenea spus: “De la tine spui lucrul acesta?”, arătând că un spirit izolat putea spune lucruri care îşi aveau izvorul în el.

Există însă mai mult decât atât, fiindcă Duhul Sfânt lucrează din punct de vedere moral în noi şi ne face să simţim, ca făpturi noi, întreaga şi, pot spune, fericita noastră dependenţă de o sursă atât de binecuvântată de activitate şi de putere precum Dumnezeu Însuşi. Ştim că suntem dependenţi. Acesta este locul unei creaturi, al unei creaturi evlavioase, loc ocupat de bunăvoie; fiindcă inima, călăuzită de Duhul Sfânt, se bucură să primească toate din mâna lui Dumnezeu, aşa cum ştie că nu poate primi ceva bun din nici o altă parte. Însă acest lucru este exercitat în încredere; noi cerem, exprimându-ne astfel dependenţa; facem rugăciuni, fie cu simţământul nevoii personale, fie din dorinţa binecuvântării celorlalţi. Gândurile, deşi dependente, sunt dirijate către canalul dorinţelor şi binecuvântării lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt - avem parte în această lucrare a puterii divine, totuşi cu simţământul unei dependenţe totale de Dumnezeu. El ne oferă, ne răspunde şi sprijină ceea ce El Însuşi a pus în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Suntem ocupaţi cu ceea ce El lucrează în noi, cu noi şi pentru noi. Nu numai că dorinţele noastre sunt împlinite, însă suntem conştienţi de sprijinul lui Dumnezeu în împlinirea lor, şi de faptul că suntem de partea Lui în conflictul şi în slujba noastră, în timp ce avem bucuria să vedem că toate Îi aparţin. Şi nici asta nu e totul; nu ne preocupă doar partea pe care o avem noi înşine în acest conflict, ci dragostea pentru ceilalţi, pentru cei care sunt ai Săi şi uniţi astfel cu noi, lucrează prin harul mijlocirii.

Totul se găseşte în acest instrument (care pare, în ochii omului, atât de slab), instrument preţios mai presus de toate, fiindcă este unul nevăzut. Găsim aici nevoi, dorinţe arzătoare pentru binele celorlalţi şi pentru slava lui Dumnezeu, încredere în dragostea Sa, în cuvântul Său, dependenţă de El şi realitate a legăturii cu El. În acest timp, orice lucru nepotrivit este scos la lumină în inimă de către această apropiere, nu numai în ce priveşte sfinţenia, ci şi cu privire la încrederea aflată în această intimitate. În afară de asta, mai există o legătură strânsă a întregului trup, în dependenţa lui faţă de Cap. Ce loc potrivit este acesta pentru a folosi sabia lui Dumnezeu, gândurile Sale în putere, şi de a fi împreună cu El având încredere cu privire la orice răspuns al dragostei şi puterii Lui.

Să remarcăm că acest lucru (rugăciunea) trebuie făcut permanent - “tot timpul”. Acesta constituie un semn al trăirii noastre în starea de părtăşie, anume că inima se întoarce cu repeziciune şi în mod natural către Dumnezeu. Când se iveşte ceva, ea nu se opreşte să cerceteze lucrul respectiv, ci aleargă la rugăciune. Răspunsul lui Dumnezeu soseşte cu siguranţă. Apoi să notăm că rugăciunea este prin Duhul, adică în puterea Duhului Sfânt care lucrează, în cadrul părtăşiei noastre cu Dumnezeu. Ni se mai pune înainte încă un lucru: exerciţiul activ al unei minţi vigilente, aşa încât totul se transformă în rugăciune şi suntem capabili să deosebim lucrurile pentru care trebuie să ne rugăm. Există aici interesul activ al dragostei, care este trează şi vie şi nu este nepăsătoare faţă de interesele bisericii lui Dumnezeu, faţă de sfinţenia şi părtăşia sfinţilor - nu poate fi aşa dacă ne aflăm aproape de Dumnezeu. Există o putere activă şi vie a dragostei care, în dorinţa ca toţi sfinţii să fie binecuvântaţi, ne atrage către Dumnezeu! Acest lucru oferă perseverenţă şi seriozitate, pentru că, oricare ar fi încrederea noastră în dragostea lui Dumnezeu, afecţiunea rămâne serioasă şi perseverentă; iar aici, mai presus de toate, sunt scoase în relief aceste afecţiuni divine, această participare personală a noastră prin har în interesul pe care-l are Dumnezeu de a binecuvânta.

Apostolui îi are în vedere aici, ca şi în alte locuri din epistolă, pe toţi sfinţii. Compară Efeseni 1:15 ; 3:18 . El ştia ce înseamnă acest lucru şi îi cunoştea valoarea. Este privilegiul tuturor sfinţilor, de care chiar un apostol este dependent. Nu toţi au daruri deosebite, însă toţi au privilegiul de a se apropia de Dumnezeu ca preoţi şi fii. Vezi 2. Corinteni 1:11 . Puterea divină din noi este rodul dependenţei de Acela care o oferă.

Prin urmare, armura lui Dumnezeu începe cu ordinea şi corectitudinea în afecţiuni, apoi în practică; apoi urmează pacea în umblare, deoarece păcatul este lipsit de odihnă şi de răbdare; apoi adăpostul, printr-o încredere neclintită, de atacurile Satanei; urmează bucuria şi puterea mântuirii înaintea lui Dumnezeu; iar în cele din urmă, energia activă în care putem folosi cuvântul în toate privinţele; şi, alături de toate, dependenţa exercitată în rugăciune.