Capitolul 6:1a
Să examinăm pe scurt relaţiile dintre copii şi părinţi şi dintre slujitori şi stăpâni. Ascultarea este aici marele punct asupra căruia se insistă în toate cazurile pe lângă cei care ocupă poziţia inferioară. Cum toţi sfinţii sunt chemaţi să se supună unii altora în teamă de Hristos, şi în mod deosebit soţiile faţă de soţii lor în toate lucrurile, la fel copiii trebuie să asculte de părinţii lor în Domnul (Efeseni 6:1 ). Duhul Sfânt are şi pentru părinţii lor un cucânt potrivit şi serios; dar în general cât de uşurată e funcţionarea unei case creştine când tinerii ascultă, mai ales dacă ascultă „în Domnul”. Afecţiunea naturală este dulce, şi absenţa ei este un semn al timpurilor înşelătoare ale sfârşitului; dar nu ajunge. Şi conştiinţa, oricât de importantă este la locul ei, este şi o scăpare insuficientă, dacă nu poate fi o sursă de putere; numai Domnul este această sursă. Cât este de binecuvântat când datoria este îmbrăcată cu Hristos, şi absorbită de El! Asupra acestui lucru, şi asupra a nimic mai puţin decât aceasta, insistă Duhul Sfânt.
Domnul Însuşi a realizat aceasta când era aici jos, a ştiut ce este să fii în poziţia de copil. „Şi Copilaşul creştea şi Se întărea, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40 ). Nu suntem lăsaţi cu o declaraţie vagă şi generală, ci avem tabloul viu a căilor Sale: „Şi, când a fost de doisprezece ani, şi s-au suit ei la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii, şi se împliniseră zilele, pe când se întorceau, băiatul Isus a rămas în urmă în Ierusalim, şi părinţii Săi nu ştiau; dar, presupunând că erau cu cei cu care călătoreau împreună, au mers cale de o zi şi L-au căutat printre rude şi cunoscuţi şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Şi a fost că, după trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor şi ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi, când L-au văzut, au fost uimiţi; şi mama Lui I-a zis: „Copile, de ce ne-ai făcut astfel? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”. Şi El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu”?” (Luca 2: 42 – 49). Astfel, ca şi copil de doisprezece ani, avea conştiinţa relaţiei Sale personale. Umanitatea pe care o luase ca născut din femeie, departe de a slăbi sentimentul pe care îl avea faţă de dragostea şi lucrările Tatălui Său, Îi dădea mai degrabă o ocazie de a manifesta realitatea. În acelaşi timp vedem ceva ce este atât de frumos – cât de mult ochiul Lui, absolut simplu, percepea ce Îi convenea din punct de vedere pământesc, în contrast frapant cu Iosif şi chiar cu mama Lui, care „n-au înţeles cuvântul pe care li l-a spus” (Luca 2: 50 ). De aceea citim imediat după: „Şi a coborât cu ei şi a venit cu ei la Nazaret şi le era supus” (Luca 2:51 ). Aşa a fost Isus, Domnul a toate, în cea mai mare parte a vieţii Lui pământeşti. Acelaşi principiu este adevărat pentru copilul creştin, cu această diferenţă că relaţia lui Hristos cu Tatăl ţinea chiar de esenţa Persoanei Sale, în timp ce relaţia noastră cu Hristos şi cu Tatăl Său este bineînţeles un pur dar al harului. Dar cu toate acestea şi noi suntem copii, acest titlu fiindu-ne conferit şi asigurat în şi prin Domnul nostru Isus Hristos. „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu... Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3:1 – 2). Şi aceasta, prin lucrarea Duhului Sfânt, este secretul unei ascultări fericite în relaţia pământească. Conştienţi de ceea ce suntem faţă de Domnul, putem asculta în El. „În Domnul”, este totodată motivul de încurajare, scăparea şi limita. Dacă părinţii sunt iudei sau păgâni, sau dacă poartă în chip necvrednic Numele lui Hristos, copiii creştini (recunoscând deplin relaţia cu părinţii lor, oricum sunt aceştia) au cu toate acestea dulcele privilegiu de a asculta „în Domnul”. Cum simplifică aceasta problemele de altfel atât de jenante! Cum determină de asemenea aceasta calea de urmat şi punctul pâne unde trebuie mers! Pentru că „în Domnul” sunt chemaţi copiii să asculte, o asemenea chemare nu este niciun motiv, nicio scuză pentru a păcătui.
Capitolul 6: 1b – 3
În Epistola către Coloseni, unde sfinţii erau în pericol de a folosi în mod greşit poruncile legii, motivul dat copiilor pentru a asculta de părinţii lor în toate lucrurilor este „pentru că aceasta este plăcut în Domnul” (Coloseni 3:20 ). Aici, în Efeseni, credincioşii erau scăpaţi de această capcană, şi Duhul Sfânt putea să Se folosească în mod liber de un principiu cuprins în lege; de aceea adaugă: „pentru că aceasta este drept” (6:1). Poate chiar să continue cu un citat din decalog, uşor modificat, şi să atragă astfel atenţia, într-o paranteză, asupra locului special pe care îl ocupă el. „Onorează pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o promisiune – „ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ” (Efeseni 6: 2 – 3). Dacă Dumnezeu preţuia astfel iubirea firească pentru părinţi sub lege, o preţuieşte El mai puţin acum că Îşi descoperă natura ca Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi ne cheamă la relaţia de fii cu El? Dacă respectul acordat acestui cuvânt de altădată era aprobat şi răsplătit în guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu veghea atunci asupra celor care îşi onorau părinţii, şi îi făcea să prospere, este descoperirea Sa în har susceptibilă de a slăbi obligaţia sub care se găsesc copiii Lui, dau de a face acum mai puţin preţioasă în ochii Săi dragostea care inspira şi susţinea onoarea astfel dată? Niciun creştin inteligent nu va nega că aici este vorba într-adevăr de o poruncă a legii, dar aplicată, dacă nu mă înşel, de manieră a sugera credinciosului Noului Testament cu atât mai mult un fel de concluzie. Este sigur că de la crucea lui Hristos, partea specială a sfinţilor nu le este prezentată în mod deosebit sub formă de prosperitate, sau a unei prelungiri a zilelor pe pământ.
Capitolul 6: 4
Taţilor le este adresat un avertisment (poate mai necesar pentru ei decât pentru mame, deşi îi priveşte pe amândoi): „Nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (6:4). Ce cunoaştere a inimii atât a celor în vârstăm cât şi a tinerilor! După ce a insistat asupra ascultării, cum adaugă Cuvântul motive pentru tandreţe, ca nu cumva o exercitare prea riguroasă şi capricioasă a autorităţii parentale să nu exaspereze. Pe de altă parte, a creşte copiii şi a-i hrăni trebuie să se facă sub disciplina şi avertismentele Domnului. Cum creştinul cunoaşte căile Domnului pe care le-a văzut lucrând faţă de el şi faţă de alţii, la fel trebuie să îşi formeze copiii pentru Domnul: este un principiu de mare importanţă pentru inima şi conştiinţa copiilor. Vrem pentru copiii noştri numai pe Domnul, sau şi lumea?
Capitolul 6: 5 – 8
Apoi robii creştini sunt îndemnaţi să asculte de stăpânii lor după carne (aşa cum erau, convertiţi sau nu), şi să asculte de ei cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii, ca de Hristos; slujind nu numai sub ochii lor, ca vrând să placă oamenilor, dar ca robi ai lui Hristos, ştiind că fiecare, fie rob, fie om liber, orice bine va face, îl va primi de la Domnul (6: 5 – 8). Nu se cuvine să observăm întinderea şi profunzimea libertăţii în Hristos? Nu există nimic violent, nici revoluţionar, şi totuşi schimbarea este completă, absolută, finală în principiul şi caracterul său, deşi există progres de făcut în aprecierea şi manifestarea acestei schimbări. Asemenea progrese sunt moralmente importante, pentru că formează o parte esenţială a creştinismului practic, unde cea mai mică dintre binecuvântările acordate prin harul lui Dumnezeu în Hristos nu se apucă decât prin credinţă, şi nu poate fi realizată de la început la sfârşit, decât în puterea Duhului şi în judecata de sine, şi nu va fi posesia noastră efectivă, arătată în mod deschis, decât atunci când va fi venit ce este desăvârşit (1. Corinteni 13:10 ) în gloria învierii. Totuşi, cât de preţios este să ştim că, dacă într-un sens, nu avem încă nimic, într-un alt sens, la fel de just şi de adevărat, avem toate lucrurile (2. Corinteni 6:10 ). De acest adevăr trebuie să se ţină credinţa şi după el trebuie să acţioneze; şi între altele, ce privilegiu pentru robul creştin! Ce motiv puternic pentru cei care, deja conştienţi de libertatea lor în Hristos – o libertate absolut superioară circumstanţelor – au tocmai din acest motiv o asemenea perspectivă de triumf a lanţurilor lor şi a slujirii lui Dumnezeu în ascultarea de cei mai răi stăpâni, dacă este voia Domnului de a-i încerca astfel. Fără îndoială, el, stăpânul, are îndatoririle sale; dar dacă nu le îndeplineşte, ce se întâmplă? Este robul scutit de responsabilitatea lui? În ce anume ridică aceasta o dificultate, dacă ascultăm în simplitate, ca de Hristos? Lipseşte vreodată Hristos? Cum eliberează aceasta de orice tendinţă de lipsă de loialitate! – „nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos [ce titlu de onoare împărţit cu un apostol!], făcând voia lui Dumnezeu din suflet” (6: 6; pentru că acesta este adevăratul sens aici). Dar există mai mult: este nu numai o chemare de a sluji de bunăvoie, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, dar le era amintit robilor că se apropie ziua când fiecare, fie rob, fie om liber, orice bine va face, îl va primi de la Domnul (6: 8). Să fie deci siguri de o mare răsplată, pentru că El, cel puţin, nu este nedrept.
Capitolul 6: 9
Apoi stăpânii (6: 9) sunt îndemnaţi la rândul lor să fie drepţi şi imparţiali, să facă ce le-ar plăcea să li se facă, şi să se abţină de la ameninţările atât de obişnuite faţă de bieţii robi. Ei trebuiau să ştie că Domnul stăpânilor şi robilor este în ceruri, şi că la El nu este primire după înfăţişare: sunt două observaţii cu greutate pentru un stăpân şi care la timp şi cu delicateţe, sunt puse mai degrabă înaintea lui decât înaintea robului.
Capitolul 6: 10
Ajungem la îndemnurile finale ale epistolei, care lasă diferitele relaţii ale sfinţilor în împrejurările lor pământeşti, şi încetează să privească la categorii distincte, adresându-se tuturor. „Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (6: 10). Astfel se deschide subiectul solemn al luptei creştine propriu-zise; în Efeseni, este firesc văzută, ca o luptă dusă la înălţimea privilegiilor noastre în Hristos. În 1. Petru 5:8 , scena luptei se găseşte ca să zicem aşa în deşert, şi într-adevăr la timp ni se porunceşte să fim treji şi să veghem faţă de cei care sunt străini şi călători în drumul spre moştenirea care nu se strică, - pentru că vrăjmaşul lor diavolul, ca un leu care răcneşte, dă târcoale, căutând pe cine să înghită. În Efeseni, duşmanul este văzut ca în locurile cereşti: acolo sunt sfinţii binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală, – Capul lor este înălţat, – ei sunt aşezaţi în El, – domniile şi puterile învaţă prin intermediul înţelepciunii atât de felurite a lui Dumnezeu; - şi deci acolo se ţine adevărata luptă împotriva domnului puteri văzduhului (2: 2) şi armatelor sale.
Dar dacă, pe de o parte, nu există oprire în această luptă formidabilă în care credincioşii sunt inevitabil angajaţi, pe de altă parte mânile lor nu sunt slăbite. Dimpotrivă, trâmbiţa chemării la luptă dă aici sunete sigure de curaj bun, fără îndoială, care există la sfinţi, şi resurse abundente pentru victoria care există lângă Domnul, - El este Cel care i-a chemat la război pe propria Lui cheltuială (1. Corinteni 9:7 ). Care era, prin credinţa în Numele Lui, valoarea Numelui Său pentru cel care era olog din pântecele mamei sale şi care era dus în fiecare zi la poarta templului pentru a cere de pomană? (Fapte 3:2 ; 4:10 ). Este acest Nume mai puţin capabil să răspundă nevoii noastre? Departe de noi un asemenea gând! Tot ce ne trebuie, este credinţa în El; şi credinţa vine din auzire, şi ce auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17 ). Ori ce este mai potrivit pentru a ne însufleţi duhul, ca aceste cuvinte: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (6: 10)?
Capitolul 6: 11 – 12
Cu toate acestea, această luptă uriaşă cu puterile întunericului nu îngăduie nicio neglijenţă din partea noastră. Nu ne putem permite să nu veghem, oriunde ar fi. Trebuie să ne ţinem cu tărie, nu atât împotriva puterii diavolului (Hristos a făcut-o), ci mai degrabă împotriva vicleniilor sale. Într-adevăr, pentru noi, este un duşman învins la cruce, şi avem întotdeauna dreptul de a-l trata ca atare. De aceea Iacov spune (4:7): „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Sunt uneltiri care sunt mai ales şi întotdeauna de temut, şi pentru a ne împotrivi va trebui să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu: „Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului: pentru că lupta noastră nu este împtoriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti” (6: 11 – 12).
Am putea într-adevăr să tremurăm dacă am fi lăsaţi la propriile noastre resurse în prezenţa unei asemenea armate. Dar nu aşa stau lucrurile. Lupta este a Domnului şi pericolul la care ne expunem nu face decât să atragă la noi mâna Sa puternică şi înţelepciunea Sa desăvârşită. Totuşi, trebuie să luptăm. Nu foloseşte la nimic să folosim ca pretext slăbiciunea noastră sau puterea Sa pentru a ne sustrage de la responsabilitatea noastră. Nu ajunge să privim armura lui Dumnezeu ca fiind a noastră, nici să-i numim elementele; trebuie să ne îmbrăcăm după porunca Sa.
Există un alt punct pe care să îl păstrăm în minte: nu este vorba aici de nevoile noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu El este în conflict cu noi; dar după ce ne-a eliberat sufletele, ne cheamă la luptă pentru a-l duce asupra armatelor nevăzute ale duşmanului Său. Când eram goi în starea noastră de pierzare de altădată, aveam nevoie să fim îmbrăcaţi (2. Corinteni 5 ), ceea ce harul Său a făcut prin intermediul celei mai frumoase haine (Luca 15 ), Hristos Însuşi. Cu aceasta suntem îmbrăcaţi în ochii lui Dumnezeu: nimic mai puţin decât aceasta, nimic altceva nu s-ar potrivi oaspeţilor Săi în prezenţa Sa. Dar aici este problema de a lupta cu duşmanul după ce au fost îmbrăcaţi cu Hristos; avem deci nevoie de o armură de soi divin pentru a sta în picioare în mod sigur. Vom vedea detaliile acestei armuri; pentru moment, nu fac decât să insist asupra adevărului general.
Este într-adevăr remarcabil să vedem amintirea lui Iosua chemat în versetul 10, şi cea a duşmanilor lui Israel amintită în versetul 12! Cuvântul adresat lui Iosua spunea: „Ridică-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, în ţara pe care le-o dau lor, fiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat vouă, cum am spus lui Moise... Nimeni nu va putea să stea împotriva ta în toate zilele vieţii tale; cum am fost cu Moise, aşa voi fi cu tine: nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Fii tare şi curajos, pentru că tu vei face pe poporul acesta să moştenească ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da! Numai fii tare şi foarte curajos” (Iosua 1:2 – 3, 5 – 7; de văzut şi versetele 9 şi 18). Este clar că dacă acei canaaniţi nu erau decât duşmani de carne şi sânge, erau imagini ale unor duşmani şi mai mortali cu care trebuie să luptăm – aceşti duşmani care încearcă să-i împiedice pe creştini să ia în posesie moştenirea lor cerească, ca o bucurie prezentă.
Nu este vorba aici, notaţi bine, de traversarea Mării Roşii, urmată de deşert, unde trebuie să aflăm ce este Dumnezeu şi ce înseamnă să fim puşi noi înşine la încercare. Deşertul este marea scenă a ispitirii. Fără îndoială se găsesc acolo lupte ocazionale, ca şi Amalec şi Madian, dar cu toate acestea este legătura unde trebuie să umblăm sau să ne oprim la porunca lui Dumnezeu, cu nevoia zilnică de resurse trimise din cer, unde nimic altceva nu poate susţine, în timp ce mergem mereu înainte, cu patria cerească înaintea noastră. Dar lupta, în Efeseni ca şi în cartea Iosua, implică trecerea Iordanului şi intrarea în Canaan, şi este începutul zilei de luptă, mai degrabă decât cea a ispitirii în deşert.
Şcoala evanghelică este ea în adevăr, când aplică imaginea Iordanului la moartea creştinului, la sfârşitul vieţii sale, când se mută pentru a fi cu Hristos? Cu siguranţă că nu; pentru că în acest caz, cu ce ar corespunde războaiele din Canaan? Nu! Pe cât de excelent a fost Bunyan, s-a înşelat asupra acestui punct, urmând în aceasta erorile anumitor predecesori, şi perpetuându-le pe cale largă până astăzi. Într-adevăr, este unul dintre testele care arată unde se află sufletul şi în ce măsură s-a eliberat de teologia tradiţională, care îi restrânge pe discipolii ei la un nivel minim de adevăr. În alte domenii, ca cel al Paştelui sau al Mării Roşii, aplicaţiile lor sunt defectuoase, dar în ce priveşte subiectul războaielor din Canaan, aplicaţia lor este absolut nulă, sau eronată. Spun aceasta proclamându-l pe autorul „Călătoriei creştinului” ca un eşantion nobil şi foarte avansat al vederilor populare. Cei mai buni autori ai lumii religioase nu au făcut decât să-l comenteze, unii chiar în mod literal. Nu este aceasta cea mai bună dovadă a necunoaşterii adevăratei importanţe a acestei epistole? Într-adevăr, în Marea Roşie Îl avem pe Hristos mort şi înviat pentru noi, în timp ce în Iordan avem moartea şi învierea noastră cu El; în prima dintre aceste imagini suntem introduşi în lume ca în locul avid al pelerinajului nostru, şi în a doua avem în vedere binecuvântările noastre cereşti, pe care trebuie să ni le însuşim prin victoria asupra lui Satan. Deosebirea dintre aceste două adevăruri este cu totul clară şi foarte importantă, deşi şi una şi cealaltă sunt partea actuală a creştinului. În ziua glorioasă când moştenirea va fi a noastră, de fapt şi nu prin puterea credinţei care îl înfrânge practic pe duşman şi ne asigură ţara pe care ne-a dat-o Dumnezeu, atunci vom avea mai mult de luptat împotriva acestor domni şi acestor puteri în locurile cereşti: lupta se va fi terminat pentru noi pentru totdeauna. Alungarea balaurului, „şarpele cel vechi”, nu este treaba noastră, ci cea a lui Mihail şi a îngerilor lui. Noi trebuie să-l învingem, dar nu să-l alungăm cu forţa din cer. În tot timpul Bisericii aici jos, lupta noastră continup împotriva acestor puteri spirituale ale răutăţii în locurile cereşti; când ele vor fi efectiv alungate de puterea providenţială a lui Dumnezeu, nu vom fi aici, ci sus.
După Paşte şi Marea Roşie, Israelul nu s-a întors sub robia lui Faraon; opresorii lui erau învinşi şi nimiciţi: „n-a rămas niciunul din ei” (Exod 14: 28 ). „Domnul l-a salvat pe Israel din mâna egiptenilor în ziua aceea şi Israel i-a văzut pe egipteni pe ţărmul mării” (Exod 14:30 ). Dar circumcizia nu era caracteristioca celor răscumpăraţi în deşert. De când fiii lui Israel au fost pe malul canaanit al Iordanului, au tras de deasupra lor ocara Egiptului la Ghilgal (Iosua 5:9 ). Cuţitul circumciziei le-a fost aplicat înainte să scoată sabia împotriva acestor locuitori ai Canaanului asupra cărora era pronunţată sentinţa. Israel era acum în Canaan şi nu mai avea nimic de făcut pentru a ajunge acolo: nu-i rămânea decât să-şi însuşească ţara.
Nu este aceasta instructiv pentru noi? Am înţeles noi în mod conştient unirea noastră cu Hristos în înălţime? Ştim noi că locul nostru este acolo, în El, şi că acolo trebuie să intrăm? Natura – rădăcini şi ramuri – este judecată în noi? Dăm o mărturie cerească – nu numai dreaptă şi sfântă, ci cerească? Înaintăm efectiv împotriva duşmanului, punând în evidenţă, printr-o victorie prezentă, dreptul nostru de a ne bucura de binecuvântările infinite de sus, pe care le avem în Hristos? Sau suntem încă, în ce priveşte realizarea, răscumpăraţi în deşert, fără să fi traversat Iordanul şi fără să fi gustat din vechiul grâu al ţării? Veghem noi numai să ne păzim de manifestări exterioare ale cărnii, şi de invazia tentaţiilor mondene asupra cutărui sau cutărui punct? Dacă este aşa, nu trebuie să ne mirăm dacă versetul 12 pare misterios, nici dacă ne întrebăm ce înseamnă lupta împotriva duşmanilor în locurile cereşti. Este probabil pentru că am înţeles greşit, sau nu am înţeles deloc, adevărul descoperit aici, că traducătorii englezi au schimbat în acest pasaj (6: 12) expresia „locurile cereşti” în „locurile înalte”, fără a avea baza de a o face – nu au făcut-o decât aici. Se cuvine totuşi să cercetăm dacă sufletele noastre au făcut, şi fac încă dovada armurii lui Dumnezeu în această luptă, sau, maimult ca oriunde în altă parte, este clar, „carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6: 63 ).
Capitolul 6: 13 – 17
În aceste versete, după un rezumat servind de prefaţă, ajungem la detaliile armurii creştinului. „Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare. Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul” (6: 13 - 17).
Capitolul 6: 13
Primul lucru de remarcat, este că Duhul Sfânt ne cheamă să îmbrăcăm armura lui Dumnezeu. Nici forţa, nici înţelepciunea omului nu au eficacitate în această luptă. Pentru a avea de-a face cu armatele lui Satan, avem nevoie de „armura lui Dumnezeu” (6: 13). Obişnuinţele noastre şi caracterul nostru natural nu au importanţă, când Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a ne salva sufletele n harul Său, dar au dimpotrivă una imensă în prezenţa unui duşman care ştie cum să valorifice cea mai mică absenţă a protecţiei. Chiar la corinteni, aşa carnali cum erau şi capabili numai de a suporta hrana unor prunci (nu hrana solidă oferită efesenilor) le arătase că umblând în carne, nu luptăm după carne (2. Corinteni 10: 3 ). „Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10: 4 – 5). Nu carnea, ci Duhul are putere împotriva lui Satan.
Şi aici, caracterul vremii în timpul căreia se desfăşoară lupta, este desemnat sub numele de „ziua cea rea” (6: 13). Toată perioada de la răstignirea lui Hristos este rea, de când şi duşmanul a dobândit titlul de „prinţul acestei lumi” (Ioan 14: 30 ) [sau căpetenia acestei lumi]. De aceea, în capitolul 5, suntem îndemnaţi să umblăm cu grijă, nu ca neînţelepţii, ci ca înţelepţi, punând mâna pe ocazia cea bună, „pentru că zilele sunt rele” (5: 15 – 16). Există aici ceva mai precis: „ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea” (6: 13). În anumite ocazii, îi este îngăduit puterii răului să ne înconjoare mai de aproape, şi pericolul este atunci mare pentru sufletul nepăsător. Acolo este în special „ziua cea rea”, şi este bine ca un creştin să ia măsuri în avans; pentru că atunci când vine acest moment, nu este vorba de îmbrăcarea armurii, ci după ce am pus-o, este momentul de a ne împotrivi. Când vine „ziua cea rea”, trebuie să fim deja complet înarmaţi, dacă vrem să ne împotrivim în mod eficace. Dar aceasta nu ajunge. Pentru că foarte des victoria credinţei este prea mare pentru credinţa care a obţinut-o, şi un sfânt care l-a învins pe duşman de mult timp şi în multe reprize, poate să se plictisească de luptă şi să se întoarcă spre o cărare mai uşoară în aparenţă, ceea ce dovedeşte nebunia lui şi pericolul foarte mare la care se expune, chiar dacă în cele din urmă este scăpat prin pură îndurare de Dumnezeu. Nu ajunge deci să ne împotrivim, ci „după ce veţi fi învins toate”, după ce ne-am achitat în întregime de tot ce se cere, trebuie încă „să staţi în picioare”. Acolo unde luptele pot să fi fost aprinse, victoria poate să fi fost deplină prin bunătatea şi puterea Domnului; totuşi războiul nu s-a terminat: trebuie încă să stăm în picioare pe terenul nostru.
Capitolul 6: 14 – 15
„Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul şi v-aţi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi v-aţi încălţat picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii” (6: 14 – 15). Adevăratul sens al acestor cuvinte diferă puţin de versiunea autorizată a regelui Iacob, şi nu implică numai o poziţie stabilită, ci o activitate a sufletului conform somaţiilor Duhului Sfânt. Au existat multe erori asupra acestui pasaj pentru că a fost considerat ca tratând despre poziţia creştină, în timp ce în realitate totul este diferit. Este vorba de a ne înarma şi de luptă în sens practic, toate acestea fiind bazate pe poziţia cea mai scumpă descoperită vreodată în Noul Testament: sfârşitul admirabil al acestei epistole ne descoperă acaesta.
A cunoaşte adevărul şi a fi eliberat de el este un lucru; a avea mijlocul încins cu adevărul este un alt lucru. Este vorba de adevărul lucrând în mod intim în suflet, astfel încât să nu fie nici moliciune a inimii, nici toleranţă a voii proprii, ci dimpotrivă afecţiunile şi judecata personală ancorată în Hristos şi în lucrurile lui Hristos. În aceste condiţii, credinciosul e ataşează de Domnul prin hotărârea deliberată a inimii; eul fiind cercetat şi judecat de adevăr, există vigoarea dată prin descoperirea gândurilor şi harului Său, care sunt acum apreciate mai bine ca oricând. Este puterea adevărului păzind sufletul, acesta fiind eliberat prin îndurarea bogată a lui Dumnezeu, şi profund recunoscătoare de a se găsi plasat sub o autoritate atât de vastă, atât de penetrantă şi de absolută încât nimic, nici lucrul cel mai intim, nu este lăsat în afara cadrului voii lui Dumnezeu şi a ascultării sfântului. Cu toate acestea, a ne asuma aceasta şi a ne bucura de aceasta implică faptul că inima este întemeiată în har; atunci poate întâmpina adevărul în toată energia exigenţelor şi autorităţii sale.
Apoi este îmbrăcată „platoşa dreptăţii” (6: 14), - adevăr cu totul distinct de dreptatea lui Dumnezeu, că „noi suntem făcuţi în Hristos” (1. Corinteni 1:30 ). Avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu pentru a sta în picioare înaintea lui Dumnezeu, şi de platoşa dreptăţii pentru a ne împotrivi cu succes adversarului nostru, diavolul. Cu centura adevărului în jurul mijlocului, Duhul ne învaţă că prima piesă a armurii este aplicarea profundă a Cuvântului pentru noi înşine, în judecata de sine şi cu energia morală; cât despre a doua piesă cerută pentru armură, ea constă în a îmbrăca dreptatea ca o platoşă. Nimic nu-i face pe sfinţi mai mult să descopere în timpul luptei o conştiinţă rea în căile lor: - nu vreau să spun o conştiinţă necurată, ci situaţia în care după ce au cunoscut răscumpărarea, au tolerat răul şi comuniunea a fost întreruptă.
Legat de aceasta, avem picioarele încălţate „cu pregătirea Evangheliei păcii” (6: 15). Evident este din nou o problemă de putere şi de bucurie practică, decurgând din păstrarea unei conştiinţe bune, aceasta din urmă neputând exista decât acolo unde totul este suţinut şi păstrat de adevăr. Atunci, sufletul merge în pace. Cum spune un alt apostol, „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iacov 3: 18 ). Dacă există lenevire, conştiinţa devine rea; rezultă de aici necaz, şi necaz care se propagă. Dacă adevărul guvernează, conştiinţa se menţine curată, şi fiind noi înşine fericiţi, răspândim fericirea în jurul nostru.
Capitolul 6: 16
Versetul 16 aduce o altă piesă a armurii divine, la fel de necesară; dar pe bună dreptate vine ea după ceea ce am văzut deja. „Peste toate luând scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Este vorba de această încredere în Însuşi Dumnezeu, pe care sufletul are dreptul să o preţuiască şi pe care este încurajat să o preţuiască. Spun în Dumnezeu Însuşi, pentru că, deşi este inseparabilă de starea de dreptate şi de evlavia pe care o implică primele piese ale armurii, totuşi această încredere decurge numai din faptul că Îl cunoaştem pe Dumnezeu în natura şi în caracterul Său. Toate eforturileotrăvite ale celui rău sunt zadarnice când Dumnezeu este cunoscut astfel în puterea Duhului Sfânt neîntristat înăuntrul nostru. Nu numai că săgeţile nu reuşesc să producă disperare şi neîncredere, ci sunt stinse de scutul credinţei.
Capitolul 6: 17
Dar este mai mult: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (6: 17). Scutul credinţei reprezintă o încredere cu caracter mai general; coiful mântuirii este mai degrabă cunoştinţa îndrăzneaţă şi bucuroasă de eliberarea deplină făcută de Dumnezeu pentru noi în Hristos. Acest coif desăvârşeşte diferitele piese ale armurii deja examinate, şi nu este urmat de un nou mijloc de apărare (lista este completă), ci de instrumentul energiei ofensive împotriva adversarului: „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (6: 17). Înţelepciunea de a pune această armă ultima va apare îm mod evident oricărui suflet instruit în gândurile lui Dumnezeu! Într-adevăr, dacă această poruncă nu este cunoscută în practică, Cuvântul nu este decât o jucărie, sau un bici pentru eu, în loc să aibă acest caracter de sabie a Duhului; ne folosim de el greşit şi el nu are putere. Dacă este mântuit de Duhul, ce eliberare înfăptuieşte! Cât de neputincioşi îi face pe adversari şi cum îl arată pe Satan! Foloseşte la luptă.
Capitolul 6: 18a
Am văzut detaliile armurii lui Dumnezeu, o energie activă care urmează ceea ce are legătură cu starea sufletului, cu siguranţa şi încrederea sa practică. Dar există o sursă ascunsă de putere fără de care nu putem nimic – care este expresia slăbiciunii, este ciudat de spus, dar a slăbiciunii în dependenţa de Dumnezeu. De aceea citim: „rugându-vă prin orice rugăciune” (6: 18) – rugându-vă în orice timp. De nimic nu se teme mai mult Duşmanul, nimic nu încearcă să împiedice mai mult carnea, sau cel puţin să manevreze în mod greşit, când este în formă. Dar avem cu atât mai mult nevoie să ne amintim această chemare la o dependenţă completă şi obişnuită.
Pe lângă aceasta mai există exercitarea dorinţelor spirituale, nu numai a dependenţei; cum spune Domnul nostru în altă parte: „Orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face” (Ioan 15: 7 ). „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face” (Ioan 15: 7 ). Pe scurt, este o încurajare şi un îndemn la tot felul de rugăciuni şi în toate împrejurările, atât timp cât există şi un caracter deosebit de cerere care este susţinută de puterea Duhului Sfânt, de cereri prin Duhul (6: 18), ceea ce nu sunt toate rugăciunile sfinţilor.
Capitolul 6: 18b – 20
Un alt cuvânt cu greutate este chemarea să veghem la aceasta; aceasta presupune activitatea acestei dragoste care este promptă în a discerne, în teamă de Domnul şi prin inima lui Hristos, ceea ce ar putea să întunece gloria Sa, şi invers, ceea ce contribuie la înălţarea Numelui Său în sfinţii Săi şi în mărturia Sa. Cum eliberează toate acestea, nu numaid de voia proprie, ci şi de neliniştea şi de importanţa sinelui! Ce câmp de exercitare pentru afecţiunile harului, care fac ca tot ce este bun sau rău, să se trabsforme în ocazii de a vorbi cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostriu Isus Hristos, pentru a transforma totul în canale de binecuvântare eternă – în timp ce fără aceasta, nu ar fi decât circumstanţe psagere sau o întreţinere a bârfelor! Ce înţelepte şi bune sunt toate cuvintele Dumnezeului nostru! Ce scump poate fi aceasta în ochii noştri, ca şi lucrul însuşi, ca şi Cuvântul Său în această privinţă! Când este aşa, veghem să avem obieciul de a ne ruga „cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii” (6: 18). Când realizăm astfel prezenţa lui Dumnezeu, nu există micşorare în afecţiuni, ci dragostea se revarsă cu energie spre El şi în comuniune cu El cu privire la toţi sfinţii. Este slujba dragostei faţă de Cel care este dragoste. Dacă avem pe inimă interesele lui Hristos, ne vom aminti în mod deosebit de cei care se adună în jurul lui Hristos. De aceea vorbeşte aportolul aici de cererile lor în favoarea lui; şi se pare că o face în virtutea unei legături având mai multă energie ca cea care trezeşte în mod obişnuit dorinţe pentru sfinţi înaintea Domnului – „şi pentru mine (nu numai περι, ci υπερ εμου, ca arătând ceva anume printre obiectele generale de acţiune) – „ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, pentru care sunt un ambasador în lanţuri, ca să vorbesc cu îndrăzneală în ea, aşa cum trebuie să vorbesc” (6: 19 – 20).
Este preţios că găsim o dovadă atât de practică a simţului pe care îl avea apostolul despre valoarea mijlocirii, a mijlocirii sfinţilor, pentru slujba lui. Cunoştinţa pe care o avea despre demnitatea acestei slujbe creştea, cu atât mai mult cu cât nu micşora în el dorinţa de a-şi aminti de el astfel.
În plus se baza ca dragostea lor să-i facă să se roage nu numai pentru el, ci şi să doreascp sp cunoască ce îl privea pe el, cum o ducea. Le spune deci: „Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul.” (6: 21). Ce contrast între mintea oamenilor şi această deprindere, puternică şi plină de har, a dragostei divine din inimă, care se bazează pe grija tandră a sfinţilor faţă de el, care îi slujea şi îi iubea în Domnul! Omul, ca atare, sau ar fi dur şi indiferent, sau s-ar teme să nu fie acuzat de vanitate, ca şi cum problemele lui i-ar putea interesa pe alţii. Dar Hristos schimbă totul în inimile celor care L-au primit.
„Pace fraţilor şi dragoste cu credinţă, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos. Harul să fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie!” (6: 23 – 24).