Capitolul 5

Capitolul 5:1

Ce principiu puternic se deschide aici pentru sfinţi! „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi” (Efeseni 5:1 ). Ce limită poate exista când suntem îndemnaţi să-L imităm pe Însuşi Dumnezeu! Nu mai este ca şi cu legea, afirmarea unei exigenţe din partea omului pus în ce priveşte responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu, ca şi creatură. Dumnezeu S-a descoperit El Însuşi în har şi pe lângă aceasta, El este Dumnezeu, nu este altul (Isaia 45:22 ); şi cum El ne-a dat propria Lui natură, nu poate exista normă mai mică sau mai inferioară. Ar însemna să-L dezonorăm, pe El şi harul pe care ni L-a arătat şi pe care nu-L arată nicăieri mai deplin decât la începutul acestei epistole. Ar fi de asemenea cea mai neplăcută pierdere pentru preaiubiţii Săi copii, pe care doreşte să-i înveţe şi să-i binecuvânteze din ce în ce mai mult chiar în această scenă de rău şi de durere, transformând împrejurările cele mai adverse în ocazia de a ne învăţa ce este El în profunzimile harului Său, şi de a ne umple de sentimentul acestui har astfel încât să ne formeze inimile şi să dea o formă desăvârşită căilor noastre, - în timp ce uităm de noi înşine şi trăim în adevărul lui Hristos, mai presus de obiceiurile noastre şi de comvenţiile omeneşti.

Nici legea, nici chiar promisiunea, nu au deschis vreodată un asemenea domeniu. Singurul fapt de a fi chemaţi să-L imităm pe Dumnezeu, presupune harul desăvârşit în care suntem: astfel, o asemenea chemare ar fi insuportabilă. Fără îndoială este foarte umilitor să ne gândim cât de puţin am răspuns acestei chemări a lui Dumnezeu; dar chiar sentimentul insuficienţelor noastre anterioare, dacă este profund, şi dacă nu pierdem din vedere harul Său, este valorificat bine, şi astfel creştem şi Îl urmăm pe Dumnezeu fără să ne gândim măcar la aceasta. Legea cerea ceea ce omul trebuia să-I dea lui Dumnezeu: să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru nu este nimic mai mult decât datoria pe care o avem în mod clar. Promisiunea prezenta speranţa Seminţei care va aduce binecuvântarea, nu numai pentru Israel, ci pentru toate familiile pământului. Dar acum că promisiunea a fost dispreţuită şi legea încălcată, Dumnezeu S-a descoperit pe El Însuşi în Hristos: şi în acelaşi timp în care a împlinit totul în Hristos, a arătat hotărârile cele mai înalte în har nesfârşit faţă de noi, astfel încât propriul Său caracter, astfel desfăşurat, devine singurul model potrivit după care vrea să îi formeze pe copiii Lui deja de aici jos. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (5: 1 – 2).

Capitolul 5: 2a

A ne ierta unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat în Hristos (Efeseni 4:32 ), este ceva binecuvântat, dar este insuficient, chiar dacă este după inima şi după propriile Lui căi. O asemenea iertare este desigur divină în sursa ei, şi pentru carne este imposibilă în tot caracterul ei şi în toată importanţa ei; dar este în vederea omului, a lipsurilor omului şi a izbucnirilor naturii rele. Lui Dumnezeu I-ar plăcea să vadă în noi o iertare de această calitate. Este rodul harului Său, atât de necesar într-o lume ca a noastră, şi atât de salutară pentru sfinţii Săi în raporturile şi relaţiile lor reciproce. Dar aceasta este încă departe de a fi expresia a tot ce este El şi a toate de care ar vrea El să ne bucurăm şi la care ar vrea să reflectăm. Există activitatea binelui către exterior după inima Lui, fără să fie vorba de rău de iertat, pentru că iertarea, oricât de reală şi dulce ar fi, rămâne într-un sens pur negativă. Aici totul este pozitiv şi decurge ca şi cum totul ar fi nou, mai presus de gândirea omenească. De aceea se spune: „Umblaţi în dragoste, cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”, etc. (5: 2). Să fim iertaţi ar fi nevoia noastră urgentă şi vrednică de milă, dacă am vrea să avem cea mai mică mângâiere din partea lui Dumnezeu, şi cea mai mică speranţă de a fi scăpaţi de mânie şi de a fi apoi binecuvântaţi; prin har, bineînţeles, harul lui Dumnezeu, dar harul răspunzând nevoii omului, ba chiar delimitat de ei. Dar acum suntem pe noul teren al excelenţei lui Hristos şi al exercitării a ceea ce este potrivit lui Dumnezeu în activitatea propriei Sale naturi. De aceea nu se face aluzie aici la jertfa pentru păcat, nici doar la sângele şi la suferinţele scumpului nostru Domn, ci la faptul că S-a dat pe Sine Însuşi, pentru noi, într-o dragoste incomparabilă, „ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (5: 2).

Capitolul 5: 2b

Nu ar trebui să ne înşelăm asupra unui asemenea subiect, nici să ni se micşoreze o clipă siguranţa că în suferinţele Domnului pe cruce, există profunzimi pe care nu le găsim decât acolo; dar aceste suferinţe nu ne sunt date ca model, nici nu ar putea fi, pentru că ele aparţin exclusiv Celui care a purtat păcatele noastre în trupul Său şi care a fost făcut păcat pentru noi, suferind această judecată a lui Dumnezeu pe care nici om, nici înger, nici creatură reînnoită sau nu, nu ar putea-o împărţi cu El, - chiar dacă aceasta ne umple de binecuvântare şi ne umple de recunoştinţă, de adorare şi de încântare în Cel care a fost astfel singur, nu numai pentru noi, ci pentru gloria lui Dumnezeu, fiind obiectul mâniei pe care Dumnezeu o simţea şi trebuia să o execute împotriva păcatului. Dar aici este vorba de ceea ce face să reiasă dragostea admirabilă a lui Hristos în toată mireasma ei pozitivă şi în toată frumuseţea sa, pentru a chema şi a trezi, în energia Duhului Sfânt, o umblare practică a noii naturi în sfinţii care răspund la această chemare; pentru că într-adevăr Hristos este viaţa noastră, şi există limite la puterea Duhului care locuieşte în noi? Dragostea conduce la slujirea în renunţare de sine, fie în Hristos într-un mod desăvârşit, fie în noi potrivit măsurii noastre; dar cu siguranţă această dragoste este cea care dă şi formează duhul de slujire, cum vedem la scumpul nostru Domn (Filipeni 2 ).

Capitolul 5:3

Totuşi, cu cât dragostea este mai blândă şi mai binecuvântată, cu atât este mai expusă la rău, afară numai dacă este păstrată în puterea divină şi în judecata de sine. Ea îi apropie pe unii de alţii, trezeşte afecţiunile spirituale; dar ce este început prin Duhul poate sfârşit în stricăciunea cărnii, cum vedem la Corint, sau în căutarea perfecţiunii carnale a unei forme religioase, ca în Galatia. De aceea apostolul continuă avertizându-i pe sfinţii din Efes despre pericolele la care ne expun relaţiile libere şi familiare, fără susţinerea Duhului Sfânt. „Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi” (5:3). Nu ajungea să nu tolereze proftele cărnii, trebuia nici să nu fie pomenite. Cei cărora se adresa Pavel erau sfinţi, sfinţi ai lui Dumnezeu; şi ceea ce era în cauză, era ceea ce se potrivea unor sfinţi, nu doar unor oameni.

Capitolul 5:4

Apostolul nu îşi limitează avertismentul la destrăbălarea fără frâu sau la poftele care îl satisfac pe om, ci îl extinde la vorbele lumeşti, fie în mod deschis ruşinoase, fie acoperite de un văl de rafinament: „nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire” (5:4). Şi aici, nu avem doar abţinerea de la ce este necuviincios pentru creştin, ci este prezentată latura pozitivă, cu inima care se gândeşte la bunătatea lui Dumnezeu şi izbucneşte în mulţumiri.

Capitolul 5:5

„Pentru că ştiţi aceasta, cunoscând că niciun curvar, sau necurat, sau lacom de bani, care este un idolatru, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (5: 5). Este important să ne amintim că, deşi harul suveran face ce vrea, chiar dacă se întoarce către cel mai rău, chiar dacă îl curăţă pe cel mai întinat, căile morale ale lui Dumnezeu rămân inflexibile. Natura Sa nu se schimbă. El urăşte nedreptatea şi nu o poate niciodată tolera. Dragostea Lui poate găsi, şi a găsit, o soluţie glorioasă la această dificultate în crucea lui Hristos; dar Dumnezeu şi păcatul nu pot să umble niciodată împreună, nici să coabiteze.

Pericole opuse acestora îi pândesc pe copiii lui Dumnezeu, de aceea ei au nevoie să vegheze asupra sentimentelor lor. Pot fi promţi în a exclama, în anumite cazuri flagrante, că acolo nu poate fi viaţă, sau pot să acorde prea uşor încrederea lor la ceea ce are o înfăţişare frumoasă în carne. Unele dintre întoarcerile la lume cele mai serioase sunt cele de care nu se îndoia aproape nimeni; pe de altă parte, cine nu a avut mângâierea de a vedea risipindu-se aparenţe penibile şi respingătoare, pentru a lăsa să strălucească din ce în ce mai mult harul lui Hristos, şi de a vedea carnea judecată de adevăr, în prezenţa lui Dumnezeu? Astfel, unii al căror aspect exterior defavorabil ar face să încolţească îndoiala la cei mai mulţi, au sfârşit prin a câştiga încrederea tuturor. Uneori a trebuit ca Dumnezeu să se ocupe serios de aceasta: o boală gravă, lovituri ale soartei, necazuri domestice, înainte ca sufletul să devină îndrăzneţ; aceasta s-a întâmplat totuşi chiar dacă tardiv. Şi una şi cealaltă din aceste extreme, ne învaţă necesitatea de a ne încrede în Dumnezeu pentru a judeca drept, în loc să avem încredere în impresii personale. Inima firească poate profita de har, dar nu va trebui să aştepte mult timp pentru a se arăta răul care există. Oameni perverşi se pot ridica, lupi se pot furişa, şi oile pot fi induse în eroare pentru un timp. Dar Dumnezeu rămâne, ca şi Cuvântul harului Său (Fapte 20:32 ): de ce să fim neliniştiţi? Să avem credinţă în Dumnezeu, să Îl imităm ca şi copii preaiubiţi, şi să umblăm în dragoste, nu numai pentru că Hristos ne-a iubit, ci cum ne-a iubit El; şi orice se va întâmpla, vom avea mângâierea de a plăcea lui Dumnezeu, fiind păziţi între timp de a ne arunca pe o cale sau alta. A căuta să aflăm răul este foarte departe de „mulţumiri”, şi este chiar incomparabil. Să nu coborâm niciodată nivelul umblării pe care o aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi. Dacă niciun stricat nu are moştenire în Împărăţia Sa, să nu tratăm totuşi cu uşurinţă păcatul acum.

Capitolul 5: 6 – 7

„Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci nu fiţi împreună-părtaşi cu ei!” (5: 6 – 7). A fi asociat într-o anumită măsură cu asemenea persoane este grav pentru un sfânt. Să ţinem cont de aceasta.

Capitolul 5: 8

Versetul 8 din capitolul nostru dă un alt motiv de chemare. Acest îndemn la umblare nu este nici din cauza chemării la care am fost chemaţi (4: 1), nici în contrast special cu ceilalţi dintre naţiuni, străini de viaţa lui Dumnezeu (4: 17 – 18), nici numai în dragoste (5: 2), ci „ca nişte copii ai luminii”. „Pentru că odinioară eraţi în întuneric, dar acum, lumină în Domnul” (5: 8). Fiţi deci consecvenţi cu ceea ce sunteţi, nu numai cu ce ar trebui să fiţi. Suntem lumină, şi chiar lumină în Domnul – acolo este totodată baza, caracterul, şi măsura a ceea ce se potriveşte umblării noastre ca şi creştini: să umblăm în consecinţă. Cât este de încurajator să vedem harul chemându-ne să umblăm în sfinţenie! Marea solemnitate a acestei chemări ne aminteşte binecuvântarea noastră şi siguranţa ei, chiar dacă această chemare ne este adresată cu o insistenţă atât de presantă. Cu sfinţenie în poziţia noastră în Hristos, pentru ca Dumnezeu Însuşi să poată spune despre noi: Sunteţi „lumină în Domnul”! Dacă El o afirmă, nu ar trebui să o spunem despre noi înşine, atât pe planul privilegiului, cât şi al responsabilităţii? Să privim la El, pentru ca, puşi astfel în afara oricărei întinări (pentru că nimic nu este mai pur decât lumina), să putem înainta arătând această lumină care suntem acum în Domnul. În lumină umblăm, şi prin ea trebuie să judecăm totul, pentru că suntem lumină. Dumnezeu respinge orice normă inferioară sau orice atmosferă mai puţin pură. El este lumină, şi în El nu este întuneric; dacă suntem copiii Lui, suntem copii ai luminii. Nu se spune niciodată că suntem dragoste (este natura şi prerogativa lui Dumnezeu), deşi suntem evident chemaţi să iubim ca fiind născuţi din Dumnezeu şi cunoscându-L pe Dumnezeu în Hristos. Cum dispare legea complet, ca motiv sau formă a umblării noastre!

Capitolul 5: 9 – 10

„Pentru că rodul luminii este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr” (5: 9). Aici sunt, fără îndoială, caracteristicile lucrării în har a Duhului, şi aceasta este ceea ce poate a îndemnat Textul Primit să înlocuiască „rodul luminii” cu „rodul Duhului”. Dar nu ne-am putea îndoi în mod rezonabil că adevăratul gând şi cuvântul corect din versetul 9 este „lumină”, ceea ce este sprijinit atât de dovezile externe, cât şi de importanţa contextului. În Galateni 5 , rodul este cel al Duhului, nu al luminii, pentru că ceea ce este subliniat este contrastul cu faptele cărnii – necurăţia, violenţa împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului, care se joacă şi se lasă prins de înşelăciunile duşmanului; în timp ce rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor – lucruri împotriva cărora nu este lege, declară apostolul emfatic celor care se prefăceau că se puneau sub lege. În pasajul nostru din Efeseni 5 , este vorba de un contrast, nu cu înclinaţia către legalism şi faptele cărnii, ceea ce legea provoacă, în acelaşi timp condamnând, ci cu întunericul stării noastre când eram fără Dumnezeu. Dar acum suntem chemaţi să umblăm ca şi copii ai luminii, care este natura noastră chiar în Domnul, şi ni se aminteşte că roada acestei lumin constă în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Imensele bogăţii ale harului lui Dumnezeu nu slăbesc, ci mai degrabă confirmă folosirea principiilor Sale morale, şi produce înţelegerea în noi că suntem copiii Săi, orice am fi putut fi sau orice suntem în mod firesc. Noua viaţă pe care ne-a dat-o în Hristos răspunde bunătăţii, dreptăţii şi adevărului Său. Nu se poate, nici nu ar trebui să fie altfel, şi inima reînnoită nu ar vrea să consimtă cu sânge rău ca Dumnezeu să fie dezonorat sau chiar reprezentat în mod defectuos în obiectele bunăvoinţei Sale. El seamănă în noi dorinţa de a-I place, şi veghează asupra noastră pentru ca această dorinţă să nu fie nici vagă, nici sterilă, ci să aducă roadă – roada luminii – „începând”, cum se adaugă, „ce este plăcut Domnului” (5: 10).

Capitolul 5: 11 – 13

Să repetăm că nu ajunge ca sufletele noastre să refuze să fie asociate cu fiii neascultării, ca în versetele 6 şi 7. Nu trebuie să avem comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, să le condamnăm (5: 11). Toate acestea fac parte din poziţia noastră minunată ca şi copiii ai luminii şi din responsabilitatea care decurge de aici. Nu legea este cea care se mărgineşte să condamne aplicarea unei reguli exterioare, ci o capacitate divină interioară, profund cercetătoare, care, în ciuda dragostei care este sursa şi scopul, cruţă mult mai puţin răul, dar introduce dimpotrivă binele prin Duhul Sfânt, în Hristos.

„Pentru că este ruşinos şi a spune cele făcute de ei în ascuns. Dar toate, fiind date pe faţă, sunt arătate la lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina” (5: 12 – 13). Este o proprietate specială a luminii de a se arăta ea însăşi şi de a arăta totul, ceea ce este adevărat atât în domeniul spiritual, cât şi în natură.

Capitolul 5: 14 – 17

Dar gândul Domnului în privinţa noastră merge mai departe. El vrea ca, nemulţumiţi de a avea binecuvântarea, să ne bucurăm de ea pe deplin. Există în jurul nostru morţi – lucruri sau persoane – şi dacă influenţa lor este tolerată, este dintre cele mai dăunătoare. De aceea zice: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (5:14). Nu este vorba aici să ne dea viaţa ca şi cum am fi morţi, nici lumina ca şi cum nu am fi deja lumină; ci este vorba de strălucirea luminii peste noi care suntem lumină în El, şi care totuşi aţipim lipsiţi de grijă, în mijlocul a ceea ce este mort şi face să moară. Ce vigilenţă în dragostea Lui care Se gândeşte astfel la noi, pentru ca paharul nostru de binecuvântare să se reverse şi sufletele noastre să fie eliberate de ce este degradant pentru El şi pentru noi înşine care suntem în El, - astfel încât să fim umpluţi de ceea ce suntem aparţinându-I! Cum ne aminteşte fiecare dintre cuvintele Lui, fiecare dintre circumstanţele noastre, să vedem dacă umblăm cu grijă (5:15), nu ca fiind lipsiţi de înţelepciune, ci ca fiind înţelepţi, răscumpărând timpul, pentru că zilelel sunt rele! Avem toate resursele, dar trebuie cu toate acestea să veghem şi să fim dependenţi. Trebuie să căutăm şi să înţelegem momentul oportun, oricare ar fi preţul, dacă în aceste zile rele, vrem să nu fim lipsiţi de pricepere, ci să înţelegem care este voia Domnului (5: 16 – 17). Să evităm excitaţia lumii, încitările de a lucra după omul firesc, care înfrumuseţează aspiraţiile omului, în ceea ce există exces. Putem şi ar trebui să fim umpluţi de o putere mai presus de fire, care exclude nu numai răul, ci şi puterea influenţei lucrurilor prezente.

Capitolul 5: 18 – 21

„Fiţi umpluţi de Duh, vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, supunându-vă unii altora în teamă de Hristos” (5: 18 – 21).

„Vorbind între voi” ar putea fi tradus prin „vorbind unii cu alţii” ca în capitolul 4: 32, şi cred că acesta este sensul; este vorba de a vorbi unii cu alţii sub orice formă care exprimă bucuria Bisericii. Înţeleg că este vorba de toate compoziţiile poetice sfinte ale creştinilor, care fac să izvorască adorarea şi lauda şi sentimentele de sfinţenie, termenul „spiritual” fiind adăugat la ultima clasă a acestor exprimări, cea mai puţin înaltă, pentru a marca faptul că şi acolo există consacrare faţă de Domnul. Este bucuria sfântă şi adevărată. De am putea-o cultiva în simplitate! Avem într-adevăr o parte fericită! Există ceva pentru care nu am putea aduce mulşumiri Dumnezeului nostru şi Tatăl, în Numele Domnului nostru Isus? Există altceva care să fie susceptibil de a ne face să ne supunem unii altora în teamă de El?

Capitolul 5: 22

Ajungem acum la subiectul relaţiilor pământeşti speciale. Am avut până aici îndemnurile generale cu privire la sfinţii lui Dumnezeu ca atare – copiii lui Dumnezeu şi mădularele trupului lui Hristos. Dar acum Duhul Sfânt arată că El nu este indiferent la relaţiile pe care le pot avea sfinţii, fie unul faţă de altul, fie în raport cu alţii pe pământ. Pot fi, de exemplu, soţi şi soţii amândoi creştini, sau poate să fie convertit doar unul dintre ei, celălalt fiind încă iudeu sau păgân; şi la fel pentru relaţiile tatălui şi copilului, ale stăpânului şi slujitorului. Pentru început avem de-a face numai cu ceea ce este în raport cu legătura pământească cea mai intimă, cea a soţului şi a soţiei. Vom vedea că Duhul Sfânt îngrijeşte din belşug de nevoile copiilor lui Dumnezeu legaţi astfel, pentru ca, oricare ar fi dificultăţile lor, ei să poată găsi instruire în har şi îndemnuri serioase, nu numai porunci cu privire la circumstanţele lor în raport cu Dumnezeu, pentru că direcţiile prezentate aici creştinilor nu îmbracă atât această formă de porunci. Desigur există reguli şi porunci în tot Noul Testament. Şi scriitorul inspirat care pune accentul pe dragoste, este şi cel care insistă cel mai mult asupra poruncilor; pentru că Evanghelia şi epistolele lui Ioan insistă cel mai mult asupra unor asemenea porunci formale; totuşi fiecare ştie că nicio altă porţiune a Scripturii nu face atât de mult să reiasă dragostea lui Dumnezeu în mod frapant şi constant. Este deci o eroare imensă a presupune că dragostea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu poruncile formale foarte stricte adresate copiilor Săi şi îmbrăcate cu autoritate.

Să adăugăm că este incontestabil: caracterul general al instrucţiunilor date creştinilor nu ia forma poruncilor de forma legii, astfel încât, ca şi creştini, nu suntem puşi sub poruncile lui Moise pentru a ne forma gândurile, sentimentele, şi pentru a ne regla căile. Mai mult, nu avem nimic asemenea legii, ci conform Scripturii, avem ceea ce este în contrast complet şi foarte marcat cu ea, deoarece „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17 ). Avem într-adevăr porunci, dar ele presupun că noi avem viaţa, şi o conduc cu scopul de a aduce ascultarea de Hristos (1. Petru 1:2 ): nimic nu este mai frumos pentru suflet, şi nimic nu Îl glorifică mai mult pe Dumnezeu. Modul obişnuit pentru Noul Testament pentru a prezenta învăţătura este următorul: o relaţie este formată, şi trebuie să Îl glorificăm pe Dumnezeu după caracterul acestei relaţii, care este amplu dezvoltat şi aplicat în Cuvânt. Aceasta este adevărat în lucrurile naturale, şi Duhul lui Dumnezeu foloseşte ocazia acestei relaţii zilnice pentru a face să reiasă relaţia spirituală care îi corespunde. Inimile noastre fiind atunci ocupate de harul extraordinar care a format această legătură nouă şi eternă, găsim astfel nu numai un motiv, ci modelul şi puterea pentru a glorifica pe Dumnezeu atât în relaţia naturală, cât şi în relaţia spirituală.

Nicăieri acest adevăr nu este demonstrat mai izbitor decât în prima dintre aceste relaţii, asupra căreia Duhul Sfânt Îşi măreşte influenţa în mod deosebit: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului” (5: 22). Prima comparaţie pe care o foloseşte El, înainte de a intra în relaţia spirituală prezentată sub imaginea căsătoriei, - primul gând este de a prezenta poziţia bărbatului ca fiind capul, şi o prezintă ca având o forţă deosebită în viaţa matrimonială. Ştim toţi (1. Corinteni 11 ) că, şi fără să fie vorba de căsătorie, bărbatul este capul femeii. Altfel zis, chiar dacă nu ar exista căsătoria, bărbatul are un loc pe care femeia nu îl are, - o poziţie complet independentă de caracter. Un asemenea bărbat poate fi imbecil şi o asemenea femeia poate avea multă tărie şi înţelepciune; aceasta nu schimbă ordinea lui Dumnezeu. Un asemenea copil poate face dovada unei mari prudenţe, în timp ce părinţilor lui le lipseşte înţelepciunea şi sunt slabi. Nu rămâne mai puţin că relaţia este complet distinctă de caracterul particular, de starea şi de condiţia persoanelor, ca şi de cea care are poziţia superioară, ca şi  de cea în poziţie subordonată. Este foarte important să fie o chestiune reglată pentru sufletele noastre, pentru ca niciodată, nicio circumstanţă să nu slujească de pretext pentru a răsturna ordinea după Dumnezeu. Unele circumstanţe care ne pun la încercare fac dificultatea imensă într-o relaţie sau alta. Dar are consecinţe profunde să ne amintim bine că drepturile ordinii după Dumnezeu rămân totuşi, şi că nimic nu justifică neascultarea de voia Lui.

Pot fi cazuri în care ascultarea în ordinea naturală după Dumnezeu ar fi un păcat; nu este niciunul în care neascultarea să fie o datorie. Nu există circumstanţă în care să ni se ceară să nu ascultăm, dar există crize în care „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5:29 ). Este un har foarte mare, într-adevăr, că sunt rare cazurile în care ascultarea faţă de Dumnezeu implică o infracţiune aparentă faţă de ordinea naturală şi faţă de datoria morală, dar aceasta se poate întâmpla. Astfel, la începutul Faptelor, de exemplu, autorităţile care guvernau Israelul în epocă, le-au poruncit lui Petru şi lui Ioan să nu înveţe în Numele lui Isus. Ce puteau ei face, decât să se arunce asupra autorităţii lui Dumnezeu? Au putut declara acelor guvernatori că ale lor conştiinţe erau conduse de Dumnezeu, înainte de a fi conduse de oamnei. Astfel deci, ascultarea este întotdeauna partea creştinului: este primul mare principiu care stă şi rămâne perfect clar, înainte de a intra în detalii.

Ca urmare a îndemnului general la supunere unii faţă de alţii în teama de Hristos (deoarece Hristos este Cel care ne este prezentat permanent în cinste în această epistolă, Duhul abordează acest prim punct al locului potrivit al soţiei creştine, şi El stabileşte principiul următor: „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului” (5: 22). Acest limbaj poate părea extraordinar de tare când ne gândim la ceea ce sunt sau pot deveni soţii, dar este important să fim întotdeauna siguri că Dumnezeu nu Se înşeală. Pentru prudenţa omenească, aceasta poate părea imprudent. Poate aveţi chiar de-a face cu un soţ neconvertit! Dar introduceţi-L numai pe Domnul şi veţi vedea imediat puterea care face supunerea uşoară, şi veţi afla în ce măsură poate fi suportată supunerea. Mai mult, aveţi ceea ce apără împotriva abuzării de acest principiu: „Soţiilor, supuneţi-vă soţului vostru ca Domnului” (5: 22). Domnul este introdus, şi aceasta pune totul la locul său potrivit. Dacă este vorba de încercare sau de suferinţă, cuvântul este tot acelaşi. Domnul ne poate face să trecem prin mari greutăţi şi mari pericole. Care este locul care i se potriveşte creştinului în asemenea circumstanţe? O supunere fără rezerve. Pentru că trebuie să fiu sigur că, oricare ar fi zdrobirile duhului pe care asemenea încercări le pot prilejui, cu toate acestea, tot ce face Domnul este cel mai bine şi cel mai fericit şi, la urma urmelor, potrivit pentru a-mi întări sufletul – Domnul fiind incapabil de orice ar fi pentru mine, care să nu fie în vederea unui bine durabil spre lauda Numelui Său.

Această epistolă nu face pur şi simplu să reiasă că Dumnezeu controlează totul, ci pune în evidenţă o relaţie specială. Aici este Domnul iubindu-i pe ai Săi, cu această dragoste care a sacrificat totul pentru ei. Cum să mă îndoiesc de binecuvântarea şi valoarea de a mă supune Domnului? Soţia creştină are poate un soţ, şi poate fi dur şi penibil să suporte totul. Poate că vă tratează ca pe un nimic şi cere deseori ceea ce este iraţional. Ce vă poate atunci uşura povara, continuând în acelaşi timp să o simţiţi? „Supuneţi-vă soţului vostru ca Domnului” (5: 22). Trebuie să mă supun soţului meu ca Domnului: să Îl văd numai pe Domnul în această treabă, în locul lipsei de consideraţie şi a proastei dispoziţii a soţului, şi calea devine evidentă. Trebuie să facem din aceasta o treabă, nu dintr-o simplă datorie, ci din încredere în Domnul ca fiind mai presus de toate în dragostea Lui, în purtarea Lui de grijă şi în guvernarea Lui. Aici este punctul de plecare al Duhului Sfânt, şi lucrul din care El face baza instrucţiunilor variate care vor urma. El începe prin acest mare adevăr că soţia creştină are calitatea de a se supune soţului ei ca Domnului. Nu este deci o simplă chestiune de afecţiune, ceea ce ar fi omeneşte: afecţiunea este cu totul necesară ca element natural, dar ar fi la fel de adevărat dacă persoana nu ar fi deloc creştină. Nu este vorba nici de cele la care se aşteaptă soţul, nici de ceea ce consider eu drept. Toate acestea relevă în domeniu sentimentele potrivite şi moralitatea. Dar important este că Dumnezeu nu poate fi cu o soţie creştină care umblă în necunoaşterea obişnuită a fundamentului pe care El l-a stabilit pentru ea în relaţia ei ca soţie. El nu-l lasă pe creştin să umble doar după principii morale sau convenţionale. Acestea pot fi juste la locul lor, dar dacă sunt creştin, am o chemare mai înaltă; şi atunci – oricare ar fi dificultatea, chiar când celui căruia îi datorez supunerea nu este creştin – vine acest rând binecuvântat: „Supuneţi-vă soţului vostru, ca Domnului” (5: 22). El îmi dă dreptul de a-L vedea pe El, Domnul, în spatele persoanei soţului; şi pe El trebuie să Îl urmez şi Lui trebuie să mă supun. Există în acest gând o mare mângâiere pentru soţia creştină, care este întotdeauna atât de încercată. Dar atunci vine limita încercării – pentru că există un sfârşit pentru orice cale – şi iat-o: Dumnezeu nu mă pune niciodată în împrejurări în care sunt liber să păcătuiesc. De aceea, în cazul în care soţul ar porunci ceea ce ar fi un păcat pozitiv, despre aceasta aflu numaidecât că nu trebuie să ascult, pentru că mi se spune să mă supun soţului meu ca Domnului. Domnul nu aprobă niciodată păcatul. Poate să mă treacă prin sită, şi eu pot să nu înţeleg de la început în ce este aceasta bun şi necesar; dar credinţa îşi găseşte întotdeauna forţa şi direcţia în înţelepciunea Domnului – încrezându-mă în El, şi nu în înţelepciunea mea când ea Îl înţelege. Veţi constata că noi creştem în înţelepciune când ne mulţumim să luăm locul celui care nu are înţelepciune. Dacă încrederea mea este în înţelepciunea Domnului, voi dobândi înţelepciune şi voi înainta în ea. Domnul nostru a fost perfect om, şi deşi întotdeauna perfect în toate condiţiile vieţii, marele semn al desăvârşirii Sale a fost să fie întotdeauna Cel care era dependent şi privea la Dumnezeu, şi care putea spune: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2: 49 ). Iată într-adevăr pentru om locul cel mai de jos, dar într-adevăr, cel mai înalt. El înţelegea secretul relaţiei Sale cu Dumnezeu Tatăl. Deşi toate acestea au fost adevărate despre Hristos ca despre nimeni altcineva, cu toate acestea sunt cu siguranţă adevărate despre orice credincios, într-o anumită măsură.

Capitolul 5: 23

Trebuie să veghem cu mare grijă asupra nouă înşine în acest domeniu. Acolo unde există cea mai mică tendinţă de a ne îndepărta de calea supunerii, trebuie să căutăm să vedem dacă suntem înţelepţi după Dumnezeu. Firii nu îi place să fie supusă. Pretutindeni unde există pericolul de a ne mândri cu adevărul lui Dumnezeu pentru a lucra într-un fel căruia pare să îi lipsească supunerea faţă de autoritatea altuia, am nevoie, acolo mai mult ca în altă parte, să veghez asupra mie însumi cu o gelozie cu totul specială. Când suntem pe o cale unde supunerea este cerută, să lăsăm loc pentru a-L introduce pe Domnul. Pentru a adăuga puterea şi credinţa la ascultarea noastră, şi pentru ca ea să aibă caracterul de sfinţenie, trebuie să realizez că Domnului mă supun, chiar când sunt supus unei autorităţi pământeşti. Adevărul binecuvântat pe care Domnul îl va introduce, începe  să se deschidă înaintea noastră: „pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului” (5:23). Aceste cuvinte fac aluzie la relaţia strânsă, despre care se consideră că ne arată cum trebuie să umblăm unul faţă de altul în această privinţă. Deşi Hristos, şi numai Hristos este Mântuitorul, poziţia de supunere a sfântului sau a Bisericii nu este eliminată, dimpotrivă.

Capitolul 5: 24

„Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţului lor, în toate” (5:24). Acesta este principiul general. Dar observaţi că în orice cuvânt de acest gen din Scriptură, este întotdeauna dată o măsură şi o ocrotire. Nu se spune numai: „Soţiile să fie supuse soţului lor, în toate”, ci „după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile etc.” Găsesc aici că modul binecuvântat în care Hristos are grijă de adunare şi în care Se ocupă de ea în supunerea ei faţă de Domnul, este pus ca model pentru soţii în raport cu soţul lor. Când ajungem la cea mai înaltă dintre cele două relaţii, Duhul Sfânt face să reiasă mai clar caracterul. „Soţilor, iubiţi-vă soţiile” (5: 25). Vedem aici ceea ce poate fi o capcană din partea soţului. Ei nu i se spune să-şi iubească soţul, ci să fie supusă. Dar Satan ar putea să profite de aceasta şi, în exercitarea relaţiei reciproce, soţului ar putea să îi lipsească atenţiile, afecţiunea şi tandreţea. Pe de o parte este ceea ce guvernează şi călăuzeşte soţia, dar îndemnul adresat aici soţului se referă la lucrul de care are atâta nevoie în circumstanţele lui proprii şi care ar fi atât de benefic pentru sufletul lui şi mângâietor pentru soţia lui. De aceea citim: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Ce model sfânt! Ce exemplu de abnegaţie, de prevenire, de puritate, de caracter ceresc! Şi acest exemplu este pus înaintea noastră pentru ca această relaţie, care se degradează cu uşurinţă, să fie ţinută şi menţinută la nivelul ridicat care îl merită, şi pentru ca şi cei mai săraci sfinţi de pe pământ, uniţi împreună prin această legătură, să se poată bucura de lumina şi de dragostea din cer care străluceşte peste ei.

Capitolul 5: 25

„Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (5: 25 – 27). Astfel dragostea lui Hristos pentru Biserică este pusă ca modelul după care soţul creştin trebuie să caute să conformeze propria lui dragoste pentru soţia lui. Vedeţi sursa şi caracterul ei: „după cum Hristos a iubit Adunarea”. Totul decurge de aici. Este nevoie să spun că, şi din punct de vedere omenesc, cum dragostea trebuie să preceadă căsătoria, la fel şi în natură, ea este şi secretul care face căsătoria fericită odată ce este formată. Dragostea lui Hristos, despre care se vorbeşte aici, ne este prezentată ca un tot indivizibil, de la început la sfârşit. Este bine să ne amintim în viaţă de soţi: dragostea care era adevărată înainte de formarea legăturii, este dragostea care rămâne după ce legătura este formată şi care trebuie să crească până la sfârşit.

Bineînţeles, aşa a fost în mod desăvârşit pentru Domnul nostru. El a iubit adunarea. Este vorba aici de partea lui Hristos, de o afecţiune foarte specială. Nu este adevărul general al dragostei lui Dumnezeu, care a iubit atât lumea; pentru că nicio relaţie cu lumea nu a fost formată. Important de văzut aici este că, deşi este o dragoste care exista înaintea relaţiei, în această relaţie exercită El cu adevărat şi Îşi păstrează întotdeauna forţa Sa reală şi bucuria Sa. Dacă acum trecem de ce este pământesc la ce reprezintă aceasta, ce mare este harul şi ce bogată este binecuvântarea! Altădată a fost o mare bucurie pentru inimile noastre să realizeze că Dumnezeu putea să îi iubească pe păcătoşi, şi să îi iubească până în punctul de a-L da pe Fiul Lui pentru noi, păcătoşii care eram. Dar există un alt fel de dragoste pe care o cunoaştem acum. Dumnezeu a luat faţă de noi relaţia de Tată, şi în orice caz ne-a introdus, prin Isus Hristos, în cea de copii faţă de El. Suntem „copiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos” (Ioan 1:12 ). Prin urmare Tatăl ne iubeşte cu inima unui tată – mai mult, ne iubeşte cum Tatăl Domnului nostru Isus L-a iubit, nu numai în măsura afecţiunii omeneşti a părinţilor pentru copiii lor. Într-un asemenea cerc, pot exista satisfacţii şi plăceri, şi gândindu-ne la ceea ce suntem şi la cine eram, este într-adevăr minunat să ne gândim că cineva ca Dumnezeu Tatăl Îşi poate găsi plăcerea în noi acum, în această lume, că ne iubeşte infinit mai mult decât un tată pământesc îşi iubeşte copilul pe care îl iubeşte cel mai mult, şi că această dragoste se întinde la cei mai slabi şi la cei mai în nevoie din familia Sa! Există de asemenea o dragoste condişionată în favoarea celor care umblă cu credincioşie, ceea ce prezintă Ioan în capitolul 14 şi 15 din Evanghelia sa. Dar eu vorbesc de această dragoste care nu lipseşte niciodată, această dragoste personală care există în relaţia în care Dumnezeu Se găseşte ca Tată faţă de copiii Săi ca atare; această dragoste care nu se mărgineşte la compasiune, ci care îşi aruncă privirea cu plăcere asupra acestor copii şi îşi găseşte plăcerea în ei acum, în ciuda a tot ce tinde să întoarcă din drumul său sau să slăbească această dragoste. Fiind în Hristos, nu trebuie eu să fiu sigur e o asemenea dragoste la fel cum sunt sigur de existenţa mea ca om? Mai mult, nu trebuie să am mai multă cunoaştere şi mai multă certitudine despre ceea ce este dragostea Sa faţă de mine, ca despre tot ce mă atinge ca persoană vie pe pământ? Ceea ce este în mine nu îmi garantează înşelătoriile lumii exterioare; dar în lucrurile lui Dumnezeu, acolo unde credinţa este vie, nu este aşa: există, şi trebuie să existe, o siguranţă divină.

Când Dumnezeu Se descoperă clar, sufletul trebuie să aibă această descoperire cu smerenia duhului; şi cu cât este mai multă smerenie, cu atât este mai multă siguranţă, pentru că temelia acestei siguranţe este că Dumnezeu ni S-a descoperit: este vorba de El Însuşi, şi nicidecum de noi. Dacă este astfel, ce poziţie minunată este să fii în Hristos! Este foarte adevărat că Hristos m-a iubit, dar aici este vorba de Biserică – „Adunarea”; - şi Hristos are pentru adunarea Sa o dragoste specială pe care am dreptul să mi-o însuşesc şi pe care am dreptul să mă bazez. Iată ce face atât de scumpă strângerea copiilor lui Dumnezeu ca adunare, şi arată importanţa extremă de a nu o reduce la o asociaţie voluntară, mică sau mare. Din clipa în care introduceţi voia omului, distrugeţi imediat în principiu fundamentul divin pe care Scriptura îl ţine ca stabilit. Dacă dimpotrivă înţelegeţi că Dumnezeu a format o anumită legătură în Duhul Sfânt pentru gloria Fiului Său printre cei care Îi aparţin acum pe pământ, şi Hristos îi priveşte cu o dragoste desăvârşită şi cu totul deosebită pe cei care sunt legaţi prin această legătură, atunci nu ar putea fi o bucurie mai mare pentru sufletele noastre decât să intrăm în bucuria Lui, apoi să căutăm să lucrăm prin Cuvântul Lui asupra altor mădulare ale trupului lui Hristos, pentru a le face să creadă şi să se bucure de această dragoste. El a iubit adunarea, nu numai o parte din aceasta. Mă folosesc dinadins de termenul „adunare”, pentru că oamenii au o noţiune foarte vagă despre ceea ce este Biserica. În zilele noastre, termenul „biserică” este de cele mai multe ori aplicat complet greşit. Se foloseşte pentru un edificiu, pentru un grup anume, grupul dominant undeva. Dar substituiţi termenul de „adunare” celui de „biserică”, şi înţelegeţi prin aceasta întregul trup al celor pe care Dumnezeu îi cheamă afară din lume prin Duhul Sfânt coborât din cer; şi atunci veţi înţelege dragostea specială pe care Dumnezeu a descoperit-o în Hristos, nu numai sufletului individual, ci adunării care este trupul Lui pe pământ.

Bineînţeles, moartea lui Hristos era esenţială pentru ca Evanghelia să fie acum predicată lumii. Această moarte este de asemenea fundamentul pe baza căruia cerurile şi pământul vor fi curăţite de tot ce este astăzi stricat şi întinat. Tot ce a folosit la îndreptăţirea lui Dumnezeu în trecut şi care va folosi în viitor la revărsarea dragostei Sale, se bazează pe moartea lui Hristos. De aici valoarea imensă a răscumpărării Sale, pentru pământ şi pentru cer, pentru iudei, naţiuni şi Biserica lui Dumnezeu, pentru timp şi pentru eternitate. Dar pe de altă parte, ce putere mare în această expresie: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (5: 25). Nu a fost nimic în Hristos pe care El să nu-l fi dat. Nu că a făcut, nici măcar că a suferit, ci S-a dat pe Sine Însuşi. Bineînţeles, aceasta implică tot ce era în El şi al Lui, dar aceasta merge mult mai departe pentru că este renunţarea absolută la El Însuşi în dragoste în vederea obiectului pe care El îl iubea, este modelul desăvârşit al adevăratei plinătăţi a dragostei, şi aceasta depăşeşte infinit orice relaţie omenească ce ar vrea să o imite. Adresându-se soţului creştin, Duhul ne arată tocmai că Hristos are întâietate în toate lucrurile: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”. Care este consecinţa? Că Biserica este fără păcat înaintea lui Dumnezeu – că păcatele sunt şterse pentru totdeauna – că răscumpărarea este împlinită – că Satan este învins – că mânia şi judecata divină au fost purtate – că poruncile, care erau împotriva celor care le erau supuşi, sunt pironite la cruce – că vrăjmăşia este nimicită – că omul nou este format. Toate acestea, şi mult mai multe, sunt întemeiate pe Hristos dându-Se pe Sine Însuşi. Efectul pentru noi este că Îl avem aici pe Hristos în dragoste, într-o lumină fără nor, fără ca vreo îndoială sau vreo întrebare să se ridice, şi Hristos este aici obiectul în care îşi găsesc plăcerea sufletele noastre, şi căruia I se supun şi pe care Îl slujesc şi Îl adoră tot mai mult.

Am tot atâta drept să cred că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, cât am să cred că nelegiuirile mele sunt complet îndepărtate prin sângele Lui scump. Dacă eu cred unul dintre aceste lucruri, Îi datorez lui Dumnezeu să îl cred şi pe celălalt; şi fundamentul credinţei mele este mărturia dată de Dumnezeu pentru desăvârşirea a ceea ce a făcut Hristos potrivit gloriei Persoanei Sale. Dumnezeu dă o asemenea valoare lucrării suferinţei Fiului Său pe cruce, încât mă poate iubi în chip desăvârşit. Suntem liberi. Avem răscumpărarea prin sângele Său. Dar aceasta în El, nu numai prin sângele Lui, ci în El, cum se spune în capitolul 1: „în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea greşelilor” (1: 7). Este deci foarte important ca, ţinându-ne cu tărie de răscumpărare, să nu ne ţinem în afara lui Hristos, ci numai în El, dacă pot să mă exprim astfel. Persoana Lui mă va face capabil să iau în considerare şi să ţin cu tărie valoarea acestei lucrări. Trebuie să ne amintim nu numai ceea ce  a fost făcut, ci Cine este Cel care a făcut. Dacă judecându-vă pe voi înşivă, vă ataşaţi de El şi de aceste două adevăruri binecuvântate în El, niciun nor nu va veni niciodată să vă cuprindă sufletul, cu privire la eliberarea desăvârşită faţă de orice acuzaţie înaintea lui Dumnezeu.

Capitolul 5: 26

Sfinţire şi curăţire

Un alt gând se prezintă acum. Dacă Hristos a împlinit această lucrare, dacă este un lucru trecut care nu are nevoie să fie atins, intrăm în a doua dovadă a dragostei Lui: „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă” (5: 26). Înţeleg că această sfinţire a Bisericii de care se vorbeşte aici, este un lucru distinct de spălarea cu apă prin Cuvânt, deşi se leagă strâns de ea. Există aici două lucrări, şi este o diferenţă importantă între sfinţirea Bisericii şi curăţirea ei. Această sfinţire nu se referă numai la creşterea noastră în har, ea se leagă de Hristos. Nu este numai lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios. Se vorbeşte adesea de îndreptăţire ca fiind treaba Fiului, şi de sfinţire, ca fiind treaba Duhului. Dar noi suntem spălaţi, suntem sfinţiţi, suntem îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru. Duhul lui Dumnezeu este agentul activ în îndreptăţire, ca şi în sfinţire, dar El lucrează întotdeauna slujindu-Se de Hristos. De aceea, există un mare pericol de a-L deconecta pe Hristos de sfinţire. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru biserică, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o” (5: 26). În faptul că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, sângele Lui este implicat, dar este mai mult decât aceasta.

De fapt, tot ce comportă răscumpărarea propriu-zisă, şi tot ce decurge din aceastam este implicat în versetul 25: „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Este un lucru trecut, dar urmat de ceea ce continuă în tot timpul existenţei Bisericii pe pământ. Ca roadă a dragostei Sale, este moartea lui Hristos pentru noi – Hristos dându-Se pe Sine Însuşi pentru Biserică. Şi acum, pe baza crucii, avem sfinţirea şi curăţirea care se urmăresc continuu. Dar cum se fac ele? Prin spălarea cu apă prin Cuvânt, în cele două cazuri. Aceasta ne arată importanţa imensă a Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de esenţial este pentru orice copil al lui Dumnezeu să aprecieze acest Cuvânt şi să caute, prin el, să crească în cunoştinţa lui Dumnezeu! A aparţine Bisericii sau mai degrabă lui Hristos, departe de a fi suma sau substanţa a ceea ce avem de învăţat, nu este decât baza; numai după ce am dobândit această cunoaştere fundamentală vine orice sfinţire şi curăţire care lucrează prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Astfel, este clar că există trei roade ale dragostei lui Hristos, bine distincte: prima, este că El S-a dat pe Sine Însuşi (adică până la moarte); a doua, este lucrarea prezentă a vieţii Sale. De la cruce, Se ocupă El Însuşi de Biserică, în cer; are grijă de mădularele Sale, lucrând prin Duhul Sfânt şi aplicând Cuvântul lui Dumnezeu. Totul este legat de El Însuşi, pentru că orice punct de plecare este dragostea lui Hristos pentru Biserică. El sfinţeşte şi curăţă acum prin spălarea cu apă prin Cuvânt; dar ştim că păcatele noastre au fost îndepărtate prin sângele Lui.

Înainte de a trece la al treilea efect al dragostei Lui, îngăduiţi-mi să spun aici că ideea unei reînnoiri a întrebuinţării sângelui lui Hristos este străină de creştinism. Fără îndoială, există creştini care vă spun că trebuie recurs din nou la sânge; dar opinia lor nu se bazează pe nimic din Scriptură. Dimpotrivă, o asemenea idee nu face decât să slăbească adevărul fundamental al eficacităţii jertfei lui Hristos, - în timp ce încearcă să se sprijine şi să laude această jertfă în mod omenesc. Aceasta rezultă din a-ţi face propria idee despre felul în care este folosit adevărul, în loc de a te înclina pur şi simplu înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Din clipa în care detaşăm un adevăr al relaţiei pe care Hristos o are pentru noi, este ca şi cum am dezrădăcina ceea ce creşte la locul său în grădina lui Dumnezeu şi produce o roadă din belşug şi preţioasă, dar care slăbeşte când omul o ia în mâinile lui. A repeta lucrarea în acest domeniu dovedeşte imperfecţiunea sa. Conform Epistolei după Evrei, temelia a fost pusă atât de deplin, încât nu mai este niciodată nevoie să fie pusă din nou. O nouă stropire a sângelui lui Hristos este la fel de imposibilă ca şi reînceperea morţii Sale pentru a-Şi vărsa sângele. Când un suflet L-a găsit pe El, şi a fost spălat de păcat în sângele Lui, rămâne în această poziţie pentru totdeauna. Iată ce face atât de grav păcatul creştinului. Dacă aţi putea reîncepe stropirea, care ar fi rezultatul? Aproape acelaşi cu cel al mărturisirii înaintea preotului, pentru catolicii romani. Oamenii învaţă curând să se joace cu păcatul şi să se împietrească prin înşelăciunea lui. Deşi este diferit când privim la Hristos, totuşi efectul moral nu diferă deloc în ce priveşte uşurătatea faţă de păcat. Dacă putem să plecăm întotdeauna de la zero, ca şi cum nu s-ar fi petrecut decât o bagatelă, apoi să reîncepem întotdeauna din nou la fiecare nouă cădere, păcatul nu mai este aproape niciodată simţit atât de profund. Pe de o parte, ni se cere să nu lăsăm să se întineze ce a fost spălat în sângele lui Hristos, dar pe de altă parte, avem conştiinţa lipsurilor continuu.

Nu există deci ajutor? Accesul la cruce nu poate fi reînnoit? Ar fi teribil dacă nu ar fi ceva prevăzut împotriva lipsurilor şi căderilor noastre, dacă nu ar fi mijloace de a trata aceste abateri; dar există o resursă, şi este dată aici: „Ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (5: 26). Ioan 13 prezintă acelaşi adevăr, dar în aplicaţia sa individuală; el se găseşte bazat, acolo, pe ceea ce erau ucenicii pentru Isus, că îi iubea, şi că pe cei pe care îi iubea, avea să-i iubească până la sfârşit; vedem apoi că, din faptul că erau expuşi să se întineze în lume, Domnul vroia să-i pună în gardă împotriva a două lucruri: mai întâi împotriva neliniştii la ideea că El ar putea înceta să-i iubească din cauza necredincioşiei lor; în al doilea rând, împotriva pericolului de a se sluji de credincioşia Sa pentru a trata păcatul cu uşurinţă, nici nu ne va permite să o facem. Trebuie întotdeauna să ne bazăm pe sângele Lui. Dar atunci, dacă cineva este vinovat de păcat, după ce a primit iertarea păcatelor, ce trebuie făcut? Trebuie să meargă să îl dezvăluie înaintea lui Dumnezeu. Perdeaua nu este restabilită pentru că am acţionat nebuneşte afară. Avem dreptul de a ne apropia şi de a ne mărturisi slăbiciunile înaintea lui Dumnezeu – de a veni la El pe aceeaşi bază ca cea prin care ne-a spălat în sângele lui Hristos. Care este rezultatul? Şi din ce rezultă? Se datorează faptului că Hristos sfinţeşte şi curăţă, şi urmăreşte spălarea cu apă prin Cuvânt. Această spălare are un aspect colectiv, ca aici (5: 25), şi un aspect individual (Ioan 13 ): cele două sunt adevărate. Aceasta este adevărat pentru fiecare suflet, ca şi pentru Biserică în general. Hristos acţionează continuu, în prezenţa lui Dumnezeu, în favoarea Bisericii; consecinţa necesară a acestui lucru este mustrarea şi pedeapsa. Suntem făcuţi să simţim ce avem de făcut. Orice porţiune a Cuvântului lui Dumnezeu, fie în timpul meditaţiei personale, fie primită prin intermediul altcuiva, luminează sufletul dintr-odată. Suntem convinşi atunci de nebunia noastră; voia proprie încetează să acţioneze; Cuvântul lui Dumnezeu deschide ochii cu putere prin Duhul Sfânt şi supunându-ne, ne plecăm înaintea Domnului.

Aceasta este spălarea cu apă prin Cuvânt. Ea este efectul preoţiei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la suflet este efectul mijlocirii lui Hristos pentru a îndepărta lipsurile acolo unde sunt. Lucrarea pe care o exercită la dreapta lui Dumnezeu are un caracter de mijlocire. O mare parte din această lucrare care continuă în suflet nu este atât de a remedia lipsurile noastre; cât de a ne apăra de ele. Dumnezeu nu contează pe păcat, nu aşteaptă de la copilul Său să păcătuiască. Există, dimpotrivă, un îndemn solemn să nu păcătuiască: „Copilaşii mei, aceastea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi” (1. Ioan 2:1 ). Apostolul tocmai le spusese că dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, şi adevărul nu este în noi (1. Ioan 1:8 ). Dar exista pericolul ca această declaraţie să aibă ca efect asupra inimii stricate a omului, să deducă faptul că la urma urmei, păcatul nu este atât de grav. De aceea precizează: „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi” (1. Ioan 2:1 ). Nu avem niciodată libertatea de a păcătui; nu avem niciodată scuze când păcătuim. El adaugă apoi: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept” (1. Ioan 2:2 ).

Este adevărul care corespunde pasajului nostru din Efeseni 5 ; nu că în cele două pasaje poziţia lui Hristos este aceeaşi, dar efectul vizavi de suflet este similar. Hristos Îşi urmează lucrarea Lui preţioasă din dragoste, şi rezultă că există în Cuvânt o asemenea porţiune care, prin harul lui Dumnezeu, se aplică greşelilor noastre – astfel încât sfinţirea despre care se vorbeşte aici este punerea deoparte practică, după chemarea noastră ca adunare a lui Dumnezeu – împlinirea acestei sfinţiri în sufletele noastre prin Cuvântul lui Dumnezeu. La aceasta se face aluzie în 1. Corinteni 3:18 unde citim: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului”. Vedem că Duhul Sfânt Îl descoperă pe Hristos aşa cum este glorificat acum înaintea lui Dumnezeu, şi ne separă de lumea care nu cunoaşte nimic din gloria Sa, ci este preocupată de propria sa glorie, care se referă la lucrurile prezente. Dumnezeu ni-L descoperă pe Hristos în înălţime, ceea ce are ca efect să ne despartă de strălucirea falsă a veacului rău prezent.

Capitolul 5: 27

Cum avem aici expunerea completă a ceea ce face Hristos, există curăţirea, ca şi sfinţirea Bisericii. Trebuie să îndepărtăm orice întinare, şi în cele două cazuri, Dumnezeu Se foloseşte de spălarea cu apă prin Cuvânt. Dar există o a treia roadă încă viitoare a dragostei Sale: „ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (5: 27). Aceasta este  prezentarea completă şi divină a dragostei lui Hristos. Remarcaţi că nu este prezentată sub formă pur şi simplu doctrinară, ci într-un mod foarte practic, în vederea ilustrării poziţiei soţului creştin vizavi de soţia lui. Soţul nu poate acţiona corect faţă de soţia sa, decât dacă relaţia este considerată la un nivel mai înalt decât nivelul natural. Creştinul trebuie să acţioneze pe principii cereşti, pentru a se comporta cum trebuie într-o relaţie naturală. Un soţ poate fi ataşat de soţia sa, şi soţia la fel ataşată de soţul ei; dar dacă toată baza vieţii lor matrimoniale se limitează la acest ataşament reciproc, nu va fi niciodată nici puterea lui Dumnezeu, nici binecuvântarea Sa, nici cinstea Sa. Aceste sentimente sunt cu totul îndreptăţite, dar este nevoie de mai mult decât aceasta, şi plusul care este necesar, este ca sufletele noastre să îşi amintească în mod constant de sentimentele lui Hristos faţă de Biserică, şi cum Se poartă El faţă de ea. Există întotdeauna binecuvântarea şi puterea de a crede Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu ne folosim de Cuvânt, nu vom avea forţa lui Dumnezeu în relaţiile naturale ale vieţii; ori ar trebui să o avem. Dacă această forţă lipseşte, nu este aşa că până acum am acţionat fără ceea ce dă puterea, fără lucrul pe care Dumnezeu ar vrea să îl recunoască şi să îl onoreze?

Capitolul 5: 28 – 30

Duhul îl aplică astfel: „Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri” (5:28). El pleacă de la instinctul comun după care oamenii caută în mod firesc să evite suferinţa şi au grijă de ei înşişi. Apostolul vorbeşte numai de fapte, şi raţionează astfel: Consideraţi-vă soţia ca fiind o parte din voi înşivă; ori tot ceea ce îi face rău, este la fel de mult un rău cauzat propriului vostru trup. Aceasta ar trebui să vă înveţe să aveţi o grijă afectuoasă, „Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (5: 29). Este un compliment frumos, într-adevăr blând, adăugat la adevărul deja prezentat. În ceea ce precede, am văzut răscumpărarea, curăţirea practică prezentă, glorificarea viitoare a Bisericii. Dar acum apostolul adaugă că Hristos „o hrăneşte şi o îngrijeşte” (5: 29). Aceste expresii intră în mod special în gândirea lui Hristos, şi interesul Său plin de grjă pentru cei care Îi aparţin. Este o mare gândire a şti că aceasta rămâne adevărat în starea actuală a Bisericii, în ciuda întregii ruine care ne înconjoară. Va înceta vreodată Hristos să hrănească ce Îi aparţine? Este imposibil. În ciuda întregii ruine, El are aceeaşi solicitudine pentru ai Lui. Nu ne vom ruga niciodată prea mult pentru Biserică; dar aceasta nu este ca şi cum am fi tulburaţi în gândurile noastre, ca şi cum Domnul ar uita-o şi nu ar avea grijă în mod corect de sfinţi, conform nevoilor şi suferinţelor lor. Domnul nu a dat greş niciodată; şi ce ne spune El aici să facem în relaţia noastră pământească, nu este nimic altceva decât ce face El Însuşi desăvârşit în privinţa Bisericii. El iubeşte Biserica, o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, şi o face „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale” (5: 30). La fel cum Eva era parte din Adam, la fel Biserica este parte a lui Hristos. Domnul a luat o coastă din Adam pentru a o forma pe soţia Sa. În aceeaşi proximitate de relaţie suntem noi faţă de Hristos.

Se aplică uneori acest verset la întruparea lui Hristos; dar este invers. El nu vrea să spună că Hristos a luat carnea noastră şi oasele noastre, ci că am fost făcuţi mădulare ale trupului Său, ale cărnii Sale şi oaselor Sale. Este vorba de relaţia noastră cu Hristos înviat dintre cei morţi, şi nu de relaţia lui Hristos cu noi, ca fiind El un om pe pământ. Menţionez aceasta numai pentru a preveni sufletele împotriva unei interpretări false. Nu este acolo nicio aluzie la Domnul nostru luând carnea şi sângele: ştim bine că El a făcut-o, dar învăţătura despre acest subiect se găseşte în Epistola către Evrei, nu aici. Suntem mădulare ale trupului Său, a cărnii şi oaselor Sale. Facem cu adevărat parte din El Însuşi, fiind uniţi cu El aşa cum este El acum în prezenţa lui Dumnezeu. În pasajul nostru, este vorba de unirea noastră cu El, nu de întruparea Sa.

Capitolul 5: 31 – 33

Cazul lui Adam şi Eva este apoi citat reluând limbajul din Genesa 2: „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare. Însă şi voi, fiecare, aşa să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi; şi soţia să se teamă de soţ” (5: 31 – 33).

Subiectul se găseşte astfel rezumat în acest cuvânt cu totul practic. Inutil de spus că acest verset exclude tot ce era contrar încrederii celei mai absolute în această relaţie. Dacă soţul acţionează în spiritul acestui cuvânt, nu va avea secrete pentru cea care este o parte din el însuşi; cât priveşte soţia, să se asigure să se teamă de soţul ei. Nu este acolo simpla familiaritate a dragostei, ceea ce ar fi o greşeală din punct de vedere ceresc. Oricare ar fi încrederea unei soţii în soţul ei, este desigur convenabil pentru ea să se teamă de el. Să nu gândim că teama este în oarecare măsură incompatibilă cu dragostea: ni se spune să ţinem tare [să ţinem cu tărie] harul, în vederea a ce? Pentru a sluji lui Dumnezeu într-un mod care Îi este plăcut, cu respect şi cu teamă (Evrei 12: 28 ). Fără îndoială, există o diferenţă imensă între Dumnezeu şi om, dar poate servi de exemplu.

În pasajul nostru, este vorba de această teamă care se teme să ofenseze şi caută în mod activ cinstea soţului. Aceasta rămâne adevărat în toate cazurile. Luaţi cazul unui soţ prost cu o soţie inteligentă; dacă în fiecare zi el arată ce este, soţia lui va trebui cu atât mai mult să se păzească în mintea ei, pentru a-şi pune capacităţile în folosul soţului, fără ca să pară. Este foarte important, în aceste circumstanţe, să onoreze pe Dumnezeu şi pe soţul ei, în loc să lase să-i scape cuvinte care rănesc sau nesăbuite, că le aude el, sau alţii. În asemenea circumstanţe trebuie să strălucească înţelepciunea şi simţul spiritual la femeii evlavioase, şi să strălucească fără strălucire: pentru că binecuvântarea cuplului presupune ca soţul să se vadă, nu soţia. Când inima priveşte numai la Domnul, rezultatul este atins: deşi pare greşit ca un asemenea cuplu să fie unit împreună, şi că această atitudine nu face decât să le facă drumul mai dificil, totuşi nimic nu este imposibil la Dumnezeu. Dacă soţia creştină caută gândul lui Dumnezeu, şi caută să Îl cinstească în aceste circumstanţe, Dumnezeu Se va folosi de ea în mod fericit şi binecuvântat pentru a-şi ajuta soţul şi pentru a acoperi ceea ce ar fi foarte umilitor pentru El. Principiul rămâne întotdeauna. Nimic nu îndreptăţeşte soţul să nu-şi iubească soţia, şi la fel nimic nu îndreptăţeşte soţia să nu se teamă de soţul ei. Domnul să ne dea să păstrăm în minte advertismentul Său sfânt şi plin de har.