Capitolul 6

Copii şi părinţii

Versetele 1-3 - S-a remarcat că îndemnurile, în Epistola către Efeseni, încep întotdeauna cu cei cărora li se cere supunere. Îndemnurile speciale sunt precedate de un îndemn de ordin general de a se supune unii altora.(5:21).

Îndemnurile la supunere sunt adresate îndeosebi soţiilor, copiilor şi slujitorilor, soţiile fiind îndemnate înaintea soţilor, copii înaintea părinţilor şi slujitorii înaintea stăpânilor. Această ordine pare să acorde o mare importanţă principiului supunerii. Cineva a zis: „Principiul supunerii şi al ascultării poartă în el vindecarea omenirii”. Păcatul este neascultare, şi a intrat în lume prin neascultare. De atunci, esenţa păcatului a fost că omul îşi face voia lui şi refuză să fie supus lui Dumnezeu. O soţie nesupusă va aduce mizerie într-un cămin; un copil nesupus va fi un copil nefericit; şi o lume nesupusă lui Dumnezeu nu poate fi decât o lume nefericită şi mizerabilă. Numai când lumea va fi adusă la supunere faţă de Dumnezeu, sub domnia lui Hristos, suferinţele ei vor fi vindecate. Creştinismul învaţă această supunere, şi căminul creştin ar trebui să anticipeze ceva din fericirea unei lumi supuse sub sceptrul lui Hristos. Ascultarea copilului trebuie cu toate acestea să fie „în Domnul”. Aceasta presupune un cămin condus de teama faţă de Domnul şi, prin urmare, după Domnul. Citarea din Vechiul Testament, care leagă promisiunea binecuvântării de ascultarea de părinţi arată cât de mult preţuia Dumnezeu ascultarea sub lege. Deşi, în creştinism, binecuvântarea este de ordin ceresc, în căile de conducere ale lui Dumnezeu rămâne totuşi adevărat principiul că faptul de a-ţi cinsti părinţii aduce binecuvântarea.

Versetul 4 - Părinţii nu trebuie să îşi educe copiii pe principiul legii care ar putea să îi determine să spună copilului: „Dacă nu eşti cuminte, Dumnezeu te va pedepsi”; nu trebuie nici să-i crească după principiile lumii care nu ţine deloc cont de Dumnezeu. Dacă îi educăm pur şi simplu cu motive lumeşti, pentru a-i pregăti pentru o viaţă în lume, nu trebuie să fim surprinşi că se abat către lume. Pe de altă parte, părinţii trebuie să vegheze să nu îi irite nici să nu-şi provoace copiii, şi să nu distrugă astfel, pierzându-le afecţiunea, buna influenţă pe care trebuie să o aibă asupra lor. Dragostea lor nu va fi păstrată şi copiii nu vor fi păziţi de lume decât dacă sunt crescuţi, în disciplina şi sub mustrarea Domnului. Ei trebuie să fie crescuţi ca pentru Domnul, şi cum ar face-o Domnul.

Slujitori şi stăpâni

Versetele 5-9 - Pentru ca slujitorul creştin să asculte de un stăpân pământesc, va trebui o inimă care să fie sinceră faţă de Hristos. Numai ca slujitor al lui Hristos, încercând din inimă să facă voia lui Dumnezeu, va putea să-şi slujească stăpânul pământesc „cu bunăvoinţă”. Ce este făcut cu bunăvoinţă pentru Domnul va avea răsplata sa.

Stăpânii creştini trebuie să fie conduşi de aceleaşi principii ca slujitorii creştini. În felul lui de a se purta faţă de slujitorii lui, stăpânul trebuie să-şi aducă aminte că el însuşi are un Stăpân în ceruri. El trebuie să îşi trateze slujitorii în acelaşi fel în care aşteaptă ca slujitorii să îl slujească. Mai mult, trebuie să renunţe la ameninţări, nefolosindu-se de poziţia sa de autoritate pentru a profita de ea.

Lupta - Efeseni 6:10-20

Epistola către Efeseni se termină cu un pasaj frapant care prezintă lupta creştină. Această luptă nu este instrucţia sufletului prin care putem trece căutând să înţelegem adevărul. Ea presupune să cunoaştem şi să apreciem minunatele adevăruri ale epistolei, şi lupta se naşte din efortul folosit pentru a păzi şi a menţine aceste adevăruri în faţa tuturor puterilor împotrivitoare.

În cursul epistolei, apostolul a pus înaintea noastră chemarea cerească, moştenirea gloriei şi viaţa practică decurgând din aceste mari adevăruri. Dar când suntem hotărâţi să intrăm în binecuvântările noastre cereşti şi să umblăm în acord cu ele, descoperim imediat că toată puterea lui Satan este folosită împotriva noastră. În ura lui împotriva lui Hristos, diavolul încearcă să ne ascundă adevărul sau, dacă nu reuşeşte, caută să aducă dezonoare asupra Numelui lui Hristos şi să discrediteze adevărul producând o slăbiciune morală la cei care ţin cu tărie acest adevăr. Cu cât cunoaşterea de către noi a adevărului este mai mare, cu atât mai mult va fi dezonorat Hristos dacă slăbim lăsând să lucreze carnea. Trebuie să fim gata să înfruntăm lupta, şi cu cât vom avea mai mult adevăr, cu atât lupta va fi mai grea.

În vederea acestei lupte, trei lucruri sunt puse înaintea noastră: în primul rând, izvorul puterii noastre; apoi, caracterul duşmanului împotriva căruia ne luptăm; apoi, armura care ne este dată ca să ne putem împotrivi atacurilor Duşmanului.

Tăria Domnului

Versetul 10 - Apostolul îndreaptă mai întâi gândurile noastre către tăria care este pentru noi, înainte de a descrie tăria care este împotriva noastră. Pentru a înfrunta această luptă, trebuie să ne amintim întotdeauna că toată puterea noastră este în Domnul, de aceea Pavel zice: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui”. Adesea ne este greu să înţelegem că nu avem nici o putere în noi înşine. Din fire, ne-ar plăcea să fim puternici în număr, puternici în daruri sau puternici în tăria unui conducător energic, dar singura noastră adevărată putere este „în Domnul şi în tăria puterii Lui”.

Rugăciunea din primul capitol pune înaintea noastră mărimea tăriei lui Dumnezeu. Hristos a fost înviat dintre morţi şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (1:21). Ei bine! zice apostolul, acolo este „minunata mărime a tăriei Sale faţă de noi care credem”. Tăria care este împotriva noastră este infinit mai mare decât propria noastră tărie, dar tăria care este pentru noi este o tărie superioară - ea depăşeşte toată tăria care ni se împotriveşte. Pe de altă parte, Cel care are tăria supremă este Cel care are „bogăţiile de nepătruns” şi care ne iubeşte cu o dragoste care „întrece cunoştinţa” (3:8,19).

Odinioară, Ghedeon a fost pregătit pentru luptă mai întâi prin aceste cuvinte: „Domnul este cu tine”; apoi, el a primit porunca: „Mergi cu această putere a ta”. Familia lui Ghedeon putea fi cea mai săracă din Manase şi el însuşi cel mai mic în casa tatălui său; dar ce conta sărăcia lui Ghedeon sau slăbiciunea lui dacă Domnul, care este bogat şi puternic, era pentru el şi cu el (Judecători 6:12-15 )? La fel, mai târziu, Ionatan şi tânărul care-i purta armele au putut înfrunta o mare armată prin tăria Domnului, căci, zice Ionatan, „pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini” (1. Samuel 14:6 ). La fel, în zilele noastre, cu lipsurile în spatele nostru, slăbiciunea printre noi şi stricăciunea peste tot în jurul nostru, avem nevoie să înţelegem iarăşi gloria Domnului, dragostea Domnului şi să înaintăm în „tăria puterii Lui”, cu Domnul înaintea noastră.

În afară de Hristos, nu avem nici o tărie. Domnul poate să zică: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, dar apostolul declară: „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13 ). Deci numai când sufletele noastre rămân în comuniune secretă cu Hristos, putem să ne slujim de tăria care este în El. De aceea, toată tăria lui Satan va încerca să ne abată sufletele de la Hristos şi va căuta să ne împiedice să ne hrănim cu El şi să umblăm în comuniune cu El. Va încerca poate să ne lipsească de comuniunea cu Hristos prin grijile şi îndatoririle vieţii de toate zilele, sau prin boală şi slăbiciunea trupului. El poate încerca să se slujească de greutăţile căii, de certurile între copiii lui Dumnezeu sau de insultele meschine pe care le avem de îndurat, pentru a ne deprima în duhul nostru sau a ne tulbura în sufletul nostru. Dar dacă, în loc de a lăsa toate aceste lucruri să se aşeze între sufletul nostru şi Domnul, facem din ele prilejuri pentru a ne apropia de El, vom afla ce înseamnă să fim puternici în Domnul, înţelegând propria noastră slăbiciune; şi vom descoperi mângâierea acestor cuvinte: „Aruncă asupra Domnului povara ta şi El te va susţine” (Psalm 55:22).

Tăria Duşmanului

Versetele 11,12 - Suntem mai întâi îndemnaţi să ne amintim că nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui. Diavolul poate negreşit să se folosească de bărbaţi şi de femei pentru a se împotrivi creştinului şi a tăgădui adevărul, dar noi trebuie să privim dincolo de unelte şi să îl deosebim pe cel care se foloseşte. O femeie, în carne şi sânge, i s-a opus lui Pavel în Filipi, dar Pavel a deosebit duhul cel rău care anima femeia şi, în tăria Numelui lui Isus Hristos, a intrat în luptă cu puterea spirituală răutăţii, poruncind duhului celui rău să iasă din ea. (Fapte 16:16-18 ).

Un adevărat ucenic, în carne şi sânge, s-a opus Domnului: Petru a zis, înaintea suferinţelor Domnului: „Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne!”, dar Domnul, cunoscând puterea lui Satan din spatele uneltei, a putut să zică: „Pleacă înapoia Mea, Satan!” (Matei 16:22,23 ).

Lupta este deci împotriva lui Satan şi a oştirilor lui, oricare ar fi unealta folosită. Stăpânirile şi autorităţile sunt fiinţe spirituale, într-o poziţie de conducere, cu puterea de a-şi face voia. Aceste fiinţe pot fi bune sau rele; aici acestea sunt fiinţe rele şi răutatea lor ar părea să se exercite într-o dublă direcţie. Cu privire la lume, ele sunt stăpânitorii lumii întunericului; cu privire la creştini, sunt puterile „spirituale ale răutăţii în cele cereşti”. Lumea este în întuneric, în necunoştinţă de Dumnezeu, şi aceste fiinţe spirituale domină şi conduce întunericul păgânismului, filozofiei şi ştiinţei pe nedrept numită astfel şi necredinţa, ca şi superstiţiile, stricăciunile şi curentul actual al creştinătăţii. Creştinul este introdus în lumină şi este binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti. Creştinul întâlneşte deci o împotrivire cu caracter religios; ea este fapta fiinţelor spirituale care încearcă să îl jefuiască de adevărul chemării lui cereşti, să îl amăgească pe o cale care este o tăgăduire a adevărului sau printr-o purtare care nu este în acord cu el.

Mai suntem instruiţi cu privire la caracterul acestei împotriviri. Ea nu este pur şi simplu persecuţia sau o tăgăduire directă a adevărului; este împotrivirea mult mai subtilă şi periculoasă, descrisă ca „uneltirile diavolului”. O uneltire este ceva care pare frumos şi nevinovat şi care totuşi abate sufletul de pe calea ascultării. Cât de adesea, în aceste zile de confuzie, diavolul caută să îi ducă pe cei care au adevărul pe o cale amăgitoare care, la început, se abate atât de puţin de adevărata cale că oricine ar obiecta ar părea prea pretenţios. Este o întrebare simplă pe care ne-o putem pune fiecare, prin care orice uneltire poate fi detectată: „Dacă urmez această cale, unde mă va duce ea?”

Când diavolul I-a sugerat Domnului să transforme pietrele în pâine pentru a-Şi potoli foamea, acesta părea un lucru nevinovat; cu toate acestea era o uneltire care L-ar fi condus în afara căii de ascultare a lui Dumnezeu, şi o tăgăduire a Cuvântului care zicea: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

Pentru a-i întoarce pe credincioşii din Galatia de la adevărul Evangheliei, diavolul s-a folosit de lege ca uneltire pentru a-i prinde în cursa înfumurării legii. Pentru a-i întoarce pe sfinţii din Corint de la adevărul adunării, diavolul a folosit lumea ca uneltire pentru a-i aduce la o îngăduinţă carnală faţă de sine.

Pentru a-i întoarce pe sfinţii din Colose de la adevărul tainei, diavolul a recurs la uneltirile „discursurilor speciale”, ale „filozofiei” şi ale superstiţiei, pentru a-i prinde în cursa exaltării religioase. Sunt aceleaşi uneltiri cărora trebuie şi noi să le facem faţă.

Armura lui Dumnezeu

Versetul 13 - În această luptă, o armură omenească nu ar folosi la nimic. Nu ne putem împotrivi diavolului decât cu „armura lui Dumnezeu”. Resursele omeneşti, precum capacităţile naturale şi tăria caracterului natural nu vor fi de nici un folos în această luptă. Încrederea într-o asemenea armură poate să ne conducă la a da o luptă împotriva Duşmanului, dar numai pentru a suferi o înfrângere. Apostolul Petru a făcuta această experienţă când, încrezător în tăria lui, a intrat în luptă, numai pentru a cădea înaintea unei slujitoare. Cu siguranţă, Dumnezeu poate folosi în slujba Sa capacităţile şi ştiinţa omenească; aici, cu toate acestea, nu este vorba de ce foloseşte Dumnezeu în slujirea Sa, ci mai degrabă de ce ne-a dat Dumnezeu ca arme în lupta împotriva uneltirilor Duşmanului. Duşmanul pe care trebuie să-l întâlnim nu este carnea şi sângele, şi armele războiului nostru nu sunt carnale (2. Corinteni 10:4 ).

Mai mult, în această luptă avem nevoie de „toată armura lui Dumnezeu”. Dacă lipseşte o piesă, Satan va şti imediat să detecteze absenţa ei şi să ne atace în locul vulnerabil.

În sfârşit, armura trebuie să fie îmbrăcată. Pentru că suntem creştini nu am îmbrăcat neapărat în mod automat armura. Armura este pregătită pentru creştin, dar lui îi revine să o îmbrace. Nu ajunge să privească armura, să o admire sau să fie capabil să o descrie; trebuie să îmbrace „toată armura lui Dumnezeu”.

Aflăm apoi că armura este necesară în vederea zilei celei rele. Într-un înţeles general, toată perioada absenţei lui Hristos este o zi rea pentru credincios. Există, cu toate acestea, prilejuri când Duşmanul lansează atacuri speciale împotriva copiilor lui Dumnezeu, căutând să-i jefuiască de adevărurile particulare. Asemenea atacuri constituie, pentru copiii lui Dumnezeu, o zi rea. Pentru a ne împotrivi avem nevoie de toată armura lui Dumnezeu. Este prea târziu să îmbraci armura când eşti angajat în luptă.

Avem nevoie de armură pentru a ne împotrivi şi pentru a sta în picioare. După ce ne-am împotrivit ofensivei Duşmanului într-un anumit atac, vom mai avea nevoie de armură pentru a rezista stării de apărare. După ce vom fi învins toate, vom avea nevoie în continuare de armură pentru a sta în picioare. Adesea când am repurtat o victorie deosebită suntem cel mai mult în pericol, pentru că este mai uşor să câştigi o poziţie decât să o păstrezi. O dată ce armura a fost îmbrăcată, ea nu poate fi scoasă în deplină siguranţă atât timp cât puterea spirituală a răutăţii este în locurile cereşti iar noi suntem pe scena pe care Satan îşi desfăşoară uneltirile.

Dacă numărăm rugăciunea ca făcând parte din armură, avem şapte piese distincte ale armurii.

Versetul 14 - Centura adevărului

Trebuie să stăm în picioare având mijlocul încins cu adevărul. În mod spiritual, aceasta vorbeşte de gândurile şi simţămintele menţinute sub controlul adevărului. Aplicând adevărul la noi înşine, şi judecând astfel prin el toate gândurile şi toate mişcările inimii, ar trebui nu numai să fim eliberaţi de aspiraţiile interne ale cărnii, ci ar trebui să ne avem simţămintele formate după adevăr şi să avem astfel un duh de umilinţă, simţămintele noastre fiind fixate asupra lucrurilor care sunt sus.

Prima piesă a armurii întăreşte deci omul interior şi reglează gândurile şi simţămintele noastre, mai degrabă decât purtarea noastră, cuvintele şi căile noastre. Adesea facem mari eforturi pentru salvarea unui comportament exterior corect a unora faţă de ceilalţi, în timp ce, în acelaşi timp, nu acordăm atenţie gândurilor şi simţămintelor noastre. Dacă vrem să ne împotrivim uneltirilor Duşmanului, trebuie să începem prin a fi drepţi în interior. Predicatorul ne avertizează cu privire la ce spunem cu buzele noastre, cu privire la ce privesc ochii noştri şi cu privire la cărarea pe care o apucă picioarele noastre, dar în primul rând, el zice: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât ce se păzeşte” (Proverbe 4:23-27 ).

Iacov ne previne că „dacă aveţi gelozie amară şi duh de partidă în inimile voastre, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului!” (Iacov 3:14 ). Certurile între fraţi încep în inimă şi au rădăcina într-o „gelozie amară”. Când adevărul păstrează controlul simţămintelor, certurile, gelozia amară şi alte triste manifestări ale cărnii vor fi judecate şi dacă sunt judecate, vom fi în stare, în ziua cea rea, să ne împotrivim uneltirilor diavolului.

Vai! prea adesea ziua cea rea ne surprinde fără să fim pregătiţi. Am neglijat să îmbrăcăm centura, aşa că dacă intervine o provocare neaşteptată, ne purtăm potrivit cărnii, şi când suntem insultaţi, insultăm; în loc să suferim cu răbdare, ameninţăm. Să veghem să ne punem centura şi să umblăm astfel în mod obişnuit cu gândurile şi simţămintele controlate de adevăr.

Platoşa dreptăţii

Cu a doua piesă a armurii, trecem la purtarea noastră practică. Dreptatea practică este exprimată în creştin printr-o umblare în acord cu poziţia şi relaţiile în care este pus. Nu ne putem împotrivi Duşmanului cu o conştiinţă care ne acuză de un rău nejudecat în căile şi întovărăşirile noastre. Nu putem să stăm în picioare pentru adevăr dacă îl tăgăduim în practică. Îmbrăcând platoşa, şi umblând astfel în dreptatea practică, nu ne temem când suntem chemaţi să-l întâlnim pe Duşman în ziua cea rea.

Versetul 15 - Picioarele încălţate

Dreptatea practică conduce la o umblare în pace. Evanghelia păcii pe care am primit-o ne pregăteşte să umblăm în pace în mijlocul neliniştii lumii. Când inima noastră este condusă de adevăr iar căile noastre sunt în mod practic în acord cu adevărul, umblăm în această lume cu pacea în suflet şi putem înfrunta ziua cea rea într-un duh de pace şi de seninătate. Nu vom fi indiferenţi la agitaţia acestei lumi, dar nu vom fi afectaţi nici umpluţi de anxietate de evenimente. Vorbind despre oameni fireşti, Scriptura zice: „n-au cunoscut calea păcii” (Romani 3:17 ), dar cei care au picioarele încălţate sunt caracterizaţi de pace, chiar în mijlocul luptei.

Versetul 16 - Scutul credinţei

Pe cât de necesare sunt centura adevărului pentru a controla gândurile şi simţămintele noastre, platoşa pentru a ne menţine purtarea în dreptatea practică şi încălţămintea pentru a ne face să umblăm în pace în mijlocul acestei lumi, mai trebuie un lucru pentru luptă: avem nevoie, „peste toate”, de scutul credinţei pentru a ne proteja de săgeţile arzătoare ale celui rău. Aici credinţa nu este primirea mărturiei lui Dumnezeu cu privire la Hristos, prin care suntem mântuiţi, ci credinţa şi încrederea zilnică în Dumnezeu, care ne dau siguranţa că Dumnezeu este pentru noi. Sub povara diferitelor încercări care ne copleşesc, fie că sunt împrejurări, boala, doliul sau numeroaselor greutăţi care apar în mod constant în poporul lui Dumnezeu, vom fi poate ţinta Duşmanului care va încerca să ne întunece sufletul prin sugestia îngrozitoare că, la urma urmelor, Dumnezeu este indiferent şi că nu este pentru noi.

În acea noapte întunecată în care ucenicii au trebuit să înfrunte furtuna pe lacul ale cărui valuri loveau în corabie Isus era cu ei, deşi, dormind ca şi cum era indiferent la pericolul care îi ameninţa. Era o încercare pentru credinţa lor. Vai! neluând scutul credinţei, o săgeată arzătoare le-a străpuns armura şi le-a venit gândul îngrozitor că de fapt, Domnului nu-I păsa de ei, pentru că L-au trezit şi I-au zis: „Nu-Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4:37,38 ). O săgeată arzătoare nu este o dorinţă bruscă de a satisface o poftă venind de la carnea din noi; este mai degrabă o sugestie diabolică, venită dinafară, provocând îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Satan i-a aruncat o săgeată arzătoare lui Iov când, în cumplita lui încercare, soţia lui i-a sugerat: „Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”. Iov a stins această săgeată arzătoare prin scutul credinţei pentru că zice: „Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?” (Iov 2:9,10 ). Diavolul se foloseşte încă de împrejurările vieţii care ne pun la încercare, pentru a încerca să zguduie încrederea noastră în Dumnezeu şi să ne îndepărteze de El. Credinţa foloseşte aceleaşi împrejurări pentru a se apropia de Dumnezeu, şi astfel ea triumfă asupra diavolului. Satan poate să mai încerce să toarne vreun gând ticălos în mintea noastră, vreo sugestie necredincioasă a cărei otravă pătrunde în suflet şi întunecă mintea. Asemenea gânduri nu sunt respinse prin raţionamente omeneşti sau sprijinindu-ne de „sentimente” sau „experienţe”, ci prin simpla credinţă în Dumnezeu şi Cuvântul Lui.

Versetul 17 - Coiful mântuirii

Cu coiful, credinciosul va putea să ridice cu îndrăzneală capul în prezenţa Duşmanului. Împotrivindu-se prin credinţă săgeţilor arzătoare ale celui rău, descoperim, în împrejurările noastre dificile, că Dumnezeu este pentru noi şi că ne eliberează nu numai de încercări, ci, ca pe ucenici în furtună, în încercări. Suntem atunci chiar în stare să înaintăm cu curaj şi energie, în conştiinţa că, oricât de slabi suntem în noi înşine, Dumnezeu este Dumnezeul mântuirii noastre şi Hristos ne poate mântui pe deplin (Evrei 7:25 ).

Sabia Duhului

Se spune în mod clar că această piesă de armură este Cuvântul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nu este doar Cuvântul, ci Cuvântul folosit în tăria Duhului. Aceasta este arma ofensivă prin excelenţă. Dacă nu am îmbrăcat armura care ne controlează gândurile interioare, umblarea noastră exterioară, şi care ne statorniceşte în încercarea în Dumnezeu, nu vom fi într-o stare bună pentru a mânui sabia Duhului. Când Cuvântul lui Dumnezeu este folosit în tăria Duhului împotriva Duşmanului, este irezistibil. Când Domnul a fost ispitit prin uneltirile diavolului, i s-a împotrivit de fiecare dată prin Cuvântul lui Dumnezeu folosit în tăria Duhului. „Este scris” l-a demascat şi l-a învins pe diavol.

Cuvântul lui Dumnezeu rămânând în noi este puterea noastră, pentru că apostolul Ioan poate să spună tinerilor: „Sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău” (1. Ioan 2:14 ).

Cineva a zis: „Treaba noastră este să ne purtăm după Cuvânt, orice s-ar putea întâmpla; rezultatul va arăta că înţelepciunea lui Dumnezeu a fost în aceasta”. Cel care se foloseşte de Cuvânt poate fi slab şi să aibă doar puţină inteligenţă naturală, dar va simţi cum Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi că prin El, orice uneltire a Duşmanului este dejucată.

Versetele 18-20 - Rugăciunea

După ce a decis armura şi ne-a poruncit să o îmbrăcăm, apostolul termină prin îndemnul de a se ruga. Armura, cât de desăvârşită ar fi ea, nu ne este dată ca să ne facă independenţi de Dumnezeu. Ea nu poate fi folosită cinstit decât în spiritul de dependenţă faţă de Cel care a furnizat-o.

Domnul îi îndeamnă pe ai Săi „să se roage neîncetat şi să nu obosească” (Luca 18:1 ); şi Pavel vrea ca „bărbaţii să se roage în orice loc” (1. Timotei 2:8 ). Aici suntem îndemnaţi să ne rugăm „în orice timp”. Rugăciunea este atitudinea constantă de dependenţă faţă de Dumnezeu. În toate împrejurările, în orice loc şi în orice timp, trebuie să ne rugăm. Dar rugăciunea poate deveni o simplă repetare inutilă; de aceea este legată de cereri, care sunt strigătul stăruitor al sufletului conştient de nevoia lui. Ea trebuie, pe de altă parte, să fie sub conducerea Duhului şi să fie însoţită de credinţa care aşteaptă răspunsul lui Dumnezeu. Când Petru era în închisoare, „adunarea făcea rugăciuni stăruitoare la Dumnezeu pentru el” (Fapte 12:5 ), dar în mod vădit îi lipsea oarecum „vegherea”, deoarece atunci când Dumnezeu a răspuns la rugăciunile lor, le-a venit greu să creadă că Petru era liber. Mai mult, rugăciunea în Duhul va cuprinde „toţi sfinţii”; şi totuşi ea va coborî la nevoile unui singur slujitor. De aceea apostolul îi îndeamnă pe sfinţii din Efes nu numai să se roage pentru „toţi sfinţii”, ci şi pentru el.

De-a lungul veacurilor, sfinţii au avut nevoie de armura lui Dumnezeu, dar în aceste zile din urmă, în timp ce „întunericul acestei lumi” se îngroaşă, „uneltirile diavolului” se înmulţesc şi creştinătatea se întoarce la păgânism şi la filozofie, cât important este să luăm toată armura lui Dumnezeu pentru a ne putea împotrivi în ziua cea rea şi, după ce vom fi învins toate, să stăm în picioare.

Să stăm deci în picioare:

Încingându-ne mijlocul cu adevărul şi fiind astfel păstraţi în interior drepţi în gândurile şi simţămintele noastre;

Îmbrăcând platoşa dreptăţii, pentru a fi consecvenţi în toată viaţa noastră practică;

Încălţându-ne picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii, pentru a umbla în pace în mijlocul unei lumi de neînţelegere, luptă şi confuzie;

Luând scutul credinţei, pentru a umbla în încrederea zilnică în Dumnezeu;

Luând coiful mântuirii şi înţelegând astfel că Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze spre binele şi mântuirea noastră;

Luând sabia Duhului, prin care vom putea îndepărta toate atacurile subtile ale Duşmanului;

În sfârşit rugându-ne „în orice timp”, pentru a ne putea folosi de armură într-un spirit de dependenţă constantă de Dumnezeu.