Umblarea credinciosului ca şi copil al lui Dumnezeu - Efeseni 5:1-21
Versetul 1 - În această parte a epistolei, credincioşii sunt văzuţi, nu numai ca recunoscând că există un singur Dumnezeu, ci ca fiind în legătură cu El, ca şi copii ai Săi. Tot pasajul ne îndeamnă să umblăm cum se cuvine unor copii. Cuvântul „deci” din primul verset leagă acest pasaj de ultimul verset din capitolul precedent. Dumnezeu a lucrat faţă de noi în bunătate şi în har, şi acum se cuvine să ne purtăm unii faţă de ceilalţi cum S-a purtat Dumnezeu faţă de noi. Suntem deci îndemnaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu „ca nişte copii preaiubiţi”. Nu trebuie să încercăm să-L pe Dumnezeu pentru a deveni copii, ci pentru că suntem copii. A umbla ca nişte copii „preaiubiţi” implică o umblare condusă de dragoste. Un slujitor poate să umble corect într-o ascultare legală, dar se cuvine ca un copil să umble într-o ascultare de dragoste. Nu suntem slujitori, ci fii. Nu putem - şi nu ni se cere aceasta - să-L imităm pe Dumnezeu nici în atotputernicia nici în omniscienţa Sa, ci suntem îndemnaţi să ne purtăm ca El din punct de vedere moral. O asemenea umblare va fi caracterizată de dragoste, lumină şi înţelepciune; şi în toate acestea, putem fi imitatori ai lui Dumnezeu. Apostolul, în versetele care urmează, dezvoltă această chestiune a umblării în acord cu aceste minunate trăsături morale. Vorbeşte mai întâi de o umblare în dragoste în contrast cu o lume dominată de poftă (v.1-7).
În al doilea rând, ne îndeamnă să umblăm „ca nişte copii ai luminii”, în contrast cu cei care trăiesc în întuneric (v.8-14). În sfârşit, ne îndeamnă să umblăm cu grijă, „nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi” (v.15-20)
Versetul 2 - De aceea mai întâi, ca şi copii, suntem îndemnaţi să umblăm în dragoste. Imediat, Hristos este pus înaintea noastră ca marele exemplu al acestei dragoste. În El vedem devotamentul dragostei; El S-a dat pe Sine Însuşi pentru alţii, şi acest devotament urcă până la Dumnezeu ca o jertfă de bună mireasmă. O astfel de dragoste merge dincolo de cerinţele legii care cere ca un om să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Hristos a făcut mai mult, fiindcă S-a dat pe Sine Însuşi lui Dumnezeu pentru noi. Această dragoste suntem chemaţi să o imităm, o dragoste care ne-ar face să ne sacrificăm pentru fraţii noştri. O asemenea dragoste, într-o mică măsură, va urca precum a fost şi cu dragostea nemărginită a lui Hristos, ca un parfum de bună mireasmă, la Dumnezeu. Dragostea care a îndemnat adunarea din Filipi să răspundă la nevoile apostolului a fost pentru Dumnezeu „un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu” (Filipeni 4:16-18 ).
Versetul 3 - Dragostea care se jertfeşte pentru binele altora va exclude necurăţia care satisface carnea în paguba altuia şi lăcomia care caută propriul ei folos. Umblarea noastră trebuie să fie aşa cum se cuvine unor sfinţi. Modelul purtării noastre nu este pur şi simplu o umblare cum se cuvine unor sfinţi. Când este vorba să arătăm dragoste, este „ca nişte copii preaiubiţi”; când trebuie să refuzăm pofta, este „cum se cuvine unor sfinţi”.
Versetul 4 - Pe de altă parte, bucuria trecătoare pe care lumea o găseşte în murdărie, vorbire nechibzuită şi glume proaste sunt necuviincioase la sfinţi, ci mai degrabă, este bucuria liniştită şi adâncă a mulţumirii, nu râsul nebunului (Eclesiastul 7:6 ).
Versetul 5 - Cei care sunt caracterizaţi de necurăţie, pofta şi idolatrie nu numai că vor fi lipsiţi de binecuvântările Împărăţiei viitoare a lui Hristos şi a lui Dumnezeu, ci fiind neascultători faţă de Evanghelie, vor cădea sub mânia lui Dumnezeu. În contrast cu acest veac prezent rău, Împărăţia lui Dumnezeu va fi un loc în care va stăpâni dragostea şi de unde pofta va fi exclusă. Ceea ce va fi adevărat pentru Împărăţia viitoare ar trebui să caracterizeze familia lui Dumnezeu astăzi.
Versetul 6 - Suntem avertizaţi să nu ne lăsăm amăgiţi de cuvinte goale. Fiecare ştie că oamenii cu filozofia şi ştiinţa lor scuză pofta şi caută să îmbrace păcatul cu un farmec poetic şi romantic pentru a-i da o înfăţişare atrăgătoare. Ei bine! din cauza acestor lucruri, mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării. „Fiii neascultării” sunt cei care au auzit adevărul, dar l-au respins. Iudeii din zilele apostolului Pavel erau într-un mod particular, ca şi clasă, fiii neascultării, dar aceasta devine rapid adevărat despre creştinătate. Oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor rele, deşi păcatul suprem este neascultarea Evangheliei.
Versetul 7 - Nu trebuie să fim împreună-făptaşi cu asemenea oameni. Copiii lui Dumnezeu şi copiii neascultării nu pot să aibă nimic în comun.
Versetul 8-10 - În al doilea rând, odinioară eram întuneric, acum suntem lumină în Domnul. Aceasta nu înseamnă pur şi simplu că eram în noapte, necunoscându-L pe Dumnezeu, ci că eram caracterizaţi de o fire care este întuneric, pentru că îşi găsea plăcerea în tot ce este contrar lui Dumnezeu. Acum luăm parte la natura divină şi această natură este caracterizată de dragoste şi lumină. Astfel apostolul poate să zică, nu numai că suntem lumină, ci că suntem lumină în Domnul. Trecând sub autoritatea Domnului, suntem aduşi în lumina care se potriveşte naturii Sale. Vom iubi ceea ce iubeşte El.
Fiind lumină în Domnul, trebuie să umblăm ca nişte copii ai luminii, o umblare care constă în orice „bunătate şi dreptate şi adevăr”, pentru că acestea sunt rodul luminii. Umblând astfel, vom încerca în împrejurările noastre ce este plăcut Domnului şi vom dezaproba lucrările neroditoare ale întunericului. Cineva a zis: „Un copil, observându-şi tatăl, învaţă ce îi este plăcut şi ştie ce ar dori în împrejurările care apar”. În acest fel încercăm „ce este plăcut Domnului”.
Versetele 11-13 - Am fost deja avertizaţi să nu avem deloc comuniune cu cei care fac răul; acum suntem îndemnaţi să nu avem deloc comuniune cu lucrările întunericului. Ar trebui mai degrabă să le dezaprobăm. A spune lucrurile pe care le poate face carnea în ascuns este ruşinos. Lumina lui Hristos dezaprobă răul pe care îl arată. În creştinătate, lumea nu poate comite în mod public păcatele grosolane care sunt practicate în mod deschis în păgânătate. Lumina printre creştini este prea puternică. Vai! în măsura în care lumina slăbeşte, păcatele se afişează din nou fără reţinere.
Versetul 14 - Necredinciosul este mort pentru Dumnezeu. Adevăratul credincios, dacă nu ia seama la aceste îndemnuri, poate să cadă într-o stare de somn adânc în care se aseamănă unui mort. Într-o astfel de stare, lumina lui Hristos devine importantă. Îndemnul care i se potriveşte este: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine”. S-a zis pe drept cuvânt: „Hristos Însuşi este izvorul luminii, expresia sa şi măsura sa pentru sufletul care este trezit”.
Versetele 15-17 - În al doilea rând, suntem îndemnaţi să umblăm cu înţelepciune. Aflând din primele paisprezece versete că adevărata măsură pentru o umblare dreaptă este natura lui Dumnezeu - lumină şi dragoste - trebuie să profităm de această învăţătură şi să umblăm cu grijă, „nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi”. Într-o lume rea, creştinul va avea nevoie de înţelepciune, dar această înţelepciune este cu privire la ce este bun. De aceea, într-o altă epistolă, apostolul poate scrie: „Fiţi înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul” (Romani 16:19 ). Înţelepciunea noastră se va arăta prin faptul că vom prinde prilejul şi vom înţelege care este voia Domnului. Zilele sunt rele şi dacă diavolul ar putea lucra în felul său, nu ar fi niciodată o zi sau un prilej pentru ce este plăcut Domnului. Pentru a face binele, trebuie, ca să zicem aşa, să răpim prilejul Duşmanului. Dacă înţelegem voia Domnului, vom găsi adesea că o zi rea poate fi transformată într-un prilej de a face binele. Neemia, prin rugăciune şi post, a înţeles voia Domnului cu privire la poporul Său, astfel încât, când s-a ivit prilejul înaintea împăratului Artaxerxe, a profitat de el (Neemia 1:4 ; 2:1-5 ). Este posibil să avem o mare cunoaştere cu privire la ce este rău, ignorând voia Domnului şi rămânând astfel „neînţelepţi”.
Versetele 18-21 - Înţelepciunea dată de Dumnezeu va conduce la sobrietate în contrast cu aţâţarea firii. Lumea poate trezi o provocare trecătoare ducând la excese ale răului, dar creştinul are un izvor de bucurie în el, Duhul Sfânt. Având Duhul, suntem îndemnaţi să fim umpluţi de El. Dacă Duhul nu ar fi întristat şi ar putea controla gândurile şi simţămintele noastre, am constitui un grup de persoane în întregime despărţite de lume şi de provocările ei, care s-ar bucura împreună de o viaţă complet necunoscută lumii şi în care ea nu poate găsi nici o plăcere. Această viaţă îşi găseşte expresia în lauda care ţâşneşte din inimile care se bucură în Domnul. Este o viaţă care discerne dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu în „toate” oricât de grele ar fi împrejurările. De aceea ea aduce întotdeauna laudă lui Dumnezeu Tatăl pentru toate, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. În aceasta, ca în orice alt lucru pentru creştin, Hristos este modelul nostru desăvârşit, deoarece când a fost respins de Israel, în ciuda tuturor lucrărilor Lui puternice, „în timpul acela”, Isus a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului” (Matei 11:25 ).
Mai mult, dacă umpluţi de Duhul, am fi pecetluiţi de acest duh de smerenie şi de blândeţe care ne-ar face să ne supunem unii altora în teamă de Hristos, în contrast cu înfumurarea cărnii care se afirmă şi îşi arogă libertatea de a lucra fără a ţine seama de conştiinţa altora.
Astfel credincioşii umpluţi de Duhul vor fi caracterizaţi mai întâi de un duh de laudă faţă de Domnul; apoi de supunere cu mulţumire la tot ce îngăduie Tatăl; în sfârşit de supunere reciprocă în teama de Hristos.
Umblarea credinciosului în raport cu relaţiile naturale - Efeseni 5:22 - 6:9
Această parte a epistolei tratează purtarea care se potriveşte creştinilor în raport cu relaţiile pământeşti. Apostolul vorbeşte în primul rând de cea mai intimă dintre relaţii, soţii şi soţi (v.22-23), apoi de copii şi părinţi (6:1-4) şi în sfârşit de slujitori şi stăpâni (6:5-9).
Ca indivizi, Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn şi responsabilităţile legate de fiecare dintre aceste relaţii trebuie să fie asigurate în teama de Domnul. Soţia trebuie să fie supusă soţului „ca Domnului” (v.22); copiii trebuie să îşi asculte părinţii „în Domnul” (6:1); taţii trebuie să îşi crească „sub mustrarea Domnului” copiii (6:4); slujitorii trebuie să slujească „cu bunăvoinţă ca Domnului” (6:7); şi stăpânii trebuie să îşi aducă aminte că au un Stăpân în ceruri.
Soţii şi soţi
Versetele 22-25 - Soţiile creştine sunt îndemnate să se supună în toate soţului lor, şi soţii creştini sunt îndemnaţi să îşi iubească soţiile. Îndemnurile speciale au întotdeauna în vedere calitatea particulară care este posibil să-i lipsească celui căruia li se adresează. Soţia este pornită să îi lipsească supunerea şi i se aminteşte, prin urmare, că soţul este capul soţiei, şi că slujba ei este să fie supusă. Bărbatul este mai grabnic decât femeia în a-i lipsi dragostea, de aceea soţii sunt îndemnaţi să îşi iubească soţia. Pentru a da greutate supunerii cerute soţiei şi dragostei cerute soţului, apostolul se simte îndemnat să vorbească de Hristos şi Adunare, şi aflăm marele adevăr că relaţiile pământeşti au fost formate pe modelul relaţiilor cereşti. Când Dumnezeu a rânduit la început relaţia de soţ şi soţie, aceasta a fost pe modelul a ceea ce nu există încă decât în hotărârile Sale: Hristos şi Adunarea. De aceea, pe de o parte, relaţia lui Adam şi Eva unul faţă de celălalt, ca soţ şi soţie, devine în Scriptură prima imagine a lui Hristos şi a Adunării; şi pe de altă parte a ilustra adevărata atitudine a soţilor şi soţiilor unul faţă de celălalt. Soţia trebuie să fie supusă soţului ei, ca şi cap, cum şi Hristos este Capul Adunării, şi Mântuitorul acestor trupuri muritoare. La fel, dacă soţul este îndemnat să îşi iubească soţia, este după modelul lui Hristos şi al Adunării, pentru că trebuie să o iubească „după cum şi Hristos a iubit Adunarea”.
Putem gândi că nivelul propus este foarte înalt şi că aceste îndemnuri cerând soţiei să fie supusă soţului în toate, şi soţului să îşi iubească soţia după cum Hristos a iubit Adunarea, sunt prea grele. Dar care soţie ar obiecta să fie supusă unui soţ care ar iubi-o după cum Hristos a iubit Adunarea, şi ce soţ ar obosi să iubească o soţie care ar fi întotdeauna supusă după cum Adunarea ar trebui să fie lui Hristos?
Inima apostolului este atât de umplută de Hristos şi de Adunarea încât prinde prilejul acestor îndemnuri practice pentru a prezenta într-un chip foarte grăitor relaţiile eterne ale lui Hristos şi ale Adunării Sale, şi se cuvine să le luăm în considerare. El ne aminteşte ca „Hristos este Cap al Adunării”; că „Hristos a iubit Adunarea”, şi că El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag. Ea are în El Capul pentru a o conduce, inima pentru a o îngriji cu drag şi mâna pentru a răspunde la toate nevoile ei. În mijlocul tuturor greutăţilor pe care le putem întâlni, ajutorul nostru sigur este să privim la Hristos, Capul nostru, pentru a obţine înţelepciune şi îndrumare. În toate durerile noastre, şi în toate slăbiciunile dragostei omeneşti, ne putem bizui pe purtarea Lui de grijă şi de ajutorul Său.
Pe de altă parte, dragostea lui Hristos este pusă înaintea noastră în chip întreit. Este ceea ce dragostea Lui a făcut în trecut, ceea ce face în prezent şi ce va mai face în viitor.
În trecut, Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Nu numai că a renunţat la o coroană împărătească, la gloria împărăţiei şi la plăcerile Lui pământeşti pentru a urma o cale de smerenie şi de dureri, ci la sfârşit, S-a dat pe Sine Însuşi. Nu putea să dea mai mult. Nu numai că a murit pentru noi în trecut; El trăieşte pentru noi în prezent. Astăzi, El sfinţeşte şi curăţă Adunarea prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Se ocupă în fiecare zi de noi, despărţindu-ne de această lume rea şi curăţindu-ne în mod practic de carne. Această lucrare binecuvântată este făcută prin aplicarea Cuvântului gândurilor, cuvintelor şi căilor noastre.
Să ne amintim că nu a făcut mai întâi Adunarea demnă de a fi iubită, pentru a iubi apoi şi a Se da pentru ea. A iubit-o aşa cum era, şi apoi, S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, şi acum lucrează pentru a o face potrivită pentru El Însuşi. Într-un mod foarte precis, Dumnezeu a lucrat după acelaşi principiu cu privire la Israel. Domnul a putut să zică acestui popor: „Am trecut pe lângă tine şi te-am văzut tăvălindu-te în sângele tău…erai goală şi neînvelită. Şi am trecut pe lângă tine şi te-am văzut şi, iată, timpul tău era timpul dragostei. Şi mi-am întins poalele peste tine şi ţi-am acoperit goliciunea…şi am intrat în legământ cu tine…Şi te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi un lănţişor la gât…şi o cunună frumoasă pe cap…şi te-am făcut foarte, foarte frumoasă…Şi ţi s-a dus faima printre naţiuni pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită prin podoabele Mele pe care le-am pus pe tine” (Ezechiel 16:6-14 ). Timpul nevoii lui Israel era pentru Dumnezeu timpul dragostei. Astfel Hristos a iubit Adunarea în toată profunzimea nevoii ei şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; apoi, după ce a dobândit-o, o curăţeşte şi o face potrivită pentru El. Nu suntem satisfăcuţi dacă obiectul dragostei noastre nu este după asemănarea noastră şi Hristos nu va fi niciodată satisfăcut înainte ca Adunarea să Îi fie potrivită în mod desăvârşit.
Versetul 27 - În curând, în dragostea Lui, Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea „neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur”.
Sfinţirea prezentă din versetul 26 este legată de prezentarea în glorie din versetul 27; adică, starea în care vom fi prezentaţi lui Hristos în glorie, „sfinţi şi fără cusur”, este măsura sfinţeniei noastre actuale. Atât timp cât suntem aici jos, nu vom atinge măsura gloriei, dar nu există o altă măsură. Pe de altă parte, această poziţie glorioasă nu este numai măsura sfinţirii noastre, ci, cum este prezentată în desăvârşire în Hristos, este puterea sfinţirii noastre.
„Cuvântul”, descoperindu-ne ce suntem şi ocupându-ne cu Hristos în glorie, este puterea purificatoare. Cuvântul şi efectul care sfinţeşte al lui Hristos în glorie sunt legate de Domnul în rugăciunea Sa: „Sfinţeşte-i prin Cuvântul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”, şi adaugă: „Şi Eu, Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Domnul S-a pus deoparte pentru glorie, ca obiect pentru ai Săi pe pământ şi, fiind ocupaţi cu El, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie.
Vai! creştinătatea a falimentat în totalitate, neumblând în lumina acestor mari adevăruri cu privire la Hristos şi Adunare. În practică, ea a încetat să-I dea lui Hristos locul Său ca şi Cap şi, prin urmare, a pierdut supunerea care Îi era datorată. De aceea nu este cazul să ne mirăm de părăsirea acestor relaţii vitale, formate după modelul lui Hristos şi al Adunării; părăsire care a condus, din partea soţiei, la un refuz generalizat al supunerii faţă de soţ şi, din partea soţului, la infidelitate şi o lipsă de dragoste pentru soţie. Ruina creştinătăţii, împrăştierea credincioşilor care a divizat creştinătatea într-o multitudine de secte, pot să fie în întregime legate de două rele: creştinii mărturisitori au abandonat locul de supunere faţă de Hristos care se cuvine Adunării, şi au uzurpat locul de autoritate aparţinând Capului.
Începuturile acestor rele s-au găsit în adunarea din Corint. Acolo, creştinii au rânduit conducători în locul lui Hristos şi s-au grupat apoi în partide supuse conducătorilor pe care şi-i aleseseră. Răul, care a început în Corint s-a dezvoltat din plin în creştinătate unde clericalismul a pus practic deoparte domnia lui Hristos, şi unde independenţa a înlocuit supunerea faţă de Hristos.
Versetele 28,29 - După ce a prezentat, în chip atât de binecuvântat, adevărul despre Hristos şi Adunare, apostolul reia îndemnurile practice. Soţii trebuie să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri, pentru că ei sunt atât de veritabil unul încât soţul îşi poate considera soţia ca fiind el însuşi. Astfel, soţul îşi va găsi bucuria în a-şi hrăni soţia, răspunzând la toate nevoile ei, şi în a o îngriji cu drag ca pe un obiect de mare preţ. Din nou apostolul Îl prezintă pe Hristos şi grija Lui pentru Adunare ca modelul desăvârşit al grijii soţului pentru soţie. Hristos nu numai că a murit pentru noi în trecut, şi Se ocupă de noi în prezent în vederea eternităţii, ci în timpul călătoriei noastre, veghează asupra noastră şi îngrijeşte de noi, tratându-ne ca pe Sine Însuşi. Pentru că „suntem mădulare ale trupului Său, - din carnea Sa şi din oasele Sale”. El putea să Îi zică lui Saul din Tars, în zilele când acesta sufla ameninţare şi ucidere împotriva sfinţilor: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Fapte 9:1,4 ). S-a zis pe bună dreptate: „Carnea unui om este el însuşi, şi Hristos îngrijeşte de Sine Însuşi îngrijind de Adunare”. Şi încă: „Hristos nu dă greş niciodată şi nu poate fi nici o nevoie în Adunarea lui Hristos, care să nu găsească răspuns în inima lui Hristos”.
Versetele 31,31 - Soţul care îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi şi este chemat să uite alte relaţii pentru a fi unit cu soţia lui. Apostolul citează Geneza, dar stabileşte în mod expres că este o mare taină care are în vedere pe Hristos şi Adunarea. Hristos, ca Om, a părăsit toate relaţiile cu Israel după carne pentru a câştiga Adunarea Sa.
Versetul 33 - Cu toate acestea, zice apostolul, căutând tot să pătrundă aceste adevăruri eterne ale marei taine a lui Hristos şi a Adunării, fiecare soţ, în mod particular, să îşi iubească soţia ca pe sine însuşi, şi soţia să se teamă de soţ cum se cuvine.