Încălţămintea soldatului roman(caliga) erau sandale foarte robuste, confecţionate din piele de bovine. Talpa sandalelor era garnisită cu până la o sută de cuie de oţel (aceste sandale se asemănau cu încălţămintea pentru alergare, care este prevăzută pe talpă cu dornuri de oţel ieşite în afară, aşa-numiţii „spikes“ în engleză). O pereche de sandale puteau cântări până la 1 kg. Purtarea sandalelor în locul bocancilor avea avantaje importante. Piciorul era bine aerisit şi nu se formau băşici. În acest mod se puteau parcurge fără probleme distanţe mari. Armata romană era cunoscută pentru performanţele ei deosebite în marşuri lungi, care puteau să atingă şi 30 km pe zi. Pe lângă aceasta purtau şi întreaga armură! Sandalele îi dădeau soldatului roman o stabilitate bună în lupta faţă în faţă cu duşmanul.
Încălţămintea - umblarea credinciosului
Picioarele, în vorbirea metaforică a Bibliei, sunt comparate cu umblarea credinciosului. „Umblarea“ înseamnă toată conduita de viaţă, mersul, acţiunile, vorbirea, reacţiile noastre etc. Este ceea ce se vede în exterior, dar care vine dintr-o sursă interioară. Este remarcabil să observăm că tocmai în Epistola către Efeseni, în care avem descrise toate binecuvântările creştine şi poziţia noastră în Hristos, ne este prezentată de şapte ori umblarea creştinului (Efeseni 2:2,10 ; 4:1,17 ; 5:2,8,15 ). Poziţia şi practica sunt în strânsă legătură. Comportamentul nostru trebuie să corespundă perfect poziţiei noastre.
Este foarte semnificativ că râvna Evangheliei păcii nu este atribuită gurii (mărturisirea), ci picioarelor (umblarea). Picioarele trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Aici gândul nu este în primul rând predicarea păcii, ci faptul că ne aflăm într-o lume plină de ură şi duşmănie, în care trebuie să trăim în pace şi să răspândim pacea prin întreaga noastră conduită de viaţă.
Fără îndoială, este foarte important să vestim Evanghelia păcii: „Deoarece cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:10 ). „Pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“ (1. Corinteni 9:16 ). Acest lucru nu îl putem sublinia îndeajuns. Însă nu acesta este gândul în textul nostru. Gândul de aici este: în luptă nu numai că avem şi savurăm pace, dar această pace o şi răspândim prin comportamentul nostru. În Filipeni 1:27 suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Evanghelie. Numai aşa putem să-l întâmpinăm în linişte pe duşman şi să răspândim pacea. Aici, pacea nu înseamnă absenţă de la luptă, ci linişte şi calm în luptă, precum şi capacitatea de a răspândi această pace în luptă.
Dreptate şi pace
Adevărul lăuntric şi dreptatea practică ne conduc la o umblare în pace. Cine şi-a încins coapsele cu adevărul şi a îmbrăcat platoşa dreptăţii este îndemnat să fie „încălţat“ cu râvna Evangheliei păcii. Aceste trei obiecte ale armurii formează un tot. În primul rând suntem cizelaţi şi influenţaţi de adevăr şi în al doilea rând trăim în dreptate practică. Dacă lucrurile stau aşa, atunci, în al treilea rând, vom răspândi pacea.
În Noul Testament se aminteşte de trei ori rodul dreptăţii (Filipeni 1:11 ; Evrei 12:11 ; Iacov 3:18 ). Iacov este cel care numeşte rodul acesta în legătură cu pacea: „Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei ce fac pace“. J.N.Darby a spus în acest context: „Unde rodul dreptăţii este semănat în pace, acolo se găseşte o cale a păcii în dreptate.“ Dreptatea şi pacea nu sunt contradictorii, ci ele merg paralel. Dumnezeu nu a exercitat niciodată pace în detrimentul dreptăţii. Şi nici nu se poate dreptate în detrimentul păcii. Legătura dintre dreptate şi pace este prezentată de multe ori în Vechiul Testament:
Psalm 85:10: „Bunătatea şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat.“
Isaia 9:7 : „Întinderea domniei Lui şi a păcii va fi fără sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia Sa, ca s-o întărească şi s-o susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi pentru totdeauna.“
Isaia 32:17 : „Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi rodul dreptăţii, linişte şi siguranţă pentru totdeauna.“
Pace cu Dumnezeu
Picioarele sunt deci încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Picioarele noastre sunt ocrotite de pace. În acest moment ne gândim în primul rând la pacea cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Evanghelie. Cu bucurie spunem cu Pavel: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu“ (Romani 5:1 ). Această pace este rezultatul acţiunii lui Dumnezeu în dreptate. Pacea a fost făcută în momentul în care dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin cu privire la păcat. Domnul Isus a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20 ). Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să treacă cu vederea păcatele noastre, fără să existe o temelie trainică a dreptăţii. Dacă Dumnezeu vorbeşte aici despre pace, atunci ea nu se referă la un caracter paşnic firesc. Duşmănia care a venit din partea noastră a fost îndepărtată prin moartea Domnului Isus (Efeseni 2:14-15 ). Noi avem pace cu Dumnezeu. Această temelie ne face să fim într-o poziţie de nezdruncinat. Aceasta este Evanghelia în care stăm (1. Corinteni 15:1 ).
A trăi în pacea lui Dumnezeu
Este un lucru valoros să avem pace cu Dumnezeu şi să ştim că duşmănia a fost înlăturată. Dar este o altă latură savurarea păcii lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere (Filipeni 4:7 ). Numai cine are pace cu Dumnezeu poate să savureze pacea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, mai ales în luptă, şi să se odihnească în ea. David a cunoscut ceva din această pace, când a spus că Domnul îi întinde o masă înaintea vrăjmaşilor săi (Psalm 23:5). Noi aşteptam să vadă altceva decât o masă pregătită. Dar tocmai acest lucru îl spune. Cu puţin timp înainte de suferinţele şi moartea Sa, Domnul era preocupat cu ucenicii Săi, cărora le-a spus: „Vă las pacea; vă dau pacea Mea“ (Ioan 14:27 ). Noi avem amândouă: pe de o parte avem acea pace obţinută pe cruce, iar pe altă parte acea pace pe care Domnul o savura în toate împrejurările.
Când Domnul a venit în mijlocul ucenicilor Săi după isprăvirea lucrării Sale, El i-a salutat cu „Pace vouă“ (Ioan 20:19 ). Atunci Domnul le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Aceasta era pacea dobândită pe cruce. După aceea a zis din nou „Pace vouă“ şi a urmat indicaţia: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20:21 ). Numai cine cunoaşte pacea de la Golgota poate să meargă în lume „încălţat în picioare cu râvna Evangheliei păcii“.
Răspândind pacea
Acest lucru ne duce un pas mai departe, şi anume la punctul central al capitolului nostru. Mai întâi avem pace cu Dumnezeu. În al doilea rând suntem zi de zi în odihnă şi părtăşie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus. În al treilea rând, în umblarea noastră zilnică, chiar şi în luptă şi în împotriviri, putem răspândi pacea lăuntrică.
Aşa cum la platoşa dreptăţii, unde nu este vorba în primul rând despre dreptatea înaintea lui Dumnezeu, ci despre trăirea în dreptate practică înaintea oamenilor, tot aşa şi aici: picioarele noastre sunt încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Acest lucru nu înseamnă că numai vorbim despre pace, ci mai degrabă că stăm tari în această pace şi o răspândim în viaţa zilnică. Semenii noştri trebuie să vadă ceva din comportarea noastră.
Aici nu este vorba despre un caracter paşnic natural, care mulţi oameni îl posedă. Acest caracter paşnic este adesea un mare ajutor, uneori este un pericol. Oamenii paşnici din fire înclină să treacă cu vederea anumite lucruri care nu sunt în ordine. Ei doresc să instituie pace, dar fără o dreptate practică.
Putem să răspândim pacea acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Ea începe în căsniciile şi familiile noastre şi apoi trece pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi apoi mai departe: „atât cât depinde de voi, trăind în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18 ). Oriunde ne găsim, să fim mereu gata să răspândim pacea. Soţul şi soţia trăiesc în pace, chiar dacă nu gândesc în toate problemele la fel. Părinţii şi copiii se comportă unii cu alţii în pace, chiar dacă interesele sunt diferite. În părtăşia frăţească răspândim pacea. În situaţiile în care sunt păreri diferite, nu încălzim şi mai mult atmosfera, ci mai degrabă încercăm în linişte să recunoaştem care este voia Domnului. În viaţa noastră profesională, în contact cu vecinii şi în orice împrejurare cu oameni necredincioşi să fim caracterizaţi de pace. Să fim siguri că diavolul caută să anuleze râvna Evangheliei păcii.
Una din vicleniile sale este aceea că doreşte să ne ducă pe căi şi în locuri în care nu putem reflecta această pace şi unde trebuie să ne ruşinăm, dacă Domnul ne-ar găsi acolo. Să ne întrebăm înainte de a merge, dacă acolo unde dorim să mergem putem fi încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii.
Aplicaţie practică
La aceasta se adaugă o aplicaţie practică. Când ieşim şi dorim să răspândim o atmosferă de pace în luptă, trebuie neapărat să venim noi înşine dintr-o atmosferă de pace. Cum am putea să împlinim trimiterea făcută de Domnul, dacă nu avem pace în familie sau în mărturia locală? Să ne gândim că în lume se fac demonstraţii anti-război, dar în acelaşi timp se sparg vitrine, se incendiază maşini, se aruncă cu pietre în poliţiştii puşi să facă ordine sau chiar în semenii noştri. Numai când venim dintr-o atmosferă a păcii în relaţiile noastre naturale, putem să răspândim şi să vestim pacea.
Exemplul nostru desăvârşit
Din nou, Domnul Isus este şi în acest context exemplul desăvârşit. În El s-au împlinit cuvintele profetice: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea“ (Isaia 52:7 ). În pacea Sa, Domnul nu a putut fi conturbat de nimeni şi de nimic. Chiar şi cu privire la calea grea spre Ierusalim, El a rămas în linişte deplină şi a răspândit pace până în ultima clipă. Pe cruce, Domnul S-a rugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac.“ Pentru tâlhar, Mântuitorul a avut cuvinte încurajatoare: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23:34, 43 ). De la El învăţăm şi cu privire la această a treia componentă a armurii.