comori.org
comori.org

Capitolul 1

Henri Rossier

(versetele 1 şi 2) Epistola începe aproape ca aceea către Efeseni. Ca şi aceea, a fost scrisă din Roma, unde Pavel era prizonier, şi trimisă prin Tihic, care a fost de asemenea purtătorul epistolei către Filimon (Efeseni 6:21 ; Coloseni 4:7-9 ). „Pavel, apostol (sau trimis) al lui Hristos Isus, prin voia lui Dumnezeu." Pavel nu uită niciodată, mai ales în epistolele care expun întrun chip special fie învăţăturile mântuirii, fie adevărurile care se referă la Hristos şi la Adunare, ca să-şi arate titlul său de apostol prin Hristos. Autoritatea sa, fie pentru a predica, fie pentru a învăţa, a îndemna sau a mustra, îi vine direct de la Capul slăvit al Bisericii, şi prin „voia lui Dumnezeu" care a dat lui Hristos acest loc de slavă ca Om (Efeseni 1:20-23 ), şi al cărui sfat îl destinase pe apostolul Pavel pentru misiunea sa (Galateni 1:15 ). El scrie având această calitate şi Biserica trebuie să primească învăţătura sa şi îndemnurile sale. Acesta nu este mesajul unui om, ci acela al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu.

Dar aici apostolul Pavel îşi asociază pe „fratele Timotei", ceea ce nu face scriind Efesenilor. Oare pentru a adăuga putere mărturiei pe care el o dă despre marile adevăruri pe care el le va explica, conform cu un cuvânt de mai multe ori reamintit în Scripturi? (Matei 18:16 ; 2. Corinteni 13:1 ). Oricare ar fi motivul, noi îl vedem adesea pe apostol asociindu-şi fie pe toţi fraţii care sunt cu el (Galateni 1:2 ) — şi aici este evident pentru a arăta că ei sunt una cu el în reproşurile pe care le va adresa — fie pe unul sau doi pe care îi indică (1. Corintei 1:1; Filipeni 1:1 ; 1. Tesaloniceni 1:1 ; Filimon 1 ) şi care au fost tovarăşii săi de lucru pe lângă sfinţii cărora le scria.

Titlul dat creştinilor din Colose este: „sfinţii şi credincioşii", ca în epistola către Efeseni; dar aici el adaugă „fraţii". Caracterul de „sfinţi şi credincioşi" se referă la legătura creştinilor cu Dumnezeu şi Domnul, şi se potriveşte în mod mai exclusiv acelora din Efes care sunt luaţi în considerare într-o poziţie cerească, în timp ce „fraţii" exprimă părtăşia sfinţilor unii cu alţii pe pământ, totuşi ca înviaţi cu Hristos.

Apoi vine salutarea obişnuită: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos."

(versetele 3-8) Aceste versete şi rugăciunea care urmează corespund versetelor 15 şi următoarelor din Efeseni capitolul 1. Dar noi nu găsim în Coloseni planurile lui Dumnezeu, chemarea şi privilegiile moştenirii, binecuvântări minunate care, numai gândind la ele fac să ţâşnească  din  inima  apostolului  aceste  cuvinte:  „Binecuvântat  să  fie  Dumnezeu  şi  Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (Efeseni 1:3-14 ). Aici, ca în Efeseni, la versetul 15, apostolul aduce mulţumiri pentru creştinii cărora le scrie şi el motivează mulţumirile sale în cele două cazuri, pentru că a auzit vorbindu-se despre „credinţa lor în Hristos Isus şi despre dragostea pe care ei o au pentru toţi sfinţii." Ca întotdeauna, apostolul găseşte plăcere în a recunoaşte binele care este în ei. Este pentru el un izvor neîncetat de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie pentru inima sa, iar în acelaşi timp aceasta îl face să-i aducă totdeauna înaintea lui Dumnezeu în rugăciunile sale, pentru ca acest bine să se întărească şi ca sufletele lor să fie înviorate. În măsura noastră, n-ar trebui să avem ceva din această grijă a apostolului? Deoarece „am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii", iată pentru ce mulţumeşte el. Aceasta era o bună mărturie.

Hristos Isus — şi aceasta cuprinde Persoana şi lucrarea Sa — era obiectul credinţei lor, al încrederii lor; privirea lor spirituală se oprea asupra Lui. De aici decurge neapărat iubirea, căci credinţa este lucrătoare prin dragoste. Fără iubire, ea este ca un arbore fără roade. Şi această iubire nu avea nimic exclusiv; ea îi îmbrăţişa pe „toţi sfinţii", pe toţi aceia care, ca şi ei, au fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi erau părtaşi la privilegiile copiilor Săi. Caracterul dragostei creştine este de a fi cuprinzător.

Dacă apostolul mulţumeşte şi se roagă necurmat pentru Coloseni, este şi din „cauza nădejdii care le este păstrată în ceruri". Apostolul ştia ce le era păstrat în ceruri, în afara pământului, el se bucura de lucrul acesta pentru ei şi îndrepta privirile lor spre această ţintă cerească. Înviaţi cu Hristos, un Hristos acum în ceruri, ei nu puteau să aibă altă nădejde cerească; aceasta îi caracteriza si trebuia să caracterizeze mersul lor.

Nici iudaismul cu poruncile sale, nici filozofia cu speculaţiile ei deşarte nu puteau să le dea această nădejde care desprinde de pământ şi alipeşte de cer, unde se află obiectul credinţei si al iubirii. Evanghelia singură ne luminează cu o lumină cerească, căci ea vine de sus si cheamă acolo inimile noastre.

Colosenii, în pericol de a fi târâţi în practicile unei religii pământeşti, sunt readuşi la adevărata lor destinaţie prin acest singur cuvânt al apostolului: „nădejdea care vă este păstrată în ceruri". Să dea Dumnezeu ca noi, expuşi cum suntem să cedăm preocupărilor pământului, să ne amintim fără încetare de „nădejdea care ne este păstrată în ceruri" şi care trebuie să facă din noi oameni cereşti, înţelegând că suntem înviaţi cu Hristos, nu pentru pământ, ci pentru cer, unde se află izvorul vieţii noastre.

Colosenii nu erau în necunoştinţă că exista pentru ei o nădejde cerească. Evanghelia, vestea bună „a ajuns" până la ei. Această Evanghelie, cuvânt al adevărului, pentru că ea vine de la Dumnezeu, ne pune în legătură cu Dumnezeu în cer. Iudaismul nu putea face aceasta, căci Dumnezeu rămânea ascuns dincolo de văl, şi atâta timp cât iudaismul dăinuia, drumul la locurile sfinte — din cer — nu era arătat. Dar acum, prin moartea lui Hristos, perdeaua a fost sfâşiată, noi avem prin sângele lui Isus o deplină libertate pentru a intra în locurile sfinte, şi Isus a intrat acolo (în cer) ca înainte mergător pentru noi (Evrei 9:8-12 ; 10:19,20 ; 6:19-20 ). Evanghelia ne dă deci în Hristos o nădejde cerească (vedeţi 1. Petru 1:3-4 ), şi colosenii, la care ea a ajuns, aveau prin ea cunoştinţă despre nădejdea aceasta. La fel este pentru noi. Ce har să avem astfel pentru inimile noastre o nădejde care ne descătuşează de lumea aceasta si de lucrurile vizibile care ni-L ascund pe Dumnezeu!

Dar această Evanghelie, cuvântul adevărului care aducea o religie cerească, în contrast cu ceea ce pretindeau că dau iudaismul şi filozofia, nu era numai pentru un popor deosebit, nici pentru singurii adepţi ai unei pretinse ştiinţe. Ea era pentru toţi şi se răspândise în „toată lumea, unde dă roade şi merge crescând". Evanghelia mântuirii este pentru lumea întreagă. Aceasta este sfera ei; ea este destinată să pătrundă pretutindeni pentru a aduce roadă şi a creşte, aşa cum se întâmplase cu Colosenii: „ca şi între voi" (versetul 6), zice apostolul. Noi nu putem de altfel să ne îndoim deloc că Evanghelia chiar din timpul apostolilor a fost dusă mai departe decât poate n-am fi dispuşi să credem.

Ea nu a rămas deci fără roadă la Coloseni. Ea a adus roadă prin întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, prin rezultate în mersul creştin, sfânt şi divin, vrednic de Domnul, şi ea creştea acolo. Cât de însemnat este lucrul acesta! Colosenii propăşeau; ei nu stăteau pe loc, mulţumiţi cu ceea ce cunoşteau deja, sau cu punctul în care ei ajunseseră în viaţa creştină. Ei înfăptuiau îndemnul apostolului Petru: „Creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos" (2. Petru 3:18 ). Şi acest mers înainte începuse şi se continuase „din ziua în care auziseră şi cunoscuseră harul lui Dumnezeu", pe care Evanghelia li-l vestea. Ei l-au auzit şi l-au cunoscut „în adevăr", adică într-un chip real, în inima lor.

Cât de mult ar fi de dorit să fie aşa şi cu noi! Aplicând rău ceea ce este adresat de Domnul Bisericii din Efes ca un reproş: „tu ai părăsit dragostea dintâi", se vorbeşte ca şi cum această slăbire ar trebui să se întâmple neapărat în viaţa creştinului.

Din nenorocire este prea adesea astfel. După prima bucurie a mântuirii, se lasă năpădiţi, dacă nu de plăcerile, cel puţin de ocupaţiile pământului, şi nu se fac deloc progrese. Şi nu numai atât, dar, conform cu o lege inevitabilă, se dă înapoi, căci nu se poate rămâne pe loc în viaţa creştină. Dar trebuie neapărat să fie aşa? Cu siguranţă NU. Pavel nu încetinea în alergarea sa şi nu se lăsa oprit de greutăţile şi de lucrurile pământeşti. „Fac un singur lucru" zicea el: „uitând ceea ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ceea ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus" (Filipeni 3:13-14 ). Să călcăm pe urmele lui, cum suntem îndemnaţi aici (versetul 17), având inimile eliberate de tot ce este afară de Hristos, şi să dea Dumnezeu ca Evanghelia, în rezultatele sale binecuvântate să crească printre noi şi în noi!

Pavel menţionează după aceea, la versetul 7, unealta de care Domnul S-a servit pentru a-i face să audă cuvântul adevărului. Acesta este Epafra, despre care nu avem alte amănunte decât acelea date aici la capitolul 4 şi în epistola către Filimon (versetul 23); dar puţinul pe care Duhul Sfânt ni-l spune despre el este de ajuns pentru a ne zugrăvi caracterul său şi a ne face să preţuim pe acest slujitor al lui Dumnezeu. Este însuşirea specifică a Cuvântului lui Dumnezeu de a descrie astfel în puţine cuvinte calităţile celor care sunt plăcuţi Domnului, şi cărora El le dă un loc în Cartea Sa, unde numele lor este păstrat, necunoscuţi de lumea care înalţă pe eroii ei, dar preţioşi în ochii lui Dumnezeu, care le-a rezervat un loc în slava Sa.

Două lucruri îl caracterizează aici pe Epafra. La sfârşitul epistolei găsim şi alte trăsături. El era „preaiubitul nostru, rob împreună cu noi".

Se ştie ce inimă fierbinte avea apostolul şi cât era lipsită de orice gelozie. Lui îi plăcea, din dragoste pentru Hristos, să vadă lucrători care sunt angajaţi în slujba Domnului. El nu avea asupra lor nici o autoritate, ei erau împreună lucrători cu el. Pentru ei, el simţea o prietenie adevărată şi ştia să recunoască felul lor de a fi si lucrul lor. Astfel, el dă mărturie despre Epafras că „este un credincios slujitor al lui Hristos", făcând pentru binele Colosenilor slujba pe care a primit-o. O, de-ar fi lucrătorii Domnului însufleţiţi de acelaşi duh ca Pavel!

Lucrarea nu va putea decât să se resimtă în bine, datorită dragostei lor devotate şi sincere unii pentru alţii. Epafras, aducând lui Pavel veşti din Colose, îi vorbeşte despre ceea ce bucură inima apostolului: „dragostea în Duhul" care îi însufleţea pe Coloseni. Am remarcat deja că versetul 8 este singurul din epistolă în care Duhul Sfânt este menţionat. Să adăugăm că, în timp ce în epistola către Efeseni,Duhul Sfânt este înfăţişat ca o Persoană divină lucrând în sfinţi şi în Biserică, în aceea către Coloseni, şi aceasta în acest singur verset, nu-L vedem îndeosebi ca o Persoană divină în această lume, ci numai ca determinând iubirea lor. Aceasta nu era o simpatie sau simpatii fireşti, ci dragostea în Duhul, roadă a vieţii care este în Hristos. Şi, lucrul acesta este arătat pretutindeni în epistolă. TOTUL aici duce la HRISTOS.

(versetul 9 până la 11) Aici, cu versetul 9 începe rugăciunea apostolului pentru sfinţi. Astfel, ca la versetul 15 din primul capitol către Efeseni, Pavel începe prin „de aceea", referindu-se atât în una cât şi în cealaltă epistolă, la ceea ce el a expus, şi motivând astfel rugăciunea sa.

Dar în prima epistolă, el a dezvoltat privilegiile minunate şi binecuvântările spirituale pe care sfinţii le au în Hristos şi care rezultă din sfaturile lui Dumnezeu faţă de ei. Şi în rugăciunea sa, Pavel cere pentru ei ca să aibă „duhul de înţelepciune şi de descoperire" pentru a înţelege sfaturile Sale şi a cunoaşte puterea prin care ei aveau parte la ele. În Coloseni, „de aceea" se leagă fără îndoială de credinţa lor şi de iubirea lor pentru binele pe care el l-a recunoscut în ei, şi la care el doreşte ca ei să adauge „cunoaşterea" voii lui Dumnezeu; dar mai ales în vederea „nădejdii păstrate în ceruri" el se roagă, pentru ca mersul lor practic să corespundă scopului pus înaintea lor. El cere deci în rugăciunile lui stăruitoare (să remarcăm acest caracter de perseverenţă în rugăciuni, atât de în armonie cu îndemnul Domnului — Luca 18:1 ) pentru coloseni, ca ei să se umple de „cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu" care rezultă din legătura noastră cu El ca oameni înviaţi şi astfel ieşiţi din legăturile unei religii pământeşti, şi având o viaţă în stare de a-L cunoaşte cu adevărat. Această cunoaştere a voii Sale nu poate decurge decât dintr-o părtăşie intimă cu El, părtăşie care este specificul acestei vieţi. Acolo, în adevăr, noi cunoaştem cu adevărat caracterul şi firea Sa.

Pentru aceasta apostolul adaugă „în orice înţelepciune şi pricepere duhovnicească." Înţelepciunea constă mai ales în discernământul sau aprecierea exactă a lucrurilor şi priceperea dă aplicarea acesteia în împrejurările diferite prin care ai de trecut. Dar observaţi că nu este priceperea şi înţelepciunea firească. Sunt însă produsul vieţii spirituale, al vieţii lui Dumnezeu în suflet, a acţiunii Duhului. Ele depind deci de starea noastră spirituală, de apropierea în care noi suntem faţă de Dumnezeu, şi se aplică la mersul nostru ca creştini în această lume. Potrivit cu această înţelepciune şi această pricepere spirituală noi avem cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi nu prin porunci. Cu cât veţi trăi mai aproape de Dumnezeu, în părtăşia Sa, în gândurile Sale, cu atât veţi avea această înţelepciune şi această pricepere, şi veţi cunoaşte mai bine ceea ce Dumnezeu vrea de la voi şi prin voi. Dar apostolul nu se mărgineşte în rugăciunea sa să ceară ca sfinţii să cunoască ceva din această voie. El cere ca ei să fie umpluţi sau ca ei să fie desăvârşiţi „în cunoaşterea voii lui Dumnezeu". Aceasta presupune nu o cunoaştere intelectuală a ceva care este în afară de noi, şi pe care noi ÎI căutăm; este o cunoaştere intimă, lăuntrică, încât ea nu ne lasă deloc în nesiguranţă sau ezitare cu privire la ceea ce este. De aici rezultă, aşa cum a spus cineva, că Dumnezeu a legat descoperirea căii voii Sale de starea lăuntrică a sufletului, si El ne face să trecem prin împrejurările diferite ale vieţii în această lume, pentru ca să experimentăm şi să ne facă să descoperim noi înşine ce este această stare. Potrivit cu starea sa spirituală, creştinul cunoaşte căile lui Dumnezeu; şi Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul pentru aceasta (vedeţi loan 17:17-19 şi 7:17).

Dumnezeu are o cale a Lui, cale pe care ochiul vulturului nu a zărit-o, care nu este cunoscută decât de omul spiritual, care se leagă de cunoaşterea lui Dumnezeu şi care provine din ea (vedeţi Exod 33:13 ).

Versetul 10 ne arată că într-un scop practic, în vederea mersului creştin al colosenilor, al unui mers care în această lume să corespundă nădejdii lor cereşti, Pavel a cerut pentru ei, ca ei să fie plini (umpluţi) de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. „Ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumezeu." "A umbla (a se purta) într-un chip vrednic de Domnul." Această expresie este măsura mersului sau a purtării creştinului. Noi o regăsim în alte epistole, dar sub forme diferite în ce priveşte motivul mersului. Astfel, în epistola către Efeseni citim: „Vă îndemn să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o" („cu care aţi fost chemaţi") Efeseni 4:1 . Această chemare era că Iudeii şi Neamurile sunt împreună un singur trup şi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care rămâne în Adunare.

Această măsură a mersului este în raport cu conţinutul epistolei. Chemarea sfântă şi înaltă cu care ei au fost chemaţi rezultă din sfaturile lui Dumnezeu relativ la taina Bisericii.

În epistola către Filipeni, o altă măsură a mersului creştin ne este înfăţişată: „Numai purtaţi-vă * într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos" (Filipeni 1:27 ), vrednic de această veste bună care, aducând mântuirea, îl eliberează pe om de sub puterea păcatului şi îi prezintă pe Hristos ca viaţă, ca model, ca ţintă şi ca putere. Filipenii care au experimentat puterea acestei Evanghelii pe care le-a adus-o Pavel şi care gustau binecuvântările ei, luau parte din inimă la predicarea Evangheliei (Filipeni 1:5 ) şi, rămânând în credinţă, în ceea ce le făcuse cunoscut, ei puteau să reziste neadevărurilor şi să se poarte, să cârmuiască viaţa lor, într-un chip care să glorifice Evanghelia.


* Expresia „purtaţi-vă" nu este aceeaşi ca „umblaţi" în original. Prima are ideea de „a se cârmui" = „a vieţui", „a trăi" ca în Faptele Apostolilor 23:1 . A doua cuprinde ideea de a se mişca în mijlocul împrejurărilor.

Tesalonicenilor, Pavel le scria: „... şi să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa" (1. Tesaloniceni 2:12 ). La Dumnezeu se întorseseră ei părăsind idolii; pe acest Dumnezeu viu şi adevărat trebuiau să-L slujească ei acum; ca adunare, ei erau în Dumnezeu Tatăl; ei aveau drept nădejde Împărăţia şi slava acestui Dumnezeu, şi ei sunt îndemnaţi să se poarte într-un fel vrednic de Dumnezeu, în sfinţenia care se potriveşte caracterului Său (vedeţi 1. Tesaloniceni 3:13 ; 4:1-8 ; 5:23 ).

Dar aici, în această epistolă care aduce totul la Hristos, care Îl pune fără încetare sub ochii creştinilor, măsura mersului este „într-un chip vrednic de Domnul." Tot ceea ce Hristos este, urmează să fie pus înaintea ochilor lor, dar El este Domnul; acest cuvânt exprimă autoritatea cu care El este îmbrăcat; noi Îi aparţinem; umblarea noastră să corespundă şi să fie spre slava Domnului nostru. Există în acelaşi timp în această expresie ceva care se adresează responsabilităţii noastre faţă de El.

După ce deci a învăţat în părtăşia cu Dumnezeu ceea ce este voia Sa, fiind umplut de cunoaşterea acestei voi prin înţelepciunea şi priceperea spirituală care rezultă din această părtăşie, creştinul poate să umble „într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fie plăcut în orice lucru". Să remarcăm această expresie „a plăcea Domnului", a-I fi plăcut, a se bucura astfel de aprobarea Sa, ce poate fi mai preţios şi în acelaşi timp mai potrivit ca să ne încurajeze!

Viaţa creştină nu este o viaţă împărţită în bucăţi din care o parte va fi pentru Hristos şi cealaltă pentru noi înşine sau lume. Nu, ea este un tot, se imprimă asupra tuturor aspectelor vieţii. Nimic în creştin nu trebuie să scape acţiunii Sale; „în orice lucru" el este chemat să placă Domnului. Să remarcăm de asemenea cum aceasta se leagă de a fi „umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu". Este această voie a lui Dumnezeu în care Hristos Îşi găseşte desfătarea Sa în această lume (vedeţi loan 4:34; Evrei 10:7 ), astfel că El putea să spună: „Totdeauna fac ce-I este plăcut" (loan 8:29). Este de asemenea acest ceva din care cunoştinţa, când suntem plini de ea, ne va face „să umblăm într-un chip vrednic de Domnul, pentru a-I fi plăcuţi în orice lucru". Ce motiv de activitate pentru creştin de „a plăcea Domnului său" (vedeţi Luca 19:17 ; Matei 25:21 ). Înţelegem astfel importanţa rugăciunii lui Pavel. Să dea Dumnezeu ca noi să ne asociem din inimă la această rugăciune!

Apostolul precizează acum gândul său prin aceste cuvinte: „Aducând rod în tot felul de fapte bune". Astfel plăcem Domnului în orice lucru. Viaţa în creştin se arată în practică: el aduce roadă în orice faptă bună. Roada, adică rezultatul evident al vieţii, aşa cum se întâmplă cu un arbore, este „orice lucrare bună". Acesta nu este deloc limitat la cutare sau cutare lucrare, după cum noi o vom găsi de cuviinţă, sau vom fi conduşi de gusturile noastre sau preferinţele noastre.

Ce caracterizează un lucru bun? Ce face ca el să fie bun înaintea lui Dumnezeu? Faptul că el este roada vieţii din Dumnezeu, care rezultă din cunoaşterea voii Sale; este orice lucrare făcută conform cu voia Lui, corespunzând firii Sale, împlinită în Numele Domnului Isus şi arătând ceea ce este enumerat în aceste cuvinte: îndurare, bunătate, umilinţă, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă reciprocă, duh de iertare şi de pace, dragoste (Coloseni 3:12-17 ). Din toate aceste lucruri se va compune viaţa practică a creştinului, sfântă şi plăcută Domnului. Aceasta dorea apostolul pentru Coloseni şi aceasta trebuie să dorim pentru noi.

Dar o altă trăsătură vine să se adauge la acelea de mai sus şi anume progresul în această viaţă practică: „crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu".

Cum am observat, nu se poate să rămâi staţionar; clacă nu înaintezi, rămâi pe loc sau dai înapoi. De aici îndemnurile de a creşte, de a fi din ce în ce mai plin de dragoste, de sfinţenie, de cunoştinţă, pe care le găsim în Cuvânt (Efeseni 4:15 ; 1. Petru 2:2 ; 2. Petru 3:18 ; 1. Tesaloniceni 3:12 ).

Dar aici, noi avem mijlocul lăuntric care va produce această creştere, această umblare înainte a sufletului „prin cunoaşterea lui Dumnezeu". Nu este vorba aici de cunoaşterea voii Sale pentru a ne îndruma, ci de cunoaştere deplină şi întreagă în inimă şi nu numai în inteligenţă; cunoaşterea caracterului Său, a iubirii Sale, a înţelepciunii Sale, a bunătăţii Sale, a legăturii noastre cu El; cunoaştere care, exercitând acţiunea Sa asupra afecţiunilor, le atrage şi le ataşează mereu mai mult de El, care face ca sufletul să se înalţe şi să crească în dragoste, în sfinţenie, în asemănarea cu Dumnezeu (vedeţi 2. Petru 1:2 ), fiind astfel eliberat de tot ceea ce ar putea să oprească dezvoltarea sa. Într-adevăr, dacă inima noastră este ocupată cu Dumnezeu, cu ceea ce este El, cu ceea ce a făcut El şi cu ce face El pentru noi, lucrurile de pe pământ încetează de a avea influenţa lor asupra noastră şi noi creştem din punct de vedere duhovnicesc în măsura în care aceasta are loc. Fericită stare este aceea în care Dumnezeu umple din ce în ce mai mult sufletul cu lumina Sa şi cu iubirea Sa!

(versetul 11) Pentru a ne purta într-un chip vrednic de Domnul, aducând roadă şi crescând (progresând) prin cunoaşterea lui Dumnezeu, este necesar un lucru: puterea. Noi găsim acum acest adevăr preţios: cunoaşterea lui Dumnezeu ne face să vedem unde este secretul puterii. În El se găseşte, din El o scoatem: fiind „întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui."

Creştinul este întărit printr-o putere care vine de sus, din slava unde puterea lui Dumnezeu L-a aşezat pe Hristos după ce L-a înviat din morţi (Efeseni 1:19-20 ). Această putere nemărginită văzută în Hristos în slavă, dă creştinului „toată puterea", nu numai o putere pentru o împrejurare deosebită, ci această putere de care el are nevoie la fiecare moment pentru a înfăptui viaţa lui Hristos în această lume: viaţa cerească în împrejurări pământeşti; o viaţă în armonie cu caracterul lui Dumnezeu, pe care el îl cunoaşte.

Aceasta este măsura tăriei creştinului: „Întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui"; nici o limită nu este pusă la aceasta, căci este puterea chiar a lui Dumnezeu. Nu este aici ceea ce trebuie să încurajeze şi să susţină pe drum?

Totuşi, această putere de sus nu ne este dată pentru a săvârşi fapte de putere în ochii oamenilor. Pentru a realiza adevăratul caracter al vieţii creştine în această lume, aşa cum a fost într-un chip desăvârşit realizat de către Domnul pe pământ, eşti întărit „pentru orice răbdare şi îndelungă îngăduinţă, cu bucurie". Durerile, necazurile, împotrivirile şi greutăţile de tot felul se află din belşug pe drumul credinţei. Domnul nu a ascuns acest lucru alor Săi şi apostolii îl reamintesc (loan 16:33; Faptele Apostolilor 14:22 ). El Însuşi a întâlnit toate aceste încercări şi a arătat în ele răbdarea Sa şi puterea Sa de îndurare statornică. Este evident că, pentru a urma o astfel de cale, este necesar ca voinţa proprie să fie subjugată.

Dar Domnul nu avea altă voinţă decât aceea a Tatălui Său (loan 4:34; 5:30; 6:38). De aici decurgea viaţa Sa de răbdare şi de îngăduinţă statornică, care nu obosea niciodată, oricare ar fi fost împotrivirea păcătoşilor şi sforţările duşmanului. Pentru noi, pentru ca voinţa noastră să fie supusă şi ca noi să putem manifesta viaţa din Dumnezeu în toată „răbdarea şi îndelunga răbdare" avem nevoie să fim „întăriţi cu toată puterea" prin puterea de sus. Nimic nu manifestă mai mult puterea ca răbdarea; nu această răbdare pasivă care se supune şi suportă pentru că trebuie, ci o răbdare activă care îndură, pentru că este voia cunoscută a lui Dumnezeu.

Avem noi această răbdare în împrejurările supărătoare şi penibile ale vieţii? Avem noi această îngăduinţă statornică în legăturile noastre cu ceilalţi? Aceasta nu provine dintr-un caracter firesc (natural), apatic (nesimţitor la toate) sau nepăsător, ci dintr-o putere care vine de la Dumnezeu: „Întăriţi potrivit cu puterea slavei Sale." Răbdarea aşteaptă. Ea ştie că vine momentul când durerile şi greutăţile vor fi trecut şi când vom fi ajuns la slava de unde vine acum puterea. Această perspectivă încurajează inima la răbdare şi este pusă nu numai odată înaintea noastră prin Cuvânt (Iacov 5:8 ; 2. Tesaloniceni 3:5 ).

Pe drumul ascultării şi al răbdării se află şi bucuria, în ciuda a tot ceea ce noi avem de suportat, o bucurie care vine de sus, bucuria pe care Isus o gusta în părtăşia Sa statornică cu Tatăl Său, bucuria despre care este spus: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (loan 15:11; 17:13). Este o bucurie care decurge din siguranţa că Isus trăieşte în slavă, că noi avem slăvitul privilegiu de a cere Tatălui în Numele Său tot ceea ce priveşte nevoile sufletelor noastre; aceasta este o bucurie care, aflându-se în cunoaşterea acestui slăvit Mântuitor, nu poate să ne fie luată (răpită); loan 16:22-24. Noi putem astfel să înţelegem aceste îndemnuri repetate ale apostolului de a ne bucura în Domnul, de a fi totdeauna bucuroşi (Filipeni 3:1 ; 4:4 ; 1. Tesaloniceni 5:16 ), cum spune şi apostolul Petru: „crezând în El, voi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită" (1. Petru 1:8 ) şi cum mărturiseşte loan, că în părtăşia Tatălui şi a Fiului, bucuria noastră este desăvârşită (1. loan 1:4). Minunat lucru este viaţa din Dumnezeu în creştin, viaţă preafericită când ea este înfăptuită, mărturie puternică dată puterii Sale slăvite care lucrează în suflete.

(versetul 12) O adevărată cunoştinţă de Dumnezeu şi a sentimentului tăriei Sale slăvite LUCRÂND în noi, pentru a ne face să continuăm cu răbdare şi conştiinciozitate mersul nostru creştin potrivit cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu, produce bucurie, iar această bucurie îşi găseşte expresia în mulţumiri. Ele sunt o manifestare necesară a unei inimi care gustă ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ea. „Mulţumim Tatălui care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină." Să observăm mai întâi că nu este spus „ne face vrednici". Nu este vorba de un lucru de atins (adică la care trebuie să ajungem) şi în care s-ar face progrese, ci de o poziţie care ne-a fost dată, de un har care ne-a fost acordat şi pe care îl posedăm: „El ne-a făcut vrednici": acesta este un fapt. De aceea Dumnezeu este introdus aici sub Numele Său de TATĂ. Cînd este vorba de mersul nostru şi de responsabilitatea noastră, avem de-a face cu DUMNEZEU, noi creştem prin cunoaşterea lui DUMNEZEU. Dar dacă este vorba de legătura noastră cu El, harul este prezent şi Dumnezeu este înfăţişat ca Tată. Aşa este scris: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1. loan 3:1).

Harul despre care se vorbeşte aici este de a avea parte de „moştenirea sfinţilor în lumină." „Dumnezeu este lumină" (1. loan 1:5); acesta este domeniul în care El locuieşte, înlăturând orice întuneric. Această lumină este sfinţenia şi curăţia desăvârşită, în afară de orice pată (murdărie), arătând în acelaşi timp tot ceea ce este sau nu conform cu natura Sa. Nu se poate fi în legătură cu Dumnezeu decât în această lumină (1. loan 1:6-7); şi pentru aceasta, trebuie să fii „sfânt", separat de murdărie, ca El. „Moştenirea" — partea sfinţilor — este în lumină, în Dumnezeu Însuşi. Cine s-ar putea lăuda să ajungă acolo? Dumnezeu singur, prin atotputernicia Sa, ar putea să ne facă în stare sau vrednici de aceasta (ca să ajungem acolo) şi El a făcut-o în harul Său. Partea noastră, a fiecăruia din noi, este acolo; noi suntem cu sfinţii acolo unde Dumnezeu Se află, în lumină.

Noi avem privilegiul să locuim şi să ne mişcăm în regiunea cerească şi preafericită. Să ne fie dat să o înfăptuim.

(versetul 13) în starea noastră naturală (firească) nu eram acolo. Noi ne aflam sub „puterea întunericului", sub influenţa Satanei şi sub stăpânirea sa (vedeţi Faptele Apostolilor 26:18 şi Efeseni 6:12 ), care este domnul acestui întuneric (2. Corinteni 4:4 ). Întunericul în care Satan acţionează şi exercită puterea sa asupra omului devenit robul său prin păcat este în contrast izbitor cu lumina în care Dumnezeu locuieşte, care este natura Sa chiar, şi unde El dă prin har o parte sfinţilor. El a lucrat fată de ei în harul Său nemărginit şi, intervenind în atotputernicia Sa, El i-a „eliberat" de puterea sub care ei erau. Din domeniul în care Satan domneşte, zdrobind lanţurile lor şi deschizând uşa temniţei lor întunecate, El i-a introdus în împărăţia luminii. Preţuim noi cum trebuie acest har imens?

Dar există mai mult încă. „Dumnezeu este iubire" ca şi „lumină" şi împărăţia luminii este de asemenea aceea a iubirii. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia „Fiului dragostei Sale." Acesta este iarăşi un fapt, este o poziţie în care ne-au aşezat harul Său suveran şi puterea Sa. „Strămutaţi" arată ca un efort al puterii care ne eliberează, care ne smulge de sub puterea duşmanului şi care, după ce i-a răpit prada, o duce mai departe de lovitura sa, într-un loc unde puterea sa vine să zdrobească.

Noi suntem aici sub paza unei iubiri atotputernice. Aşa cum cineva a spus: „Aici nu este o normă, un principiu iudaic pentru om; este o operaţie a puterii lui Dumnezeu care ne tratează ca fiind complet şi prin natură robi ai Satanei şi ai întunericului, şi ne aşază printr-un act al acestei puteri într-o poziţie şi o relaţie cu totul noi faţă de El însuşi”. Să remarcăm că regăsim într-adevăr aici în principiu ceea ce este exprimat în Efeseni 1:4-5 şi 2:1-6. Dar acolo este lucrul el însuşi aşa cum el este în gândul lui Dumnezeu, după sfaturile Sale; în Coloseni este faptul că noi avem parte în acest lucru.

Împărăţia Fiului dragostei SALE" este singura dată când această expresie se află în Noul Testament. împărăţia este înfăţişată sub diferite aspecte în Scriptură. Este împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia Tatălui, împărăţia Fiului Omului.

În acest ultim caz este vorba de arătarea slăvită a Domnului Isus pentru a judeca şi cârmui pământul (Apocalipsa 11:15 ; Matei 25:31 etc.). Aici în versetul nostru vedem legătura veşnică a Domnului cu Tatăl, ca Fiul Său unic, de aceeaşi esenţă cu El şi Obiectul iubirii Sale de nespus, împărăţia este sfera actuală, invizibilă şi cerească, unde această legătură este manifestată şi unde ea este cunoscută de aceia care sunt introduşi în ea, care au fost strămutări aici.

Persoana adorabilă a Fiului ne este înfăţişată aici ca desfătarea veşnică a Tatălui; este mai mult decât slava, sau este partea cea mai înaltă a ei, cea mai minunată, este iubirea din sânul Tatălui, revărsându-se peste Fiul Său. Şi acolo noi suntem aduşi ca să-L contemplăm şi să-L adorăm. Cât de mult acest adevăr leagă inima de Isus şi ne eliberează de porunci! Cu acest Fiu al dragostei Tatălui, Colosenii erau uniţi si noi de asemenea suntem uniţi ca şi ei cu El!

Noi suntem în împărăţia iubirii, unde ea domină lotul, unde ea este regula şi legea; noi aparţinem acestei împărăţii preafericite. Să dea Dumnezeu ca noi să gustăm desfătările ei, să preţuim mereu mai mult poziţia pe care harul ne-a dat-o, aşezându-ne în ea.

(versetul 14) În care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor." Iată temelia pe care, în dreptate, noi am putut să fim făcuţi în stare de a avea partea noastră în lumină şi o intrare şi un loc în împărăţia Fiului dragostei Lui. Mântuirea este în acelaşi timp manifestarea iubirii divine faţă de noi. Această mântuire, această răscumpărare a fost săvârşită de El, Fiul, prin lucrarea crucii; şi cât priveşte eficacitatea sa şi roadele sale permanente, ea este şi rămâne în El.

Rezultatul personal al răscumpărării este „iertarea păcatelor." Iertaţi în baza răscumpărării săvârşite, noi avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, suntem eliberaţi de sub puterea Satanei şi aşezaţi în împărăţia Fiului, unde iubirea are deplina şi suverana sa manifestare. Ce har!

(versetele 15 etc.) Fiul fiind astfel introdus ca obiect suprem al iubirii Tatălui, Duhul Sfânt, prin pana apostolului, desfăşoară înaintea noastră toată slava care îi aparţine, toate demnităţile cu care El este îmbrăcat. Până la versetul 20 nu mai este vorba decât despre El şi deloc despre noi. Chiar dacă se spune despre Adunare (versetul 18), nu este nimic despre privilegiile sale, despre slava sa proprie, ci este legătura sa cu Hristos, şi pentru a înălţa în aceeaşi măsură slava Lui. Şi El este pus astfel înaintea Colosenilor pentru ca să-i scape de pericolul în care ei erau de a fi robiţi de jugul poruncilor. Numai Fiul este Acela care ne eliberează (loan 8:36).

Înainte de a intra în examinarea acestei slave a Fiului, să observăm că, în tot acest pasaj, 13-20, îI vedem fie în caracterul Său de Om pe pământ, împlinind mântuirea (versetul 14), fie ca Omul slăvit (versetul 18) sau în sfârşit în existenţa Sa veşnică (versetul 17), dar pretutindeni este EL, Persoana adorabilă a Fiului; El este totdeauna, ceea ce El este în El însuşi, în esenţa Sa divină.

Mai întâi El este „chipul Dumnezeului Celui nevăzut". Aceasta este prima însuşire a slavei Sale personale. Pretutindeni în Scriptură găsim această afirmaţie: Dumnezeu este nevăzut. Aceasta nu vrea să zică nevăzut din punct de vedere fizic, ci că El n-ar putea fi cunoscut, contemplat în El însuşi, în esenţa Sa şi în perfecţiunea Sa, de nici o creatură. Aceasta a spus Domnul lui Moise (Exod 33:20 ).

Duhul Sfânt spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu" (loan 1:18). Apostolul Pavel scrie lui Timotei, vorbind despre Dumnezeu: „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea" (1. Timotei 6:16 ).

Dar Hristos este chipul Dumnezeului nevăzut: El prezintă în natura Sa, în fiinţa Sa, ceea ce este Dumnezeu, slava Sa, atributele Sale, perfecţiunea Sa morală, caracterul Său. Este ceea ce El este, nu ceea ce El era, nici ceea ce El a devenit. Dar fiind astfel, şi devenind Om, El a manifestat în creaţie ceea ce Dumnezeu este. El a fost pe pământ „Dumnezeu arătat în trup" (1. Timotei 3:16 ). Dacă nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, Fiul Unic, care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut (loan 1:18). El a descoperit din plin în Persoana Sa Fiinţa şi însuşirile lui Dumnezeu în ochii oamenilor, căci cine îl văzuse, a văzut pe Tatăl (loan 14:9) — şi în ochii îngerilor, căci ca Dumnezeu arătat în trup este zis: „Văzut de îngeri".

În El, deci, Fiul dragostei Sale, chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu a fost în chip desăvârşit descoperit. Eu nu pot să-L văd pe Dumnezeu, să-L cunosc pe Dumnezeu, decât prin Hristos şi în Hristos. Când îl cunosc pe Hristos, eu îl cunosc pe Dumnezeu în slavă, în putere, în sfinţenie, în dreptate, în iubire. El a arătat aceste însuşiri pe pământ, El le manifestă în cer (2. Corinteni 4:6 ).

Dar El L-a arătat şi-L arată pentru că EL ESTE în El însuşi chipul lui Dumnezeu, „strălucirea slavei Lui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui" (Evrei 1:3 ).

Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Aceasta se referă la poziţia sa ca centru şi cap în creaţia care îi era supusă. în acest sens el era icoana (chipul) lui Hristos. Dar Hristos, Fiul Unic, este chipul lui Dumnezeu, înainte chiar ca vreo creaţie să fi existat, în care El să fi putut arăta pe Dumnezeu. Si de aceea, fiind astfel, când intră în creaţie vine pentru a fi aici Centru şi Cap al tuturor lucrurilor. El nu poate să ocupe aici alt loc. De aceea este spus despre El că este „Cel întâi-născut peste toată creaţia." Este aici un nume de legătură care exprimă supremaţia Sa asupra a tot ce a fost creat. Nu este deloc vorba de timp, ca şi cum apostolul ar fi vrut să spună că El era prima dintre creaturi. Este o expresie analoagă cu aceea de care Se serveşte Dumnezeu pentru a arăta excelenţa lui Solomon mai presus de ceilalţi împăraţi: „Voi face din el întâiul-născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului" (Psalmul 89:27 ).

(versetul 16) Acest verset care se leagă de cel precedent prin cuvântul „pentru că" ne spune motivul care înalţă astfel pe Hristos mai presus de creaţie. Pentru că El a făcut-o, El este Creatorul. Aceasta este o altă slavă a Sa care este pusă înaintea noastră. Astfel Hristos, Fiul unic, este clar despărţit de creaţie. El este Creatorul şi nu o creatură. Nimic nu stabileşte mai cu putere divinitatea Sa, ca expresia de care se serveşte apostolul şi pe care ar trebui s-o redăm prin „în El au fost create toate lucrurile", arată că puterea creatoare se află în EL. După ce a cuprins creaţia într-un chip general, în aceste cuvinte „toate lucrurile", apostolul insistă expunând în mod amănunţit aceste lucruri, pentru ca să răspundă erorilor pe care unii învăţători căutau să le răspândească. Ei pretindeau că nişte îngeri ar fi fost aleşi de Dumnezeu pentru a crea lumea. Nu, spune Pavel, „toate lucrurile" fie „în ceruri" fie „pe pământ", universul întreg a fost făcut prin puterea creatoare a Fiului. Şi pentru a nu lăsa nici o îndoială, el adaugă „cele văzute şi cele nevăzute", înţelegând prin acestea din urmă aceste fiinţe inteligente, aceste duhuri care populează lumea care nu cade sub simţurile noastre şi care departe de a fi fost agenţi ai creaţiei, nu sunt decât creaturi. Şi printre ele, el menţionează pe cele mai înalte, scaune de domnii, domnii, căpetenii, autorităţi. El pune astfel capăt venerării cu care ar fi voit să se înconjoare nişte creaturi, cultului idolatru pe care ar fi fost împinşi să li-L aducă (Coloseni 2:18 ). El arată astfel pe Fiul, înălţat mai presus de toate, în demnitatea Sa divină de Creator, prin care există toate lucrurile şi ţinând seama de cine, pentru cine au fost create. În El este puterea creatoare; El a exercitat-o creând toate lucrurile — ele au fost create de El şi pentru El, astfel că El le posedă ca având drept la ele. Comparaţi cu această declaraţie a apostolului şi cu aceea care urmează, la versetul 17, cuvintele sfinţilor glorificaţi care cădeau înaintea Celui care este aşezat pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create" (Apocalipsa 4:11 ).

(versetul 17) Pentru a fi Creatorul tuturor lucrurilor, trebuia ca El să fi fost înaintea lor. Preexistenţa Sa este deci afirmată; El este mai înainte de toate lucrurile. Să remarcăm că Pavel nu spune ca loan: „La început era Cuvântul." Evanghelistul prezintă istoria Cuvântului veşnic. Iată pentru ce el zice: „El era." Pavel exprimă permanenta fiinţei în Hristos: „înainte de toate lucrurile El este, El dăinuie." Aceasta este o nouă dovadă a divinităţii Sale veşnice, ca şi atunci când Domnul însuşi spune: „înainte ca să fi fost Avraam, Eu sunt" (loan 8:58), şi nu „eram". Să remarcăm grija pe care o pune Cuvântul în a scoate în relief excelenta măreţie a lui Hristos.

Dar aceste lucruri pe care El le-a creat cum dăinuiesc? Cine susţine fiinţa lor? Continuă ele existenţa lor prin ele însele? Nu, ele ar cădea repede în dezordine, în neant. Aceeaşi putere creatoare care le-a scos din neant le împiedică să cadă din nou în nefiinţă; ea este indispensabilă păstrării lor. Aşa cum este spus la Evrei: „...ţinând toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." (Evrei 1:3 ).

În ce măreţie ne apare Persoana Fiului! îmbrăcat cu toate însuşirile care nu aparţin decât unei Persoane divine, El S-a umilit atât de mult încât a devenit asemănător nouă pentru a ne răscumpăra! Sufletele noastre să se plece înaintea Lui şi să-L adore! EL ESTE VREDNIC DE ACEASTA.

(versetele 18 etc.) Ajungem acum la o nouă slavă a lui Hristos, la un alt fel de supremaţie. L-am văzut în slava strâns legată de PERSOANA Sa, şi în slava Sa de Creator al tuturor lucrurilor, ca Acela care le ţine şi pentru care ele au fost făcute. Acum îl vedem mai presus de orice ca Om, ca Om înviat, care a biruit moartea, şi astfel El ocupă şi primul rang într-o sferă cu totul nouă — sfera noii creaţii. Si acolo El Se află în legătură cu alţii care aparţin acestei noi creaţii şi sunt părtaşi la slava Sa, în virtutea răscumpărării pe care El a săvârşit-o şi a puterii de viaţă care este în El.

El este Capul Trupului, al Bisericii." Aceia pe care El i-a răscumpărat, care prin El au iertarea păcatelor lor (versetul 14), formează această Adunare, Trupul al cărui Cap este El. Expresia CAP indică autoritatea, şi trebuie să ţinem minte gândul acesta, privindu-L pe Hristos înviat. El este CAPUL. Dar expresia CAPUL cuprinde mai mult decât atât. Ea indică unirea intimă în care se află răscumpăraţii cu Hristos. După cum mădularele trupului sunt indisolubil legate de cap, tot astfel fiecare creştin este indisolubil legat de Hristos, Capul, în cer. Şi totalitatea lor formează un trup. Colosenii aveau mare nevoie ca această unire cu Hristos să le fie reamintită. Câţi creştini în zilele noastre uită acest adevăr esenţial, atât de bogat în preţioase urmări practice!

El este începutul." Mai înainte (versetele 16, 17), L-am văzut pe Hristos în divinitatea Sa veşnică, că este începutul vechii creaţii, a creaţiei naturale, dacă se poate spune astfel. Prin puterea Sa divină El a creat lumile. Aici, 11 vedem ca Om (dar în virtutea slavei Sale divine), că este începutul noii creaţii (vedeţi Apocalipsa 3:14 ). Este puterea divină exercitându-se nu creând (scoţând) fiinţele din neant, ci în domeniul morţii, pentru a aduce la viaţă pe aceia care erau ţinuţi sub această putere a morţii. Or Hristos este începutul acestei vieţi noi, în afară de puterea morţii, El care ca Om a binevoit să Se supună ei, dar care a nimicit-o prin învierea Sa din morţi. De aceea El este numit „Cel întâinăscut dintre cei morţi." El, Cel dintâi, a ieşit din mormânt, în puterea de viaţă a unei vieţi nepieritoare, asupra căreia moartea nu mai are putere. Şi în această viaţă El îi introduce pe aceia pe care i-a răscumpărat, mădularele Trupului Său, Adunarea, împotriva căreia porţile Locuinţei Morţilor nu au nici o putere.

Întâi-născut peste toată creaţia", în fruntea ei ca şi Creator al tuturor lucrurilor, El este de asemenea „întâi-născut dintre cei morţi", în fruntea noii creaţii, ca biruitor al puterii duşmanului, „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc." El are deci o dublă supremaţie, ca Creator şi Cap al Bisericii. în aceste două sfere se desfăsoară slava lui Dumnezeu: în aceste două sfere El ocupă primul loc. Cât de mare este slava PERSOANEI Sale!

(versetul 19) Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El." Avem aici cauza a ceea ce precede, ca şi a ceea ce urmează. „Toată plinătatea locuieşte în El." Şi dacă întrebăm care este această plinătate, versetul 9 din capitolul următor ne-o spune: „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii." în Hristos — Om locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Şi astfel Dumnezeu a fost din plin descoperit în El. Tot ceea ce Dumnezeu este ca putere creatoare şi de viaţă, în înţelepciune, în iubire, a fost manifestat în Hristos om, pentru că toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în El. Acesta este Mântuitorul slăvit pe care noi II cunoaştem şi de care ne bucurăm. Prin Duhul Sfânt a cărui plinătate era în El şi pe care El ni-L împărtăşeşte, noi îl cunoaştem pe Tatăl, descoperit în Fiul, îl cunoaştem pe Fiul dragostei Tatălui. Preţios har pentru noi! Să dea Dumnezeu ca noi să ne oprim privirile asupra Lui, în care toată plinătatea a vrut să locuiască, şi să dea Dumnezeu ca inimile noastre să se bucure totdeauna mai în întregime de tot ceea ce El descoperă!

(versetul 20) Şi prin El să împace toate lucrurile, cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui." Avem aici o nouă slavă a lui Hristos, lucrarea de împăcare pe care El a împlinit-o şi pe care El nu o putea săvârşi decât pentru că „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în El." Pentru o astfel de lucrare El trebuia să fie Om, dar trebuia de asemenea să fie Dumnezeu, totuşi o singură Persoană, HRISTOS.

Din cauza păcatului, creaţia era pângărită, depărtată de Dumnezeu, în afară de orice legătură cu El, cu plinătatea. Dar plinătatea Dumnezeirii a vrut, aceasta a fost buna Sa plăcere, să împace toate lucrurile cu Sine, să apropie de ea toate lucrurile, să repună toate lucrurile în legătură imediată cu Dumnezeu, fiind făcute potrivite pentru aceasta. Această împăcare are loc pe temeiul lucrării săvârşite de Hristos pe cruce: „făcând pace prin sângele crucii Lui."

Trebuie să luăm bine seama că temelia este pusă, că pacea este făcută, în virtutea jertfei aduse pe cruce; astfel cum este spus în altă parte: „... La sfârşitul veacurilor, El S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa" (Evrei 9:26 ). Şi iarăşi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (loan 1:29). Dar puterea divină nu a intervenit încă pentru a aşeza efectul acestei împăcări a tuturor lucrurilor în ceruri şi pe pământ pentru a introduce acest nou regim în care totul va reintra în ordine, în care cerul şi pământul, eliberate de prezenţa şi puterea răului, se vor bucura de legătura lor cu Dumnezeu şi de binecuvântările care rezultă din ea, în care toate lucrurile vor fi făcute curate pentru Dumnezeu după toată valoarea jertfei lui Hristos. O primă manifestare a acestei împăcări va avea loc în mileniu, atunci când se va împlini acel cuvânt: „Bunătatea şi adevărul s-au întâlnit; dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul va încolţi din pământ şi dreptatea va privi din ceruri" (Psalmul 85 ). Orice manifestare a răului va fi înlăturată, atunci când cerurile noi şi pământul nou în care va locui dreptatea (2. Petru 3:13 , Apocalipsa 21:1-5 ) vor fi aşezate, când răul va fi cu totul izgonit din ele; împacarea va avea deplinul său efect. Aceasta asteptînd noi, după făgăduinţa Lui.

(versetul 21) Dar lucrarea împăcării este dublă. Este împăcarea lucrurilor care este încă viitoare; este împăcarea persoanelor, adică a credincioşilor, fapt deja împlinit. „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile voastre, prin fapte rele, El v-a împăcat acum, în trupul Lui de carne, prin moarte."

Aceasta era trista stare firească în care se găseau aceia care acum sunt împăcaţi. Ei nu erau numai pângăriţi prin păcat, cum este creaţia, ci străini şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu prin gândirea lor în lucrările rele.

Noi avem aici oameni, creaturi inteligente, având o minte (o judecată), o facultate mintală care îi pune mai presus de animal, şi îi face capabili să fie într-o legătură conştientă cu Dumnezeu. Dar păcatul i-a despărţit şi îndepărtat de Dumnezeu, în ce priveşte gândirea lor. Ei nu-L cunosc, nu mai sunt în legătură cu El: ei sunt cu totul străini, îndepărtaţi de Dumnezeu, şi mintea lor întunecată s-a întors spre rău, în aşa măsură încât ei sunt nu numai străini de lucrurile divine, ci vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Şi această stare morală se arată „în fapte rele." Astfel de fiinţe prin harul divin sunt acum împăcate, apropiate de Dumnezeu, cunoscându-L, făcute în stare de a fi în legătură cu El şi de a se bucura de prezenţa Sa şi de iubirea Sa. Hristos a adus acest rezultat: în virtutea lucrării desăvârşite pe care El a făcut-o în trupul Său de carne, suferind şi murind, împăcarea a fost înfăptuită. Şi acum deja credincioşii se bucură de binefacerile (foloasele) acestei împăcări, ale cărei roade slăvite şi binecuvântate totuşi nu vor fi deplin văzute decât în slavă, cum vedem în versetul următor. Să observăm în treacăt că apostolul face o aplicare personală la Coloseni a acestui mare şi preţios adevăr: „Şi pe voi" le spune el, insistând asupra acestei poziţii excelente pe care ei o au în Hristos, şi pe care El singur, prin moartea Sa, putea să le-o dea. Să observăm că aceste două împăcări ale lucrurilor şi ale persoanelor sunt înfăţişate ca tip la capitolul 16 din Levitic, versetele 15, 16 şi 33. Sângele era pus pe capacul ispăşirii, şi ispăşirea, pacea era făcută. Apoi se făcea stropirea sângelui peste cortul întâlnirii şi uneltele sale pentru a le curăţi. Astfel era făcută ispăşire pentru Locul Preasfânt, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar şi în plus pentru preoţi şi pentru popor.

(versetul 22) Iată rezultatul final şi slăvit al împăcării persoanelor: ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină. Fără îndoială că în Hristos, după planurile veşnice ale lui Dumnezeu, noi suntem deja înaintea lui Dumnezeu „sfinţi şi fără pată în dragoste" (Efeseni 1:4 ); de altă parte, noi trebuie să fim, în mersul nostru în mijlocul lumii, „fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi" (Filipeni 2:15 ); dar aici este scopul final, în slavă să fim înfăţişaţi „sfinţi, curaţi şi fără vină" înaintea lui Dumnezeu, aşa cum citim în Iuda: „Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale..." (versetul 24).

Astfel, în timp ce toate lucrurile, în ceruri şi pe pământ vor fi împăcate într-o zi şi vor fi scena de binecuvântări glorioase, creştinii sunt deja acum împăcaţi şi, bucurându-se de avantajele acestei împăcări, aşteaptă să se afle în cer aşa cum Dumnezeu îi vrea şi cum Hristos îi va fi făcut. Vinovaţii, rămaşi în păcatele lor, deoarece L-au respins pe Hristos şi lucrarea Sa, vor fi în afara acestei scene slăvite de fericire (Apocalipsa 22:15 ; 21:8 ).

(versetul 23) Dar a participa la acest sfârşit slăvit, presupune rămânerea în credinţă până la capăt: „Dacă rămâneţi negreşit întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o." Acest „negreşit" este introdus aici din cauza pericolului care îi ameninţa pe coloseni de a se lăsa abătuţi de la nădejdea slăvită a Evangheliei, această nădejde „păstrată în ceruri" pentru cei care stăruiesc. „A se abate" sau mai precis „a se lăsa abătuţi", în textul original este o expresie foarte tare care înseamnă pur şi simplu: „a fi (luat) dus departe de", ca o corabie dusă de furtună departe de port. Acesta era pericolul la care îi expuneau pe coloseni învăţătorii mincinoşi cu poruncile lor iudaice şi cu speculaţiile lor filozofice.

Dacă", în Cuvânt, se referă la responsabilitatea noastră în această lume, şi nu la poziţia noastră în Hristos. Aceşti „dacă" se adresează conştiinţei şi sunt destinaţi să împiedice pe creştin de a adormi într-o falsă siguranţă şi de a slăbi în mersul său. În acelaşi timp, când găsim în Cuvânt aceste înştiinţări atât de serioase, noi citim aici de asemenea promisiuni mângâietoare, pentru a încuraja pe aceia care doresc să umble cu credincioşie şi care simt slăbiciunea lor. Dumnezeu a făgăduit că-i va păzi pe cale şi în aceste făgăduinţe nu există deloc „dacă" (vedeţi Iuda 24 ; 1. Corinteni 1:8 ; 10 ,13 etc.).

Apostolul, la începutul acestui verset (23), cum am văzut, a adresat un cuvânt serios colosenilor, spunându-le: „Negreşit, dacă rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi neclintiţi şi nelăsându-vă abătuţi (sau duşi departe) de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o." Pentru a rămâne şi a fi neclintiţi este necesar să fie întemeiaţi, înrădăcinaţi. Un arbore fără rădăcini ar fi curând răsturnat de vânt; o casă fără temelie n-ar rezista multă vreme. Trebuia deci ca şi colosenii să fi fost întemeiaţi privitor la adevărurile înfăţişate credinţei lor, şi în mod special marele adevăr relativ la Persoana si la lucrarea lui Hristos, pe care se întemeiază nădejdea prezentată prin Evanghelie şi care este obiectul acestei Evanghelii. Colosenii au auzit-o şi ei trebuiau să o păstreze. Şi totul ni se aplică şi nouă ca şi lor, în timpurile noastre grele în care circulă atâtea învăţături stricate.

Dar  vorbind  despre  Evanghelia  pe  care  colosenii  au  auzit-o,  gândul apostolului  se îndreaptă asupra sferei vaste în care se exercită puterea Evangheliei şi asupra slujbei slăvite cu care el, Pavel, a fost însărcinat din acest punct de vedere. Cum am văzut (versetul 6), sfera Evangheliei, a harului adus prin Hristos, depăşea iudaismul. Cu bucurie, Iudeii l-ar fi închis în aceste margini strâmte, şi aceasta era una din cauzele împotrivirii lor faţă de Pavel şi chiar faţă de Domnul (Luca 4 ). Dar harul şi adevărul aduse prin Fiul lui Dumnezeu erau pentru toţi, şi predicarea lor răsuna pretutindeni sub cer — „în toată creaţia". Pavel, apostolul Neamurilor (vedeţi 1. Timotei 2:4-7 ), devenise slujitorul acestei Evanghelii universale — pentru toţi. El era unealta binecuvântată de care Dumnezeu Se slujea, „un vas ales pentru a duce Numele Domnului înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel" (Faptele Apostolilor 9:15 ).

(versetele 24, 25) O a doua slujbă i-a fost încredinţată apostolului; el a fost făcut „slujitorul Adunării", Trupul lui Hristos. El reaminteşte iarăşi aici acest mare adevăr: Adunarea este Trupul lui Hristos, compus cum vedem în epistola către Efeseni, din Iudei şi din Neamuri uniţi pe acelaşi temei şi bucurându-se de aceleaşi privilegii. Aici este taina despre care este vorba mai departe. In Efeseni, apostolul se ocupă de această Adunare a Iudeilor şi a Neamurilor (Efeseni 2:11, 22 ). Aici, în Coloseni, el vorbeşte mai ales despre Neamuri şi despre privilegiile de care ele se bucură ca introduse în Adunare.

Dar ca „slujitor al Adunării", ca descoperitor al tainei Adunării fată de Neamuri, ca unealtă de care Dumnezeu Se slujise pentru a le introduce (pe Neamuri) în Adunare, apostolul a avut de suferit şi încă „în lanţuri". Iudeii, popor religios după firea lor, nu puteau suporta harul care se întindea peste toţi şi îi punea pe aceeaşi treaptă ca şi Neamurile, ca păcătoşi şi având nevoie de acelaşi har. De aici, vrăjmăşia lor contra lui Pavel, de aici suferinţele lui din partea lor.

Dar el putea să spună cu o inimă pe care o umplea bucuria de a vesti harul nemărginit al lui Dumnezeu: „Acum", în momentul prezent în care el era în lanţuri, „acum, eu mă bucur în suferinţele mele pentru voi." Din cauza lor, pentru că le-a vestit Evanghelia, el a suferit, dar iubirea lui Hristos care strângea mereu inima lui, îl făcea să găsească bucurie chiar în suferinţele pe care el le îndura pentru aceia care - erau obiectele iubirii lui Hristos şi a lui. Aceasta este natura, si acestea sunt efectele adevăratei iubiri. Şi aceasta ne face să înţelegem cuvintele care urmează: „împlinesc în trupul meu ceea ce rămâne (încă de suferit) din suferinţele lui Hristos pentru Trupul Său care este Biserica". Din iubire pentru Adunare, Hristos a suferit ca să o răscumpere, aşa cum este spus: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea" (Efeseni 5:25 ). Din iubire pentru Hristos şi pentru Adunarea Sa, Pavel îndura suferinţe, ca să o strângă la un loc dintre Iudei şi Neamuri; astfel el împlinea în trupul său ceea ce rămânea de suferit din suferinţele lui Hristos pentru Trupul Său care este Adunarea. Astfel el avea parte de suferinţele lui Hristos („părtăşia suferinţelor Lui": Filipeni 3:10 ) pentru Trupul Său care este Adunarea; astfel, în slaba noastră măsură, noi putem de asemenea să cunoaştem părtăşia suferinţelor Lui, şi o vom cunoaşte, dacă iubim cu adevărat ceea ce este scump inimii lui Hristos, „Adunarea Sa", „perla de mare preţ" pentru care, ca să o dobândească, a părăsit tot ce avea (Matei 13:45-46 ). în mijlocul unei lumi vrăjmaşă lui Hristos, înconjuraţi de o mulţime căreia îi convine mai bine o religie de forme şi care se asociază cu lumea, dacă inima noastră este alipită de un Hristos ceresc şi de o Adunare tot cerească, noi vom avea de suferit.

Pavel era deci slujitor al Adunării şi ca atare suferea. Dar la această slujbă care îi fusese încredinţată „potrivit administrării pe care mi-a dat-o Dumnezeu" faţă de Neamuri, se potrivea un lucru remarcabil: „slujitor al Adunării", pentru a „întregi Cuvântul lui Dumnezeu."

Aceasta nu vrea să spună că după scrierile insuflate ale lui Pavel, n-au mai fost altele. Noi ştim îndeosebi că loan a scris pe ale sale cu mult mai târziu. Dar taina Adunării a fost încredinţată lui Pavel, era ultimul subiect care, după ce a fost ascuns din veşnicii si în toate veacurile, era acum făcută cunoscută prin mijlocirea lui Pavel. Astfel el întregea Cuvântul lui Dumnezeu, astfel acest Cuvânt era complet şi nimic nu putea să fie adăugat la el, privitor la subiectele pe care Dumnezeu le prezintă aici. „Totalitatea acestui Cuvânt este înaintea noastră, totalitatea demonstrată prin subiectele pe care le cuprinde. Toate subiectele pe care Dumnezeu a voit să le trateze în Cuvântul Său simt în întregime completate, şi acest fapt exclude orice alt subiect pe care ar putea cineva să pretindă să-l introducă. Legea, împărăţia, Persoana lui Hristos, viaţa în El, căile lui Dumnezeu au fost deja puse înainte; învăţătura despre Adunare rămânea să fie descoperită." (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu.)

(versetele 26,27) Iar această taină a fost ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile. Epocile precedente, generaţiile trecutului nu au ştiut nimic despre ea. Cu privire la această taină, „tăcerea a fost păstrată timp de veacuri" (Romani 16:25 ). Prorocii şi Israel nu au cunoscut-o deloc; îngerii au ignorat-o până la descoperirea ei, prin formarea Adunării (Efeseni 3:9-10 ). Dar „acum Dumnezeu a arătat-o sfinţilor Săi." în Epistola către Efeseni, citim că „taina... n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul" (Efeseni 3:5 ). Epistola către Romani spune: „Taina... a fost arătată acum prin scrieri profetice, la porunca Dumnezeului Celui veşnic, si a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, pentru ascultarea credinţei" (Romani 16:26 ). Aflăm deci, din aceste pasaje reunite, că taina descoperită apostolilor şi prorocilor a fost arătată prin scrieri profetice Neamurilor, printre care se găseau şi Colosenii. Nu ar trebui să tragem concluzia de aici că numai prin scrieri era arătată taina. Apostolii şi prorocii vorbeau de asemenea despre ea, fără îndoială, în învăţăturile lor. Dar nouă, scrierile lor profetice ne-o fac cunoscută.

Dumnezeu deci a arătat taina „sfinţilor Săi, cărora Dumnezeu a voit să le aducă la cunoştinţă care sunt bogăţiile slavei tainei acesteia printre Neamuri, adică Hristos în voi, nădejdea slavei." Aşa cum am remarcat, în epistola către Coloseni, apostolul nu se ocupă, ca în aceea către Efeseni, de unirea Iudeilor şi a Neamurilor într-un singur Trup, care formează Adunarea. Aici totul se referă numai la Neamuri. Taina, a cărei descoperire îi făcea să cunoască, ei, altădată străini, fără Dumnezeu şi fără nădejde, introducerea lor în binecuvântările divine în Hristos, era într-adevăr un lucru slăvit. Slava acestei taine era mare. Dumnezeu preamărea în ea (în taina aceasta) înţelepciunea Sa, iubirea Sa şi harul Său fără margini. Apostolul întăreşte însă expresia gândului său, el, a cărui inimă era plină de desăvârşirea acestei taine care îi preamărea atât de mult pe Hristos şi lucrarea Sa.

El spune că Dumnezeu a făcut cunoscut sfinţilor „bogăţiile slavei tainei acesteia." Se vede strălucind aici nu numai slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos, ci bogăţiile de binecuvântări răspândite peste Neamuri, nu binecuvântări vremelnice, ca acelea pe care puteau să le aştepte Iudeii, ci binecuvântări cereşti, spirituale şi veşnice în Hristos — „bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos" (Efeseni 3:8-10 ).

Şi apostolul rezumă într-un singur cuvânt ce sunt aceste bogăţii acordate Neamurilor, arătând de asemenea în acest fel descoperirea lor de ceea ce Iudeii trebuie să aştepte: „Adică HRISTOS în (sau printre) voi, nădejdea slavei." Iudeii aşteptau un Mesia care va fi arătat printre ei în slavă, pe pământ, Neamurile neavând decât o parte secundară (inferioară) la binecuvântarea pe care El o va aduce. însă taina consta în aceasta relativ la Neamuri, Hristos rămânând în ei şi în mijlocul lor, într-un chip nevăzut, şi fiind astfel nu slava însăşi, ci „nădejdea slavei." Acesta era un lucru cu totul nou, despre care scrierile Vechiului Testament nu vorbesc deloc. Aceasta era taina acum descoperită. Hristos ÎN noi, locuind în noi, ce har nemărginit! Să dea Dumnezeu să o pricepem! Şi pe măsură ce o vom pricepe şi o vom gusta, nădejdea asigurată a slavei va deveni de asemenea mai vie. Să observăm iarăşi cât de mult, totul în această epistolă este destinat să ne apropie de Persoana Domnului. Măreţia Sa ca Fiu al dragostei lui Dumnezeu, divinitatea Sa manifestată în creaţie, locul Său de Cap al noii creaţii, plinătatea Dumnezeirii rămâ nând în El, Acela care împacă toate lucrările şi pe păcătoşi cu Dumnezeu, acestea toate se află în Acela care este în noi şi în mijlocul nostru, „nădejdea slavei."

Ce ne trebuie mai mult? Aceasta închidea uşa tuturor visărilor subtile ale filozofilor, legalismului învăţătorilor iudaizanţi, care nu puteau să dea nimic care să fie echivalent cu „Hristos în noi, nădejdea slavei." Tot ceea ce s-ar atinge de slava lui Hristos, scade, micşorează pentru noi nădejdea. Acest Hristos să locuiască deci în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3:17 ), adică să ne fie dat să înfăptuim prin credinţă acest mare adevăr, pentru ca inimile noastre să fie pline de bucurie, ştiind şi gustând unirea noastră cu El.

(versetul 28) Pavel îl propovăduia pe acest Hristos aşa cum L-a prezentat în tot ceea ce precede (adică în capitolul 1 până aici). Fie că el predica celor neconvertiţi sau că îi instruia pe sfinţi, Hristos era obiectul divin si ceresc al cuvântărilor sale.

Apelurile, îndemnurile şi învăţăturile sale erau după înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu i-o descoperise prin Duhul Său (1. Corinteni 2:6-10 ). El se adresa oricărui om, iudeu sau păgân, oriunde s-ar fi aflat, după slujba Evangheliei care i-a fost încredinţată si care se întindea la toată creaţia de sub cer. Dar aceasta nu era numai pentru ca orice om să fie mântuit. în zilele noastre oamenii se opresc prea adesea la acest prim pas. Oricât de important şi de necesar ar fi el, există un al doilea pas de făcut şi apostolul îl arată: „Ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos."

Efectul (urmarea) predicării apostolului, după înţelepciunea şi puterea Duhului lui Dumnezeu, trebuia să fie în cele din urmă „de a prezenta" pe orice om desăvârşit în Hristos, adică ajuns la starea de om mare, în acea stare duhovnicească în care Hristos este cunoscut după descoperirea care este dată despre El; şi, fiind astfel cunoscut de către credincios, acesta este transformat după chipul Său şi îl oglideşte în viaţa sa prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt (vedeţi 2. Corinteni 3:18 ; Filipeni 3:8-16 ).

(versetul 29) Acesta era scopul eforturilor lui Pavel; la aceasta lucra el, pentru aceasta se lupta, căci piedici lăuntrice în suflete şi exterioare din partea adversarilor trebuiau să fie biruite. Dar Pavel nu acţiona cu puterea sa proprie, după cum nici nu era apostol prin voia sa sau prin aceea a oamenilor. Totul îi venea de la Dumnezeu, şi el nu voia să aibă nimic decât de la EL. Hristos lucra în el şi prin el cu putere; şi cu această putere el se lupta şi lucra. De aceea rezultatele binecuvântate ale slujbei sale erau evidente. Să dea Dumnezeu ca slujitorii Săi să umble pe urmele sfântului apostol! Prin ce mijloace se efectua această luptă? Ea se petrecea în suflet, privitor la marile subiecte încredinţate apostolului, la nevoile sfinţilor şi la mântuirea păcătoşilor, şi înaintea lui Dumnezeu în rugăciuni.

În rezumat, în acest capitol avem două slave şi priorităţi ale lui Hristos, în vechea creaţie şi în cea nouă; două împăcări corespunzând acestor două slave, aceea a tuturor lucrurilor în ceruri şi pe pământ, şi aceea a persoanelor; două slujbe ale apostolului, aceea a Evangheliei şi aceea în Adunare.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *