Evenimentele viitoare - Introducere în partea a treia a Apocalipsei
Folosirea înştiinţărilor profetice
Partea profetică a cărţii Apocalipsa începe cu capitolul 4 şi se termină cu capitolul 22:5. Această a treia parte a cărţii conţine comunicări cu privire la lucrurile »care au să vină«. Evenimentele profetice nu încep însă înainte de capitolul 6. Evenimentele din cer, pe care le vedem în capitolele 4 şi 5, poartă clar caracterul unei introduceri la prima serie de judecăţi care sunt descrise în capitolul 6. - În toate timpurile a existat lupta dintre bine şi rău, între lumină şi întuneric şi aceste principii au fost şi sunt susţinute de puteri care, de asemenea, sunt în conflict unele cu altele şi anume între Duhul lui Dumnezeu şi Satan. De aceea noi putem înţelege uşor pentru ce anumiţi comentatori văd o împlinire parţială a cuvântului profetic deja în timpul actual şi în timpul trecut. Dar cu toate că noi trebuie să admitem că se pot recunoaşte anumite asemănări între evenimentele actuale, evenimentele trecute şi evenimentele din partea profetică a cărţii Apocalipsa, trebuie totuşi să insistăm asupra faptului că profeţiile îşi vor avea împlinirea lor deplină abia în timpul necazului de cel puţin şapte ani, care va veni. Aplicarea înştiinţărilor profetice la viitor este fără îndoială corectă. O aplicare la trecut se bazează întotdeauna mai mult sau mai puţin pe presupuneri şi, în cele mai multe cazuri, nici măcar doi susţinătorii ale lor nu sunt de aceeaşi părere. Acest fel de interpretare este cu adevărat de nejustificat. Prin aceasta istoria ar fi făcută interpretul profeţiei. Ar trebui să se presupună că unul sau altul din evenimentele care au avut deja loc este amintit în legătură cu peceţile, trâmbiţele sau potirele, ceea ce nu este nicidecum adevărat. Mai avem şi alte două obiecţii împotriva părerii că profeţiile din această carte se referă la evenimente din trecut, sau din prezent. În primul rând sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu săraci şi necitiţi şi pentru ei ar fi practic imposibil să înţeleagă profeţiile, dacă pentru aceasta ar fi necesare cunoştinţe de istorie; în al doilea rând, profeţiile şi-ar pierde prin aceasta însemnătatea şi puterea lor morală pentru suflet.
Răpirea sfinţilor înainte de pornirea judecăţilor
Între sfârşitul capitolului 3 şi începutul capitolului 4, deci între partea a doua şi partea a treia a cărţii, învingătorii sunt răpiţi şi mulţimea necredincioşilor este »vărsată din gura Lui«; vizionarul nu aminteşte aceste evenimente, dar el le presupune. Apostolul Pavel, dimpotrivă, a scris, potrivit cu descoperirile care i-au fost făcute, cu multe detalii remarcabile despre învierea şi răpirea sfinţilor Vechiului Testament şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Redăm trei exemple incontestabile, că sfinţii vii şi sfinţii care au adormit în Domnul vor fi luaţi înainte de începerea părţii profetice a Apocalipsei.
1. În timpul judecăţilor care sunt descrise în cartea Apocalipsei, Adunarea nu mai este pe pământ. Aceste judecăţii lovesc mulţimea Iudeilor şi păgânilor, dar nu lovesc Adunarea. Cuvântul Adunarea sau Adunările apare de aproximativ 20 de ori în primele trei capitole, dar în capitolele care urmează Adunarea nu este nici numită şi nici nu se fac referiri la ea până în capitolul 22:16; acest loc corespunde desigur observaţiilor finale, în care Duhul lui Dumnezeu S-a reîntors la situaţia prezentă şi el nu mai aparţine nicidecum viziunilor despre lucrurile viitoare. Din faptul că de la capitolul 4 şi până la capitolul 22:5 Adunarea nu mai este văzută pe pământ, trebuie să tragem concluzia că ea se află în cer. Unde ar putea ea să fie de altfel?
2. Cele trei părţi ale Apocalipsei nu se suprapun, evenimentele descrise în ele nu au loc concomitent. Conţinutul textului din capitolul 1:19 este, ca să spun aşa, simplitatea însăşi. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut«, aceasta este apariţia lui Isus Hristos pe care vizionarul a privit-o mai înainte; »lucrurile care sunt«, înştiinţările făcute celor şapte Adunări şi înştiinţările despre cele şapte Adunări care existau în timpul acela; »şi cele care au să vină după ele«, deci atunci când Adunarea a fost deja răpită şi se hotărăşte problema guvernării asupra lumii. Duhul Sfânt Însuşi a stabilit prin aceasta cele trei părţi ale cărţii, care se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Cuvintele »cele care au să vină după ele« arată clar că »ceea ce este« trebuie să fie terminat. Conţinuturile celor trei părţi ale cărţii sunt succesive. Partea a treia începe în capitolul 4:1 cu cuvintele »îţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri«. Domnul voia să-i arate lui Ioan după acestea, deci după ce El S-a ocupat cu Adunările de pe pământ, istoria evenimentelor şi a lucrurilor viitoare. Un şir de evenimente urmează după altul.
3. În capitolul 4, şi după capitolul 4, toată situaţia este schimbată. Vizionarul nu mai vede şi nu mai aude pe Domnul în mijlocul celor şapte sfeşnice sau al Adunărilor, ci el vede tronul din cer. O realitate mare de o importanţă deosebită pentru înţelegerea cărţii este că sfinţii lui Dumnezeu în capitolul 4 şi după aceea permanent până la capitolul 19 sunt văzuţi în cer. În capitolul 19:14 citim că ei Îl urmează pe Domnul când El va veni din cer să facă judecata lumii. În timpul judecăţilor şi chiar înainte de ele, totalitatea sfinţilor cereşti este văzută în cer. Cum au ajuns ei acolo? Singura şi cea mai mulţumitoare explicaţie este că a avut loc răpirea conform cu 1. Tesaloniceni 4 . Acest eveniment încheie inevitabil preocuparea Domnului cu Biserica pe pământ şi cu aceasta a »ceea ce este«. După aceea urmează trecerea la situaţia nouă, profetică, al cărei simbol exact este tronul din cer. Toate acestea sunt simple şi logice şi ni se pare ca şi cum ar fi gravat pe suprafaţă.
Capitolul 4
Tronul Celui veşnic
Situaţia complet schimbată
1. »După acestea am văzut: şi iată o uşă era deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea.”« Vedem aici o situaţie complet schimbată. Vizionarul a fost mutat de pe pământ în cer: »Suie-te aici.« Capitolele 2 şi 3 tratează istoria Bisericii pe pământ. Capitolele 4 şi 5 descriu evenimente şi acţiuni din cer de o măreţie incomparabilă. Istoria Bisericii sau Adunării a fost scrisă, învingătorii au fost răpiţi în văzduh ca să fie la Domnul şi mulţimea vinovată, care avea numai o mărturisire creştină, a fost »vărsată din gura Lui«. În felul acesta răpirea Adunării face oarecum loc evenimentelor profeţiei pentru ca acestea să poată ocupa spaţiul rezervat lor.
Cuvintele »după acestea« marchează un început nou. Diversele stări ale Adunărilor de pe pământ aparţin trecutului. Acum scene şi viziuni profetice trebuie să preocupe atenţia vizionarului. Cuvintele »după acestea« vestesc nu numai şirul de viziuni, ci şi evenimentele care se leagă în succesiune naturală.
1. »O uşă era deschisă în cer.« Prin aceasta se arată că trebuie mers în cer pentru a înţelege profeţia. Acolo este locul unde se găsesc izvoarele binelui, unde în hotărârile lui Dumnezeu sunt stabilite deja stările viitoare ale fericirii de o mie de ani şi ale fericirii veşnice şi de asemenea de unde vin judecăţile prealabile. Uşa, care era deschisă în cer, a dat posibilitate vizionarului să intre. »Cerul deschis« va permite sfinţilor să vină din cer urmând pe Domnul (Apocalipsa 19:11-14 ).
1. »Glasul dintâi.« Prin aceasta nu se înţelege primul glas, dintr-o serie de mai multe glasuri, ci este glasul Domnului, pe care vizionarul l-a auzit deja în capitolul 1:10. Acest glas »ca de trâmbiţă« se adresează din nou lui Ioan, dar acum nu de pe pământ, ci din cer. El îl cheamă de pe pământ să vină în cer. Acum urmează să se reveleze evenimente din cer şi acestea pot fi văzute numai acolo. Punctul de plecare al profeţiei este cerul şi de aceea vizionarul trebuie să îşi aibă locul în cer, dacă vrea să înţeleagă corect viziunile profetice care se vor desfăşura acum înaintea ochilor lui. Planul profetic a fost întocmit în cer şi numai acolo, departe, deasupra norilor şi ceţii pământului şi a altercaţiilor, a invidiei şi mândriei oamenilor, putem să înţelegem gândurile lui Dumnezeu cu privire la viitor. Această învăţătură morală este foarte importantă pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu.
Înzestrarea vizionarului cu destoinicie morală; tronul şi Cel ce şade pe el
2.-3. »Îndată am fost în Duh; şi iată, un tron era aşezat în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare; şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Solicitarea divină »Suie-te aici« nu suportă amânare. »Îndată am fost în Duh.« Contemplarea lui Hristos ca Fiu al Omului (capitolul 1) în slavă supranaturală, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur era prea copleşitoare pentru ochii unui muritor. Vizionarul se afla în momentul acela sub deplina călăuzire a Duhului. El trăia şi se mişca într-o altă stare de conştienţă, el era »în Duh« (capitolul 1:10). Dar această stare nu putea să fie simplu prelungită; ea a trecut. Acum erau de confirmat şi de scris viziuni noi orientate spre viitor şi astfel vizionarul, în deplină concordanţă cu caracterul lor serios, a devenit din nou vasul puterii Duhului: »Îndată am fost în Duh.« Lipsa articolului în textul din limba greacă pentru cuvântul »Duh« arată că este vorba de o stare caracteristică. Viziuni despre lucruri cereşti au fost confirmate şi de anumite alte persoane de pe pământ, dar acest profet privilegiat al Noului Testament a avut dreptul să vadă viziuni direct din cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate cuvintele »Suie-te aici.« Destoinicia morală a vizionarului, ca să vadă şi să înţeleagă evenimente profetice de viitor, nu era în el însuşi, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a luat încă o dată în stăpânire vasul omenesc. Ioan trăia în acest timp într-o altă stare şi într-un alt domeniu, în care slăbiciunea omenească nu are nicio importanţă. Duhul l-a umplut şi l-a condus pe deplin.
2. »Şi iată, un tron era aşezat în cer.« Acesta a fost primul lucru pe care vizionarul l-a privit în această vedenie nouă. Tronul este punctul central al acestei scene cereşti. El este semnul şi simbolul domniei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu şi el »era aşezat în cer«. Prin cuvântul »aşezat« se accentuează rezistenţa invincibilă a acestei domnii şi prin cuvântul »cer« este stabilit exact şi clar locul unde este reşedinţa puterii împărăteşti. Cât de mare este diferenţa faţă de tronurile de pe pământ care se clatină! Aici, chiar de la început, se arată clar că Domnul domneşte. Tronul Său este totodată siguranţa şi tăria noastră. El este punctul central, sublim al universului întreg şi totodată arvuna că Cuvântul puterii Domnului va impune ascultare oricărei fiinţe create. El este simbolul ordinii, domniei şi autorităţii. Tronul, care stă neclintit în cer, stă în opoziţie cu instabilitatea tuturor regimurilor pământeşti.
2.-3. »Şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare.« Cel ce stă pe tron nu este numit cu Nume, ci este descris cu simboluri generale, dar semnificative. Cele două pietre preţioase amintite aici, iaspisul şi sardiul, oferă într-o oarecare măsură o reflectare a slavei şi maiestăţii lui Dumnezeu. Desigur, slava caracteristică Lui nu o pot descrie nici cele mai sublime lucruri din creaţie. Dumnezeu, »pe care nici un ochi omenesc nu L-a văzut, şi pe care nici nu-L poate vedea«, locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1. Timotei 6:16 ). Dar ce poate fi prezentat simbolic prin lucrurile create, aceasta va fi revelat. Iaspisul şi sardiul sunt enumerate în cele 12 pietre preţioase care împodobeau pieptarul marelui preot (Exod 28:17-20 ), prima fiind sardonixul (sau: sardiu) şi ultima fiind iaspisul; ele sunt numite şi printre pietrele care descriu măreţia împăratului simbolic din Tir (Ezechiel 28:13 ), în primul rând este numit iarăşi sardiu, iar iaspis este a şasea piatră. Aceste pietre preţioase le regăsim apoi la descrierea oraşului sfânt, a Ierusalimului, în slava şi domnia lui peste pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 21:19-20 ), iaspis pe primul loc şi sardiu pe locul şase. Este fără însemnătate faptul că în aceste trei enumerări de pietre preţioase, care reflectă ceva din Dumnezeu, mai întâi în legătură cu harul Său, apoi în legătură cu creaturile Sale şi în cele din urmă cu slava Împărăţiei se schimbă ordinea lor? Este o simplă întâmplare sau este mărturia că la baza înştiinţărilor inspirate este un anumit plan? Desigur, ultima este adevărată. Strălucirea scânteietoare a iaspisului* şi roşul aprins al sardiului sunt un tablou al slavei şi strălucirii radiante a lui Dumnezeu, în măsura în care aceasta este posibil să fie văzută. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este ea văzută simbolic în piatra de iaspis, este şi strălucirea (Apocalipsa 21:11 ), siguranţa (Apocalipsa 21:18 ) şi prima temelie (Apocalipsa 21:19 ) a Adunării, a Miresei când, în viitor ea, ca oraşul sfânt, va fi reşedinţa guvernării cereşti în timpul Împărăţiei de o mie de ani.
*Prin iaspisul din cartea Apocalipsa se înţelege probabil diamantul, la care se potriveşte în totalitate descrierea din cartea Apocalipsa 21:11 . Piatra denumită astăzi iaspis este o piatră semi-preţioasă opacă de o valoare relativ mică.
3. »Şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Tronul în mărimea şi măreţia lui este corespunzător Domnului domnilor. Curcubeul care îl înconjoară mărturiseşte de faptul că Dumnezeu, în practicarea suveranităţii Sale absolute şi a puterii Sale dominante, Îşi aminteşte totuşi în har de legământul pe care l-a făcut cu creaturile Sale. Pentru toţi cei din cer acesta este un semn al faptului, că Dumnezeu se bucură să lase bunătatea să domine.
Curcubeul complet, neîntrerupt, din jurul tronului vesteşte adevărul permanent al cuvântului: »Bunătatea lui durează veşnic.« Curcubeul aşezat în nori, cu culorile sale şi frumuseţea sa, este semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Geneza 9:9-17 ). Aproape niciodată el nu se vede ca un cerc închis, de cele mai multe ori numai parţial sau jumătate de cerc. El este o învăţătură vizibilă din partea lui Dumnezeu pentru toată omenirea, un semn public, atârnat în cer, pentru ca toţi să vadă şi să înveţe că Dumnezeu este bun - o lecţie de la Dumnezeu şi despre Dumnezeu dată oamenilor. La ultima amintire a curcubeului, acesta se vede pe capul Domnului când, cu putere, Îşi dovedeşte dreptul asupra pământului. El va curăţi locul murdărit cu mătura nimicirii, dar chiar şi atunci apare iarăşi vechiul semn stabilit cu privire la bunătatea lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:1 ). Curcubeul ceresc de jur-împrejurul tronului este »asemenea smaraldului la vedere«. În locul culorilor diferite, cu care suntem obişnuiţi la privirea curcubeului, el are culoarea acestei pietre preţioase. Verdele plăcut, culoarea proprie lumii plantelor şi singura culoare care niciodată nu oboseşte ochiul, este deci culoarea aleasă pentru acest curcubeu. Sfinţii glorificaţi vor avea permanent întregul curcubeu înaintea ochilor lor, pe care nu vor obosi niciodată să-l privească şi, prin aceasta, aducerea aminte de harul lui Dumnezeu pentru pământ, chiar şi atunci când El este gata să judece pe oameni.
Autoritatea regală a celor mântuiţi
4. »Şi de jur-împrejurul tronului erau douăzeci şi patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capetele lor erau cununi de aur.« Tronurile şi cununile arată spre o ceată a sfinţilor mântuiţi şi glorificaţi în cer, care au fost făcuţi o împărăţie. Este clar că ei vor ocupa acest loc nu înainte, ci după învierea sau transformarea lor (1. Corinteni 15:23 ). Ideea că aceştia ar fi duhuri, care vor sta acolo îmbrăcaţi şi încununaţi, este nepotrivită şi complet străină Sfintei Scripturi. De jur-împrejurul tronului măreţ din cer, ale cărui dimensiuni nu sunt date, sunt douăzeci şi patru de tronuri, a căror înfăţişare şi tărie descinde şi este păstrată din cea a tronului Celui veşnic.
Cei douăzeci şi patru de bătrâni* reprezintă totalitatea celor mântuiţi, care atunci vor fi în cer. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele despre care se relatează în capitolele de la capitolul 4 la capitolul 19. Pentru ultima dată ei sunt amintiţi în capitolul 19:4. Bătrânii sunt clar diferenţiaţi de fiinţele vii şi de îngeri. În capitolul 5, vedem o activitate diferită a bătrânilor şi a îngerilor, aşa că este imposibil să-i considerăm a fi una şi aceeaşi fiinţă; în versetul 11, sunt numite cele trei grupe: îngeri, fiinţe vii şi bătrâni, una lângă alta. Bătrânii cântă (capitolul 5:9), îngerii vorbesc (capitolul 5:12). Îngerii nu sunt niciodată număraţi (Evrei 12:22 ), numărul bătrânilor ne este făcut cunoscut. De cinci ori este numit numărul lor simbolic de douăzeci şi patru. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei au fost încununaţi sau că vor fi încununaţi, dar despre bătrâni se spune aceasta. Cântarea de laudă comună din cer, cu harfe şi cântare, pare să fie misiunea specifică bătrânilor. O pricepere dată de Dumnezeu, în mod deosebit pentru teme şi obiecte care stau în legătură cu mântuirea, se găseşte la bătrâni şi nu la îngeri. De aceea în bătrâni vedem ceata nenumărabilă a sfinţilor mântuiţi, înviaţi, transformaţi şi răpiţi »ca să întâmpine pe Domnul în văzduh« (1. Tesaloniceni 4:17 ). Tronurile şi cununile lor vorbesc despre demnitatea lor împărătească, harfele şi cântarea arată bucuria lor în aducerea adorării, în timp ce hainele lor albe şi potirele de aur arată caracterul lor preoţesc şi o activitate preoţească. De ce sunt douăzeci şi patru de bătrâni? După însemnătatea acestui număr trebuie căutat în 1. Cronici 24 şi 25. Acolo, David a împărţit pe preoţi, prin tragere la sorţi, în douăzeci şi patru de grupe sau compartimente, care făceau slujba la rând (Luca 1:5,8,9 ). Bătrânul sau capul fiecărei grupe stătea reprezentativ pentru toată preoţia levitică. În felul acesta erau acolo douăzeci şi patru de căpetenii ale preoţilor şi un mare preot. Slujba lor felurită corespundea activităţii bătrânilor din cer, căci şi templul (ca şi cortul din pustie) în structura lui, cu uneltele şi obiectele lui, precum şi slujbele care se făceau, era rânduit conform lucrurilor din ceruri. Copiii lui Dumnezeu sunt numiţi »o preoţie sfântă« şi »o preoţie împărătească« (1. Petru 2:5,9 ) şi noi putem să-i vedem aici îndeplinind amândouă activităţile.
* Bătrânii sunt amintiţi de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa. Diferitele acţiuni şi slujbe, la care ei iau parte sau pe care le fac, arată suficient că ei reprezintă pe sfinţii mântuiţi şi glorificaţi. Ei stau pe tronuri, ei cad cu faţa la pământ şi adoră, unul din ei mângâie pe vizionarul care plânge şi îi face cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ei sunt cei mai apropiaţi de tron şi de Miel, ei au harfe şi potire de aur pline cu tămâie, ei cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri), unul din ei dă o explicaţie foarte clară cu privire la cei mântuiţi de pe pământ, ei preamăresc adorând triumful lui Dumnezeu cu privire la Împărăţie şi la veşnicie, ei rostesc »Amin, Aleluia!« al lor cu privire la judecarea curvei, care a stricat pământul. Cuvântul bătrâni apare în următoarele locuri: Apocalipsa 4:4,10 ; 5:5,6,8,11,14 ; 7:11,13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4 .
Hainele albe arată curăţia şi caracterul preoţesc al bătrânilor, cununile de aur de pe capetele lor arată demnitatea împărătească. Fiecare mântuit şi sfânt răpit la cer va purta această cunună. Nu este nicidecum o cunună deosebită care va fi dată numai unora, ci ea lasă să se recunoască demnitatea împărătească şi autoritatea pe care o vor primi deopotrivă toţi sfinţii cereşti.
Tronul ca punct central al tuturor acţiunilor
5.-6. »Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi iată şapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu; şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« După ce am văzut relaţia sfinţilor cu tronul, pe care îl înconjurau, precum şi autoritatea lor împărătească, care descindea din tron şi era dependentă de tron, ne este prezentat detaliat tronul şi acţiunile care porneau de la tron. De pe tron, şi nu din tron, pleacă prevestitorii judecăţilor care vor veni: »fulgere şi glasuri şi tunete«. S-a spus deja, că aproape la nimic nu se face aluzie în cartea Apocalipsa, care să nu se găsească în Biblie. Putem adăuga că autorul Apocalipsei presupune că cititorului îi sunt suficient de bine cunoscute celelalte părţi ale Sfintei Scripturi şi fiecare din simbolurile numeroase din această carte poate fi explicat şi înţeles dacă se ţine seama de folosirea lui în una sau alta din părţile Sfintei Scripturi. În niciun caz să nu se caute explicarea unei părţi oarecare a cărţii Apocalipsa în afara Bibliei. Înţelesul unui simbol trebuie căutat numai în Biblie. Anunţarea întreită a judecăţii, care va veni în curând, prin fulgere, glasuri şi tunete, este în mare măsură potrivită să producă groază în inimile oamenilor vinovaţi de pe pământ. Tronul este gata să se impună prin putere. Dumnezeu este gata, ca în perioada de timp cuprinsă între răpirea sfinţilor cereşti şi revenirea lor viitoare din cer, să aducă judecata asupra nedreptăţii evidente, egoiste, practicate pe pământ. Aceşti prevestitori ai judecăţii sunt indicii de atenţionare cu privire la puterea Sa judecătorească (Psalmul 29:3-5 ). În legătură cu vestirea Legii pe Muntele Sinai se folosesc aceleaşi semne şi altele pe lângă acestea (Exod 19:16-19 ; 20:18 ). Impresia pe care ele au creat-o asupra poporului este descrisă prin cuvintele: »şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă« (Exod 19:16 ). Cu cât mai îngrozitoare trebuie să se arate aceste semne ale mâniei divine în domeniul mult mai larg, în care răul se arată clar sub domnia lui Satan!
5. »Şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului.« Cele şapte făclii de foc arată plinătatea şi desăvârşirea Duhului în acţiunea guvernării divine. Duhul nu este văzut aici în lucrarea Sa pentru mântuirea oamenilor prin predicarea Evangheliei şi nici prin lucrarea Sa diferită în mijlocul Adunării, ci în deplina Sa armonie a Fiinţei şi lucrării Sale cu tronul însuşi. Tot ce nu se potriveşte curăţiei desăvârşite a tronului trebuie judecat; de aceea Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul dreptăţii absolute a tronului. Aceste şapte făclii de foc vor cerceta totul şi vor aduce la lumină ce este în opoziţie cu natura sfântă a lui Dumnezeu (compară capitolul 1:4 şi Isaia 11:2 ).
6. »Şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului.« Unele lucruri, al căror scop şi înţelesul lor simbolic ne este prezentat de Vechiul Testament, le găsim şi în Apocalipsa. Aici este o aluzie la ligheanul din cortul întâlnirii (Exod 30:18-21 ) şi mult mai clar o aluzie la marea turnată din Templu (1. Împăraţi 7:23-26 ); ambele erau destinate pentru spălarea preoţilor. Marea de sticlă arată o stare permanentă de sfinţenie, la curăţia interioară şi exterioară, aşa că nu mai este necesară spălarea. Locul »înaintea tronului« arată că această curăţie corespunde caracterului sfânt al tronului însuşi. Clarităţii şi frumuseţii locului sfânt şi a celor ce au loc înaintea tronului corespunde şi marea »asemenea cristalului«. Cele două simboluri, sticlă şi cristal, sunt înrudite, dar nu sunt acelaşi lucru. Sticla este fabricată, un cristal este în general un produs al naturii. Astfel sticla arată o stare consolidată a curăţiei, în timp ce cuvântul cristal arată că această stare corespunde naturii sfinte a lui Dumnezeu. De simbolul cristalului este legat gândul referitor la slava divină (Ezechiel 1:22 ; Apocalipsa 21:11 ; 22:1 ). Marea de sticlă mai este amintită încă o dată în capitolul 15:2, dar acolo »amestecată cu foc«, ceea ce arată proba fierbinte de foc din care au ieşit martirii. Acolo învingătorii stau pe marea de sticlă; aici nu se spune că cineva ar sta pe ea.
6. »Şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« Vizionarul descrie acum o clasă deosebită de fiinţe; ele sunt numite fiinţe vii şi se deosebesc de bătrâni şi de îngeri. Ele sunt mai strâns legate de tron decât sunt bătrânii sau îngerii.
Locul lor »în mijlocul tronului« arată că ele sunt oarecum părţi componente ale tronului, cuvintele »de jur-împrejurul tronului« arată că ele sunt în afara tronului, dar stau în legătură cu tronul. Aceasta înseamnă că fiinţele vii pot fi privite sub două aspecte: sau de nedespărţit, legate de puterea judecătorească a lui Dumnezeu, sau despărţite de ea, dar stând într-o strânsă legătură cu ea. Prin cuvintele »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« se constată că ele posedă capacitatea recunoaşterii şi înţelegerii nemijlocite precum şi priceperea şi capacitatea de judecată spirituală.
Fiinţele vii şi adorarea adusă de ele
7.-8. »Şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând. Şi cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte şase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru; şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« De ce sunt patru fiinţe vii? Deoarece ele reprezintă simbolic însuşirile şi caracteristicile lui Dumnezeu, care se arată şi acţionează în acţiunea Sa judecătorească cu oamenii şi cu pământul. Numărul patru este caracteristic pentru om, pentru lume şi creaţia materială în general; el se foloseşte când este vorba de tot pământul. În această descriere a fiinţelor vii sunt numite patru creaturi, care pot fi privite ca şi reprezentanţi ai creaţiei - în mod deosebit a lumii animale. Leul este simbolul maiestăţii şi puterii, viţelul (sau taurul) este simbolul răbdării şi perseverenţei, omul este simbolul cercetării şi priceperii şi vulturul este simbolul repeziciunii în a acţiona. Însuşirile acestor reprezentanţi simbolici sunt însă şi trăsături de caracter, care se vor arăta foarte clar în exercitarea guvernării divine şi în mod deosebit în judecăţile divine care vor veni. Toată scena de sub cer va fi lovită de judecată, de aceea apare aici numărul patru*. În totalitatea celor patru fiinţe vii vedem o prezentare completă - desigur simbolică - a caracteristicilor care vor marca acţiunea judecătorească a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt derivate de la cele mai reprezentative animale, însă nu din animalele mării. Prima caracteristică a tronului lui Dumnezeu, prezentată prin leu, este maiestate, tărie şi atotputernicie (Geneza 49:9 ; Daniel 7:4 ; Amos 3:8 ). Simbolul al doilea este un viţel (sau taur) şi se referă la lucrarea făcută cu răbdare şi acţiunea perseverentă spre binele altora (1. Împăraţi 9:9,10 ; Proverbe 14:4 ). Cea de-a treia fiinţă vie avea înfăţişarea unui om şi aceasta arată cercetare şi pricepere (Iov 9:24 ; Ezra 9:6 ; Proverbe 17:24 ). Cel de-al patrulea simbol, un vultur care zboară, reprezintă o privire pătrunzătoare şi acţiune rapidă (Deuteronom 28:49 ; Iov 9:26 ; 39:27-29 ; Habacuc 1:8 ). Aceste caracteristici descriu împreună caracterul tronului lui Dumnezeu în relaţia lui cu pământul. Judecăţile vor fi exercitate cu putere, perseverenţă, judecată şi rapiditate. Oameni şi îngeri vor fi în acestea uneltele executive ale voinţei neîngrădite a lui Dumnezeu.
* Numărul trei stă semnificativ în legătură cu ceea ce este divin; după cum numărul patru cu ceea ce este omenesc, cu ceea ce se referă la pământ, la lume, la creaţia materială. Găsim o împărţire împătrită a omenirii: naţiuni, seminţii, popoare, limbi (Apocalipsa 7:9 ); patru anotimpuri; patru prezentări ale Domnului Isus în Evanghelii; patru puncte cardinale; patru imperii (Daniel 7 ); patru judecăţi grele ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21 ); patru femei în arborele genealogic al lui Isus Hristos (Matei 1 ); patru părţi, patru colţuri şi patru coarne ale Altarului din faţă şi ale altarului de aur.
Heruvimii sunt reprezentanţii simbolici ai regimului lui Dumnezeu. De la prima lor amintire (Geneza 3:24 ) şi până la ultima lor amintire (Evrei 9:5 ) acesta este gândul predominant cu privire la ei.
Diferenţele între fiinţele vii din Ezechiel 1 , heruvimii din capitolul 9 şi 10 ale aceluiaşi profet şi fiinţele vii din Apocalipsa sunt numeroase şi interesante. În descrierea făcută de profetul captivităţii, fiecare din fiinţele vii avea patru feţe (una din ele ca o faţă de om) şi patru aripi (Ezechiel 1:6,10 ). Vizionarul Ioan a văzut numai pe cea de-a treia fiinţă vie cu faţă de om şi fiecare fiinţă vie avea şase aripi (Apocalipsa 4:7-8 ). La Ezechiel ele aveau roţi, aici nu au. Acolo tronul stătea deasupra lor, aici ele sunt în mijlocul tronului şi de jur-împrejurul tronului. Acolo erau pline de ochi, »şi tot trupul lor şi spatele lor şi mâinile lor şi aripile lor şi roţile erau pline de ochi de jur-împrejur« (Ezechiel 10:12 ); aici ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« precum şi »pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru«. Multe din aceste diferenţe pot fi explicate prin aceea că profetul Ezechiel descrie în principal judecata peste Iuda şi Ierusalim şi, deoarece această judecată trebuia să vină din nord (Babilon), trebuia ca şi roţile să se rostogolească pe pământ şi în felul acesta să prezinte desfăşurarea judecăţilor pământeşti. În Apocalipsa 4 , fiinţele vii nu sunt încă văzute în acţiune; ele sunt slujitorii tronului pregătiţi să acţioneze. Acţiunea lor judecătorească are loc din cer, de aceea au aripi şi nu roţi. În afară de aceasta domeniul judecăţilor, pe care vizionarul îl are înaintea ochilor, este mult mai vast decât cel numai asupra lui Iuda şi a capitalei lui vinovate, Ierusalimul. Tot pământul va tremura în curând sub acţiunile judecătoreşti ale tronului.
Lucrarea heruvimilor stă în legătură cu gloria revelată a lui Dumnezeu în guvernarea Sa (Ezechiel 10 ), lucrarea serafimilor este în mod deosebit în legătură cu sfinţenia lui Dumnezeu, pe care ei o adeveresc solemn. Fiinţele vii din Apocalipsa unesc în sine caracteristici ale heruvimilor şi ale serafimilor. Fiecare din cele patru fiinţe vii avea şase aripi. Şi serafimii, care sunt amintiţi numai în Isaia 6 , aveau fiecare şase aripi; cu câte două aripi îşi acopereau feţele, picioarele şi cu două zburau, ca să poată acţiona rapid. Fiinţele vii, pe care le-a văzut profetul Ezechiel, aveau fiecare patru aripi (Ezechiel 1:6 ). Numărul patru apare des în acest capitol, deoarece este în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu pe pământ. Cele şase aripi ale fiinţelor vii din cartea Apocalipsa arată o lucrare, care depăşeşte forţele naturale, deci o lucrare supranaturală.
8. »Pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru.« Faptul că ele sunt pline de ochi şi pe dinăuntru arată capacitatea unei înţelegeri lăuntrice, spirituale, a principiilor şi acţiunilor lui Dumnezeu în guvernarea Sa. În versetul 6 se spune că ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi«. În aceasta este o referire la faptul că fiinţele vii observă atât viitorul cât şi trecutul.
8. »Şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« După ce vizionarul a descris fiinţele vii, el vorbeşte acum despre adorarea, pe care ele o aduceau. În această activitate binecuvântată şi fericită nu există oboseală, »zi şi noapte nu încetau«. În slujba lor nu există nedesăvârşire, ele adoră fără slăbiciune şi neobosite. Ele spun neîncetat: »Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!« Observăm aici, că fiinţele vii se aseamănă sub două aspecte cu serafimii, în numărul aripilor lor şi în adorarea întreită (Isaia 6:3 ). Lucrarea mâinilor Sale laudă pe Dumnezeu, dar mai clar acest »sfânt, sfânt, sfânt« depune mărturie despre ce este El în Sine Însuşi, despre natura Sa desăvârşit de sfântă. Titlurile reunite aici ale Dumnezeirii şi adevărurile legate de fiecare titlu în parte sunt preamărite şi înălţate neîncetat. Aceleaşi fiinţe puternice, care execută poruncile drepte ale tronului (Isaia 6 ), Îl preamăresc aici pe El în trăsăturile Lui divine. Fiinţele vii, care ele însele reprezintă simbolic caracteristicile diferite prezentate mai înainte, »dădeau glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor.«
Titlurile divine sunt Iehova (Domn), Cel veşnic; Dumnezeu, titlul care exprimă relaţia Sa cu creaţia şi Dumnezeirea Sa absolută; Cel Atotputernic, titlul care arată harul Său şi puterea Sa şi izvoarele Sale de ajutor, care nu seacă niciodată. În afară de aceasta, Dumnezeu este glorificat ca Dumnezeul tuturor veacurilor: »Care era şi care este şi care vine«. Cu privire la tema sublimă, ce este Dumnezeu în Fiinţa Sa şi în natura Sa proprie, vrem să îndreptăm atenţia la capitolul 1:4 şi la gândurile referitoare la această temă, cuprinse în cartea aceasta. Aici cuvintele »care era«, altfel decât în capitolul 1:4, sunt înaintea expresiei existenţei Sale independente şi veşnice »care este«. În felul acesta adoră cele patru fiinţe vii pe Dumnezeu.
Bătrânii adoră
9.-11. »Şi, când făpturile vii vor da glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se vor prosterna înaintea Celui care stă pe tron şi se vor închina Celui care este viu în vecii vecilor şi vor arunca înaintea tronului cununile lor, şi vor spune: „Vrednic eşti, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!”« Fiecare din fiinţele (făpturile) vii este în sine însuşi o prezentare simbolică a uneia sau mai multor însuşiri divine şi acum cele patru făpturi vii se unesc, înainte de a începe cu acţiunile lor de guvernare (capitolul 6), ca să aducă Celui ce stă pe tron gloria şi onoarea şi mulţumirea care se cuvin Numelui Lui. Aşa cum am văzut, ele certifică, prin acel întreit »sfânt«, curăţia desăvârşită a Fiinţei Sale. Şi preamărirea care urmează, adusă de ele (versetul 9), este întreită, ca şi preamărirea adusă de bătrâni (versetul 11). Oricare ar fi unealta pentru exercitarea puterii judecătoreşti a tronului - al cărei reprezentant simbolic sunt aici făpturile vii - îngeri sau oameni, toţi trebuie să se îndrepte spre El cu putere şi plinătate crescândă. Este important să vedem aceasta aici. Preamărirea adusă de fiinţele vii este dovada pentru aceasta.
Adorarea adusă de bătrâni are un alt caracter decât adorarea adusă de fiinţele vii. Un semn caracteristic, care diferenţiază adorarea adusă de ei de adorarea adusă de fiinţele vii, este că bătrânii se adresează direct lui Dumnezeu la persoana a doua: »Tu eşti vrednic«. În opoziţie cu aceasta, fiinţele vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Bătrânii adoră ca oameni mântuiţi, ca aceia care au gândul lui Hristos (1- Corinteni 2:16) şi pot să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu şi să-L cunoască personal în sfinţenia şi dragostea Sa. Este adorarea adusă de oameni, a căror inimă a fost câştigată de dragostea Sa, care întrece orice pricepere şi a căror conştiinţă a fost curăţită prin credinţa în mărturia divină dată sângelui preţios al lui Hristos.
"Sfinţii se prosternă înaintea tronului. Ei se pleacă înaintea locului, pe care El Îl ocupă în glorie, Îl adoră în existenţa Sa nesfârşită şi gloria, care le-a fost dată lor, o depun înaintea gloriei Sale proprii, care este mai presus de toate, atribuindu-I toată gloria, de care numai El este vrednic; cu toate acestea ei Îl caracterizează corespunzător caracterului, pe care îl poartă aici înălţarea gloriei Sale, ca şi Creator, datorită căruia sunt toate lucrurile. Aceasta rămâne totdeauna adevărat, chiar dacă lucrurile sunt trecătoare. Cititorul va remarca aici, că fiinţele vii Îl glorifică şi explică cine este El, în timp ce bătrânii Îi aduc cu înţelegere adorare. Pretutindeni, unde întâlnim bătrânii în cartea Apocalipsa, ei dau motivul pentru care ei Îl adoră. Ei posedă înţelegerea spirituală.” (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu, JND, pagina 318)
Se observă că fiinţele vii Îi aduc glorie, onoare şi mulţumire, în timp ce bătrânii vorbesc despre glorie, onoare şi putere. Observăm în continuare, că bătrânii se prosternă înaintea Lui, înaintea Aceluia pe care ei Îl iubesc şi venerează, dar ei îşi aruncă cununile înaintea tronului în recunoaşterea acestuia (a tronului), de unde le va veni şi le va fi păstrată demnitatea lor*.
* Un alt comentator scrie: „Caracterul foarte impresionant al scenei din capitolul 4 trebuie să fie sesizat de fiecare cititor cu judecată. Vizionarul a fost pregătit corespunzător prin aceste viziuni sublime pentru descoperirile care urmează. Nu se poate, ca şi duhul cititorului să nu fie condus, să se ocupe cu interes mare de ele. Nici măcar cititorului neatent nu poate să-i scape, cât de asemănătoare este toată această scenă cu apariţiile introductive ale lui Dumnezeu din Isaia 6 şi Ezechiel 1 .”
Motivul adorării, pe care o aduc bătrânii, este gloria lui Dumnezeu ca Creator. Ei spun: »Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!« Toate lucrurile există datorită voii Sale neîngrădite şi datorită plăcerii Sale. El le-a chemat la existenţă. El este Creatorul tuturor celor create. Adorarea se bazează pe cunoaşterea lui Dumnezeu, pe cunoaşterea a ceea ce El este în Fiinţa Sa proprie ca şi Creator şi susţinător al universului. Prima cerinţă de bază a lui Dumnezeu faţă de creatura Sa este această recunoaştere necesară a puterii şi gloriei Sale, prin care au fost create şi sunt susţinute toate cele din ceruri şi de pe pământ, oameni şi îngeri, fiinţe vii şi lucruri fără viaţă (Romani 1:19-21 ). Prima realitate, care ne este revelată în Scripturi, este creaţia şi aceasta este şi prima revelaţie, care este înţeleasă prin credinţă (Evrei 11:3 ). - Adorarea din capitolul următor se bazează pe mântuirea prin sânge şi, de aceea, în mod necesar Mielul este Persoana centrală. Tronul însuşi este obiectul distins din acest capitol, Mielul în legătură cu tronul este tema deosebită a capitolului 5.
Capitolul pe care l-am studiat aici este deosebit de interesant. Tronul Celui veşnic este siguranţa că El guvernează totdeauna universul în concordanţă cu propria Sa natură. Acest tron, care stă în cer pe temelia tare a dreptăţii veşnice, este garanţia pentru durabilitate şi siguranţă. Prin cuvintele din versetul 2 »pe tron şedea Cineva« - numai Unul - se face clar că nu va fi nicio schimbare pe acest tron, nicio transmitere a puterii suverane, niciun urmaş, niciun regim intermediar şi nicio înfrângere a domniei. În acest capitol nu este nicio cântare, nicio apariţie a Mielului înjunghiat şi nicio amintire a sângelui Mielului. Toate acestea sunt caracteristici ale capitolului următor şi, deoarece aceste lucruri nu se găsesc aici, acest capitol nu este aşa de des citit, cum este capitolul 5. Dar tronul cu gloriile lui simbolice, cu tot ce îi aparţine şi cu tot ce îl înconjoară, oferă o însemnătate deosebită acestui capitol. Interesele faţă de el vor creşte, în măsura în care este citit şi studiat cu mai mare atenţie.