comori.org
comori.org

Capitolul 1:7-10

Walter Scott

7. »Iată că El vine pe nori.« -A doua venire a Domnului nostru este o parte foarte importantă a mărturiei creştine, şi niciodată nu a fost mai necesar să se insiste la aceasta, ca acum; aceasta este valabil cu privire la primul gând, şi anume că atât Biserica cât şi lumea sunt pe cale să atingă punctul culminant al îngrămădirii vinei, înainte ca judecata asupra lor să trebuiască să aibă loc şi să fie exercitată. Este însă important să se facă deosebire între cele două evenimente, pe care a doua Lui venire le include în sine. Sunt o serie de locuri din Scriptură, care se află exclusiv în Noul Testament, care se referă direct la venirea Domnului pentru sfinţii Săi, aşa cum este evanghelia după Ioan 14:3 ; 1. Corinteni 15:23 ; Filipeni 3:20 şi 1. Tesaloniceni 4:15-17 . Dar noi avem şi un număr mare de locuri, şi aceasta în ambele Testamente, care învaţă despre venirea Domnului cu sfinţii Săi (Zaharia 14:5 ; Coloseni 3:4 ; Iuda 14 ; Apocalipsa 19:11-14 ). În timp ce ambele aspecte ale venirii Domnului ca părţi importante ale credinţei aleşilor lui Dumnezeu trebuie să constituie atenţia noastră deosebită şi crescândă, aici se vorbeşte totuşi de a doua parte, sau aspect, a venirii Lui. Prima parte, coborârea Domnului în văzduh pentru a răpi pe toţi sfinţii (1. Tesaloniceni 4:17), are loc în mod necesar înaintea celei de-a doua părţi, venirea Sa împreună cu sfinţii Săi (Iuda 14 ) şi cu îngerii (Matei 25:31 ).

Mărturia din Apocalipsa »Iată, El vine pe nori« este în deplină concordanţă cu mărturia profetului Daniel: »M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului« (Daniel 7:13 ) precum şi cu afirmaţia profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: »... vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă« (Matei 24:30). Toate aceste locuri se referă la acelaşi timp şi la aceleaşi evenimente. Arătarea Fiului Omului într-o maiestate, care niciodată mai înainte nu a fost văzută de vreun ochi omenesc, va umple cu groază inimile tuturor oamenilor de pe pământ, cu excepţia celor din poporul Său.

Profeţii Vechiului Testament s-au preocupat, fiecare în felul lui şi potrivit cu caracterul lui personal, dar toţi sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt, cu aceste două mari teme profetice: judecata şi slava.

Scurt timp înainte de apariţia zorilor binecuvântării, păgânii, nu mai puţin decât Iudeii, vor fi învăluiţi într-un adânc întuneric moral (Isaia 60:2 ). În loc să spună bun venit Domnului care va veni, naţiunile vor fi adunate în vest într-o opoziţie publică, înarmată, împotriva Mielului (Apocalipsa 19:19 ), în răsărit împotriva Ierusalimului (Zaharia 14:2 ). De aceea pământul va trebui curăţit de rău şi de oameni răi, înainte ca urmele sfinţitore ale Domnului nostru să dea naştere pe pământ la o bucurie cu mult mai mare decât aceea pe care pământul a trăit-o în timpul scurt al lipsei de păcat (Geneza 2 ). Vizionarul de pe insula Patmos are înaintea ochilor judecăţile legate de venirea Domnului.

Nu se spune niciunde, că Hristos va veni cu norii, ca să adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei Îl vor întâmpina în nori (1. Tesaloniceni 4:17 ). Norii sunt totodată vehicolele regale, care sunt pregătiţi să ne conducă de pe pământ la Domnul. Din vechime norul era semnul bine cunoscut al prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35 ). Dar să observăm, că despre Hristos nu se spune numai, că El va veni în nori (Marcu 13:26 ), ci şi cu norii (Apocalipsa 1:7 ) şi pe nori (Matei 24:30 ). Norii, care însoţesc venirea Lui, sunt semne ale maiestăţii Sale (Psalmul 18:9-12 ). El stă pe ei ca pe scaunul Lui de domnie (Matei 24:30 ). Noi vom fi luaţi în nori (1. Tesaloniceni 4:17), un nor L-a luat pe El, atunci când S-a înălţat la cer (Faptele Apostolilor 1:9), şi El va veni într-un nor (Luca 21:27 ). Astfel de diferenţe mici sunt interesante.

Deci aici ni se îndreaptă privirea spre punctul culminant al întregii profeţii, punctul de plecare al binecuvântărilor lui Israel şi ale lumii. Prima şi ultima mărturie a acestei cărţi se referă la venirea Domnului (capitolul 1:7; 22:20), şi Domnul adaugă de mai multe ori cuvântul »în curând« (sau repede, în grabă), atunci când El vorbeşte despre venirea Sa.

7. »Şi orice ochi Îl va vedea.« -Venirea Domnului, ca să distrugă puterea vizibilă a răului pe pământ, să nimicească forţele armate unite sub călăuzirea satanică şi să înlăture orice putere duşmană, va fi un eveniment cu o mărime şi înfăţişare publică zdrobitoare, căci aici se adaugă categoric: »orice ochi Îl va vedea«. Ce privelişte în ceruri! Domnul care se coboară va apărea în maiestatea care I se cuvine, înconjurat de nori şi pe nori, cu multe diademe pe cap, îmbrăcat în hainele demnităţii Sale împărăteşti şi însoţit de sfinţii şi îngerii Săi, care Îi vor mări gloria.

7. »... şi cei ce L-au străpuns«. - Constatarea, că »orice ochi Îl va vedea« trebuie înţeleasă în sensul ei textual, însă nu toţi oamenii Îl vor vedea în acelaşi moment. Şi din totalitatea mulţimii de oameni, care se vor ridica atunci împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (Psalmul 2:1-3), aici se face referire la o grupă deosebită, şi anume la »cei ce L-au străpuns«. Despre suliţa păgână, care a străpuns coasta Mântuitorului nostru, se relatează numai de către »ucenicul, pe care-l iubea Isus« (Ioan 19:33-37 ). Reprezentantul slab şi şovăielnic al imperiului roman, care de altfel a devenit renumit prin dreptatea lui neclintită, a pătat prestigiul imperiului prin sentinţa lui lipsită de conştiinţă. El a condamnat pe Captivul sublim, pe care el însuşi de trei ori L-a declarat nevinovat, să fie biciuit şi răstignit. Dar comportarea Iudeilor a dovedit stricăciunea lor mult mai mare, cerând cu strigăte mari să fie omorât, moartea lui Mesia al lor, şi au făcut pe guvernatorul blestemat să rostească acestă sentinţă cu urmări fatale. Copiii lor, care au moştenit această vină mare şi care au respins sângele vărsat al lui Hristos ca răspuns al lui Dumnezeu la păcatele lor, Îl vor vedea, pe El, care L-au străpuns. Cuvântul din Zaharia 12:10 arată şi ce dă la iveală harul pe baza acestui sânge vărsat. Grupa principală, la care se referă cuvintele »cei ce L-au străpuns«, sunt Iudeii.

7. »Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.« -Aceasta este valabil în mod deosebit pentru poporul şi ţara în care harul Său a fost arătat aşa de cuprinzător. Jalea nu se limitează numai la cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, care vor fi atunci în ţară, şi nici la cele zece seminţii, care vor sta la graniţele lui Israel, ca să se reîntoarcă în ţară (Ezechiel 20:34-44 ), ci va cuprinde şi naţiunile. În capitolul 7:9 prin cuvântul »seminţie« se înţelege fără îndoială păgânii (naţiunile). Compară şi cu Matei 24:30, unde se vorbeşte despre momentul bocetelor generale de frică şi groază la venirea Fiului Omului.

7. »Da, Amin!« -Cu această confirmare dublă Duhul pecetluieşte mărturia profetică remarcabilă. Cuvântul tradus cu »Da« este grecesc, cel tradus prin »Amin« este ebraic. În felul acesta este confirmat atât păgânilor cât şi Iudeilor, că Cuvântul Său rămâne neschimbat.

O comunicare a lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8)

8. »”Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.« -Facerea cunoscut a acestor titluri dumnezeieşti constituie încheierea adecvată a introducerii. Maiestatea vorbitorului şi caracterul afirmaţiilor Sale pretinde o atenţie deosebită. Aici nu auzim vocea lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuşi este cel care vorbeşte. El revelează titlurile şi gloriile Lui proprii. Alfa şi omega - prima şi ultima literă din alfabetul grecesc - arată spre relaţia Lui cu creaţia. Dumnezeu este izvorul, începutul a tot ce este creat, originea tuturor adevărurilor descoperite, a tuturor făgăduinţelor date, dar şi a oricărei mărturii încredinţate omului. În privinţa aceasta El este alfa. Dar El este şi sfârşitul. Slava Lui este ţinta. Orice întrebare îşi găseşte răspunsul definitiv în El. Drumul vieţii noastre şi încercările prin care trecem sunt cuprinse între aceste două puncte extreme: Dumnezeu, alfa, şi Dumnezeu, omega. Toate năzuiesc spre El, care este finalul. Relaţiile cu El au fost întrerupte de către noi, dar firele nu au fost rupte în mâinile Lui. În mijlocul împrejurărilor caracterizate de un eşec general şi având în vedere faptul, că Biserica în mijlocul stricăciunii din timpurile acestea se află într-o stare de decădere spirituală, totuşi vocea lui Dumnezeu se aude pe deasupra tuturor vocilor şi conflictelor. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu şi finalul duce către El. În El, ca omega, se termină ceea ce El a început ca alfa.

După aceea ni se prezintă mărimea dumnezeiască a Celui ce vorbeşte, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeul Vechiului Testament (Geneza 2 ). Cine este Domnul Dumnezeu? - Iahve Elohim, Dumnezeul lui Israel şi Dumnezeul tuturor oamenilor. Dumnezeul căruia I-a plăcut să intre într-o relaţie morală cu cei doi, vorbeşte aici încă odată din cer. Ce liniştire pentru suflet în mijlocul frământărilor vieţii! Aici răsună vocea Celui veşnic, şi deodată murmurul dinlăuntrul şi mugetele din afară se transformă în linişte. În cuvintele explicative care urmează »Cel care este, Cel ce era, şi Cel ce vine« este confirmată natura veşnică, sublimă a Fiinţei Sale ca Domnul. Aceste trei afirmaţii sunt într-o oarecare măsură explicaţia numelui »Cel veşnic«. Cea de-a treia afirmaţie, »Cel ce vine« pare la prima vedere să vestească o adevărată venire, dar aici nu se referă la aceasta. Mult mai mult ea prezintă întregul şi o existenţă veşnică, dar nu o simplă existenţă pasivă, ci una activă, relaţii vii cu trecutul şi viitorul.

Cât de potrivit este, că această introducere cu adevărat impresionantă se termină cu titlul dumnezeiesc »Celui Atotputernic«, un titlu, care pe parcursul secolelor a fost şi este »Stânca tăriei« pentru poporul Său suferind. Acest titlu nu vorbeşte simplu numai despre o forţă atotputernică, ci vorbeşte despre Cel Atotputernic cu izvoarele Lui de ajutor, care niciodată nu seacă. Pe parcursul acestei cărţi vom găsi, că împrejurările, în care se află poporul lui Dumnezeu, deseori vor face necesar, ca ei să caute refugiu în acest Nume tare. De aceea şi folosirea lui frecventă în cartea Apocalipsa, în timp ce în restul Noului Testament îl întâlnim numai o singură dată (2. Corinteni 6:18 ). Titlul »Cel Atotputernic«, folosit singur sau în legătură cu alte nume, apare în Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 60 de ori, mai bine de jumătate se găseşte în cartea Iov. »Dumnezeul Cel atotputernic« este un Nume plin de putere şi mângâiere. El este atotputernic ca Întreţinătorul şi Sprijinitorul poporului Său, dar tot aşa de atotputernic ca Judecător al duşmanilor Săi.

Apariţia glorioasă a lui Hristos (versetele 9-20)

9. »Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaşi cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus.« - Mai mult decât oricare alt profet, Daniel tratează evenimente care sunt cuprinse în domeniul viziunilor arătate lui Ioan. Între cei doi există numeroase puncte cu foarte mare asemănare. Astfel, profetul şi vizionarul Ioan, ambii descriu caracteristicile ultimului domnitor politic al imperiului roman; amândoi prezintă cititorului ultima fază a reapariţiei acestui imperiu, precum şi sfârşitul lui îngrozitor (compară Daniel 7 cu Apocalipsa 17 ).

Cuvintele »Eu, Ioan« ne amintesc cuvintele scrise odinioară »eu, Daniel« (Daniel 8:15 , şi alte locuri). Acest fel de prezentare al scriitorului nu este însă o imitaţie, ci este o constatare independentă, într-o demnitate liniştită, dar conştientă, care corespunde în totul caracterului istoriei, care va fi descoperită.

Ioan vorbeşte după aceea despre părtăşia sa în viaţă şi în suferinţă cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Probabil că perioadele din timpul domniei lui Nero şi Domiţian au fost cele mai rele perioade ale prigonirilor păgâne, care, exceptând unele pause, au durat aproximativ 250 de ani. După diverse interpretări, Ioan aparţinea acelora care au suferit în timpul lui Nero, în timp ce alţii îl încadrează în oştirea care a suferit sub Domiţian. Nu este important, care concepţie este corectă. Trebuie însă ţinut seama, că Ioan nu vorbeşte aici nici ca apostol şi nici ca bătrân, ci ca »frate şi tovarăşi« al sfinţilor »la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus«.

Necazul amintit aici se referă la o încercare deosebită, şi nu la greutăţile obişnuite din viaţa unui creştin. Deosebim trei perioade mari de suferinţe deosebite:

1. Sub Roma păgână

2. Sub papalitatea romană, în timpul Evului Mediu întunecat

3. Sub prigonirea comună din partea puterilor religioase şi statale în viitor (Apocalipsa 6:9-11 ; 13:7.15 ).

Dar Ioan a avut părtăşie şi în Împărăţie cu aceia cărora le-a scris. Împărăţia stă în legătură cu imperiul; Scripturile vorbesc despre acest imperiu în patru faze diferite:

1. În responsabilitate, aşa cum le-a fost prezentat Iudeilor, care totuşi au respins pe Împărat (Matei 1 - 12 ).

2. Într-un caracter ascuns printre naţiuni, despre care vorbesc pildele din evanghelia Matei 13 .

3. În necazuri, aşa cum este prezentat detaliat în partea de mijloc a Apocalipsei.

4. În putere, la venirea Domnului în slavă (Matei 25:31 ); aceasta este tema mare şi sublimă a profeţilor vechiului legământ.

După aceea Ioan vorbeşte despre perseverenţă, căci răul încă mai stăpâneşte nestingherit în lume şi chiar şi în Biserică. Rugăciunea »vie Împărăţia Ta«, care se înalţă zilnic din inimile şi de pe buzele a mii de credincioşi, este încă fără răspuns. Drumul spre Împărăţie este un drum de necaz. Viaţa unora este caracterizată de suferinţă aproape fără încetare, a altora de lucrare neobosită, în timp ce pentru marea majoritate este astăzi o viaţă de permanentă osteneală în achitarea de obligaţiile zilnice. Astfel, toţi au nevoie de perseverenţă şi răbdare în umblarea permanentă potrivit voii lui Dumnezeu. Pustietatea şi singurătatea de pe insula Patmos a cerut cu siguranţă »multă perseverenţă«, aceasta fiind semnul caracteristic al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Însă, înaintează, pelerin obosit, până vine dimineaţa şi Domnul va apărea vizibil pentru toţi aceia care acum prin credinţă se ţin strâns de Numele Său minunat!

Dar nu numai noi avem părtăşie în cele trei lucruri, - la necaz, la Împărăţie şi la răbdare - cu apostolul onorat şi îmbătrânit. Domnul Însuşi ia parte la acestea, căci se adaugă »în Isus«. Amintirea acestui Nume cu o deosebită importanţă pentru urechile şi inimile credincioşilor aduce sfinţilor aflaţi în încercare o plinătate de mângâiere şi înviorare.

Insula Patmos

9. »... mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus.« -Numele locul de exil al lui Ioan era aproape necunoscut; de aceea ni se spune, că el era o insulă, care a fost numită Patmos. Această insulă deosebit de rece şi neprimitoare din Marea Egee, aşezată la ţărmul de sud-vest al Asiei Mici, are un perimetru de 24 km. În Evul Mediu a fost cunoscută sub numele de Palmoso, acum se numeşte Patino. În 1910 avea aproximativ 4000 de locuitori, care toţi erau creştini greci. Călugării neştiutori şi leneşi de pe această insulă posedă o bibliotecă valoroasă, pe care puţin ştiu s-o folosească. Tischendorf, acel învăţat neobosit şi cercetător al Scripturii, spunea despre ea: „Înaintea mea stă liniştită mica insulă în crepusculul dimineţii. Ici şi colo un măslin întrerupe monotonia pustiei stâncoase. Marea este liniştită ca un mormânt. Ca un sfânt mort se odihneşte Patmos în ea. Involuntar trebuie să ne gândim la Ioan. Insula îi aparţine lui. Ea este, ca să spunem aşa, locul său sfânt. Pietrele vorbesc despre el, şi el trăieşte în orice inimă.” Cât de potrivită a fost aşezarea geografică a acestei insule! Ioan a fost pe insula Patmos, ca să spunem aşa, în centrul evenimentelor profetice: Ierusalimul era în partea de sud-est, Roma înapoia vizionarului în vest, Babilonul în răsărit şi ţara lui Magog (Rusia) în nord, în timp ce pe ţărmul mării erau şapte Adunări asiatice, despre a căror istorie urma să scrie.

Supremaţia lui lăuntrică peste starea de lucruri se exprimă prin simpla constatare: »Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos«. Nu citim nici un cuvânt de reproş sau de acuzare. Arestarea, procesul şi interogările înaintea domnitorului crud Domiţian au fost privite de el ca fiind nedemne de a fi amintite şi cu o tăcere absolută au fost trecute cu vederea.

Tradiţia, care nu este tocmai informatorul cel mai de încredere, ne-a oferit relatări interesante cu caracter legendar despre Ioan. Ele sunt mai numeroase şi mai demne de crezut decât cele despre cunoscuţii apostoli Pavel şi Petru. Unele din ele s-ar putea să fie adevărate, dar multe sunt nesigure.

Dumnezeu a transformat mânia domnitorului mândru din timpul acela spre gloria Sa. Împrejurările erau potrivite şi necesare, pentru ca să pregătească pe Ioan pentru istoria lui Dumnezeu. Căci acestea arătau şi destrămarea puternicului imperiu Roman, reapariţia lui viitoare şi soarta lui finală (capitolul 17:8; 19:20), în timp ce el era încă pe punctul culminant al gloriei sale în dominaţia mondială neatacabilă.

Aceeaşi putere, care şi-a dat acordul legal la crucificarea Domnului nostru, a stigmatizat pe ucenicul, pe care îl iubea Isus, ca răufăcător. Aici însă se constată clar adevăratul motiv al necazului prin cuvintele: »din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos«. Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus vor fi totdeauna expuse duşmăniei din partea lumii.

Fără erudiţie omenească (Faptele Apostolilor 4:13 ) şi în vorbirea simplă a galileenilor, Ioan a predicat şi a învăţat public şi în case fără teamă şi cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii nu au învăţat arta - acum foarte perfecţionată - de a adapta adevărul pe placul diferit al oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu se vesteşte pe deplin şi prin aceasta cerinţele lui Dumnezeu sunt puse pe conştiinţa oamenilor, duşmănia din partea lumii devine activă.

9. »... şi din pricina mărturiei lui Isus«. -Aici stă pe prim plan în mod deosebit partea profetică a acestei mărturii. Naşterea Împăratului Iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod şi a răscolit întreg Ierusalimul, până în adâncul lui (Matei 2:3 ). Mărturia despre drepturile împărăteşti ale Domnului Isus era o crimă pentru romani, care nu era suportabilă nici pentru legile lor şi nici pentru prestigiul imperiului lor. Astfel Roma a crucificat pe Petru, a decapitat pe Pavel şi a exilat pe Ioan.

10. »În ziua Domnului eram în Duh.« -Toţi creştinii adevăraţi sunt acum »în Hristos«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în Adam«, şi ei sunt »în Duhul«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în carne«. Niciun creştin nu poate fi găsit iarăşi »în Adam« sau »în carne«, deoarece ambele descriu o stare trecută. Cuvintele »în Adam« spun, că tu aparţii unui neam, al cărui cap este Adam; prin cuvintele »în carne« este descrisă starea morală decăzută, în care se găseşte acest neam întreg. Dar a fi în Duhul (Romani 8:9 ), ceea ce este valabil fără nici o excepţie pentru toţi cei mântuiţi, nu are acelaşi înţeles ca şi afirmaţia lui Ioan: »eram în Duh«. Aici înţelesul este, că Ioan a fost într-o dependenţă absolută faţă de Duhul şi a fost pe deplin călăuzit de Duhul. Scos afară din recunoaşterea conştientă a împrejurărilor vieţii zilnice, el se afla în această altă stare, »în Duh«. Prin lipsa articolului pentru cuvântul »Duh«, nu trebuie să se tragă concluzia, că aici nu este vorba de Duhul Sfânt. Nu este Duhul Sfânt ca persoană, şi nici duhul nostru propriu, despre care se vorbeşte aici; lipsa articolului arată mai degrabă o stare caracteristică, şi anume o stare, în care Duhul Sfânt a luat pentru un timp conducerea totală asupra duhului omului şi asupra întregii lui vieţi lăuntrice (compară cu Ezechiel 11:24 şi 2. Corinteni 12:2-3 ). - Apostolului Pavel nu i-a fost permis să relateze despre ce a văzut şi auzit, nici imediat după răpirea lui şi nici în următorii 14 ani. Lui Ioan dimpotrivă, i-a fost poruncit să facă aceasta.

Acelaşi fel de exprimare se foloseşte şi în introducerea la viziunile următoare, despre care se relatează începând cu capitolul 4 (capitolul 4:2). Mediul înconjurător al stării spirituale al încântării a fost pământul în capitolul 1, în timp ce în capitolul 4 era cerul.

Conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa a fost făcut cunoscut lui Ioan prin viziuni, în cea mai importantă zi a săptămânii, »în ziua Domnului«. Cele opt vedenii, despre care relatează Zaharia (Zaharia 1:8 - 6:15 ) au fost văzute într-o singură noapte. Şi vedenia lui Daniel (Daniel 7:2 ) a fost arătată acestuia noaptea.

Ziua Domnului

10. »Ziua Domnului« -Această expresie apare numai o singură dată în Sfânta Scriptură, dar mai târziu ea a devenit desemnarea obişnuită a acestei zile deosebite, care a fost dăruită creştinilor pentru adorare şi odihnă. Că este vorba de întâia zi a săptămânii, rezultă din următoarele gânduri:

1. Expresia folosită aici în textul original, »ziua care aparţine Domnului«, este diferită de expresia folosită pentru desemnarea »zilei Domnului« viitoare, profetice (vezi 1. Corinteni 5:5 ; 2 . Corinteni 1:14; 1. Tesaloniceni 5:2 ).

2. Conţinutul primei viziuni (versetele 12-20) arată, că se referă la prezent. În timpul judecăţilor care vor veni, despre care în ambele Testamente se vorbeşte ca despre »ziua Domnului«, şi în care Biserica ca mărturie publică pentru Dumnezeu pe pământ va fi dată la o parte, Hristosul glorificat nu poate fi văzut în mijlocul Adunărilor (sfeşnicelor). - Acestea şi alte studii interzic folosirea expresiei din versetul 10 la ziua Domnului din viitor.

Două realităţi mari oferă primei zile a săptămânii însemnătatea ei deosebită. Învierea Domnului din morţi (Ioan 20 ) şi constituirea Adunării în ziua cincizecimii (Levitic 23:16 şi Faptele Apostolilor 2 ). În felul acesta »ziua Domnului« nu este o zi obişnuită, aşa cum »Masa Domnului« nu este o masă obişnuită de mâncare. Atât această zi, cât şi această masă Îi aparţin categoric Lui. Caracterul sfânt al acestei zile şi al acestei mese trebuie luat în seamă şi respectat fără nici o îngrădire. Mâna diavolului vrea să ne ia această moştenire preţioasă, care vorbeşte aşa de clar Adunării despre învierea şi moartea Sa.

10. »Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.« -Poziţia vizionarului este remarcabilă. Simbolic, spatele lui era întors Bisericii şi faţa lui era îndreptată spre Împărăţie şi regalitate. Decăderea Adunării, profeţită de apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 20:28-32 ; Romani 11:21-22; 2. Timotei 3 ), a început deja să aibă loc. Exprimările critice din scrierile lui Ioan au fost îndreptate în primul rând împotriva lui Cerinthus (un contemporan al lui Ioan) şi spre alţii, care au deschis o campanie energică şi diabolică împotriva mărturiei creştine. Anumite învăţături gnostice greşite, ale căror principii au fost descoperite şi condamnate de apostolul Pavel în scrisorile adresate Corintenilor şi Colosenilor, s-au putut dezvolta şi mai mult în zilele lui Ioan. În secolul al doilea au avut şcolile lor speciale, care au învăţat şi acţionat opunând rezistenţă evidentă şi dăunătoare faţă de persoana Domnului nostru. La aceste pericole interne s-a adăugat prigonirea Bisericii de către puterea lumii. De aceea nu este deloc de mirare, că privirea bătrânului şi încercatului captiv era îndreptată spre înainte, spre slava şi puterea Împărăţiei, în care dreptatea va fi respectată şi nedreptatea va fi pedepsită. Însă Domnul nu a ajuns la ţintă cu Adunarea, chiar dacă Ioan în Duh i-a întors deja spatele. El trebuia să audă şi să vadă, şi în felul acesta trebuia să se întoarcă şi să fie preocupat de ceea ce preocupa şi pe Domnul.

»Glasul puternic, ca sunetul unei trâmbiţe« trebuia să facă conştient, că acum se făcea cunoscut întregii Biserici un mesaj de o deosebită importanţă. În afară de aceasta, apariţia, despre care urma să mărturisească Ioan, era introducerea într-o întreagă serie de vedenii şi în felul acesta constituie începutul acestor descoperiri. De aceea, cât de potrivit a fost, că Hristos ca Om, dar şi în putere şi maiestate în mijlocul Adunărilor stătea în această primă apariţie înaintea vizionarului profund impresionat.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *