comori.org
comori.org

Capitolul 14:1-20

Walter Scott

Studiile de până acum ne-au arătat că dezvoltarea de pe pământ a condus la o stare deosebit de rea. »Adevărul s-a poticnit pe stradă« (Isaia 59:14 ), sângele sfinţilor lui Dumnezeu este vărsat ca apa, provocarea publică a lui Dumnezeu şi fala plină de mândrie se văd şi se aud, binele este nimicit aproape complet de pe pământ (Psalmul 4:6 ) şi adevărata credinţă în Dumnezeu aproape că nu se mai găseşte (Luca 18:8 ). »Omul care este din pământ« (Psalmul 10:18 ), anticristul, se dezlănţuie printre sfinţii din Palestina, se glorifică pe sine însuşi şi se face pe sine dumnezeu în Ierusalim şi în Templu. El amăgeşte şi înşală lumea şi transformă întreaga scenă pământească într-un teren de joc al lui satan. Prima fiară, în mândria ei, cu prigonirile şi hulele ei este administratorul puternic al lui satan în teritorii vaste, pe care el i le-a dat. În această situaţie se aude mereu strigătul repetat al rămăşiţei iudaice, care are de suferit mai mult decât toţi ceilalţi sub povara mare a necazului. Ei strigă către Dumnezeu: »Până când?« Acest strigăt emoţionant loveşte în inima noastră o coardă de compasiune, deoarece prin duhul noi ne punem în situaţia lor: »De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în timpuri de necaz?« (Psalmul 10:1 ). Acest capitol 14 din cartea Apocalipsa este răspunsul la strigătul rămăşiţei. El ne arată intervenţia lui Dumnezeu în har şi în judecată. Am văzut influenţa uimitoare a lui satan în triumful lui aparent asupra creştinătăţii şi a iudaismului, câmpul lui deosebit de acţiune. De aceea s-ar putea presupune, că Dumnezeu ar fi indiferent şi a dat pradă cruzimii duşmanului pe poporul Său. Dar nicidecum nu este aşa, după cum o dovedeşte convingător conţinutul acestui capitol.

Am observat deja că capitolele 12, 13 şi 14 constituie o profeţie interdependentă. S-a arătat că balaurul este izvorul ascuns al răului, şi Copilul de parte bărbătească este omul după hotărârile lui Dumnezeu; mai departe, că Israel, mama Copilului de parte bărbătească, va fugi dinaintea balaurului. Acestea sunt temele principale din capitolul 12, care nu ne prezintă evoluţia istorică, ci ne prezintă lucrurile şi evenimentele aşa cum sunt ele văzute în cer. În capitolul 13 sunt descrise trăsăturile de caracter, istoria şi activitatea celor două fiare, prin care satan îşi va desfăşura pe pământ planurile lui rele. În continuare, pe baza unui şir de evenimente, ni se prezintă mâna lui Dumnezeu. Capitolul 14 conţine şapte subiecte diferite; noi vedem în ele

   1. rămăşiţa păstrată din Iuda pe muntele Sionului  (versetele 1-5),

   2. ultima mărturie a lui Dumnezeu, Evanghelia veşnică (versetele 6-7),

   3. anunţarea căderii Babilonului (versetul 8),

   4. soarta îngrozitoare a acelora care se vor închina fiarei (versetele 9-11),

   5. fericirea acelora care vor muri în Domnul (versetul 13),

   6. recolta pământului, o judecată distinctivă (versetele 14-16),

   7. recoltarea mâniei lui Dumnezeu, o judecată necruţătoare (versetele 17-20).

Prin aceasta aceste trei capitole reprezintă o intercalare foarte importantă. Locul lor între judecăţile anunţate prin trâmbiţe şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor merită atenţie. Ele arată cine este adevăratul iniţiator al nedreptăţii îngrozitoare şi al păcatului pe pământ, prin ce uneltele umane vor fi ele exercitate şi în cele din urmă intervenţia lui Dumnezeu în aceste evenimente. În continuarea acestora, după ce am văzut josnicia şi răutatea fiarei, ni se arată şi judecata ei grea prin vărsarea potirului mâniei lui Dumnezeu. Capitolele 12, 13 şi 14 iniţiază prin aceasta aceste judecăţi grele, executate în succesiune rapidă şi cu asprime, care vor încheia judecăţile providenţei lui Dumnezeu. După aceea vor urma numai judecăţile, pe care Domnul le va exercita personal.

1. Rămăşiţa iudaică ocrotită

Mielul împreună cu rămăşiţa pe Muntele Sion

1. »Şi am văzut: şi iată Mielul stând pe Muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii având Numele Său şi Numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.« - Numele Sion apare o singură dată în cartea Apocalipsa. În Sfânta Scriptură însă el este amintit deseori, şi de cele mai multe ori în legătură cu marea dragoste a Domnului şi a intereselor Sale faţă de acest loc cu importanţă deosebită. La prima lui numire, când David a luat cetatea Sion de la Iebusiţi (2. Samuel 5:7 ), este foarte remarcabil, că scriitorul sfânt al istoriei adaugă: »Aceasta este cetatea lui David«. Saul, înaintaşul lui David pe tron, era omul după inima poporului, un tablou al „împăratului” care va domni înainte de venirea Domnului în Ierusalim, anticristul. David, adevăratul împărat al lui Israel, era alesul Domnului şi Sion era reşedinţa guvernării lui. În privinţa aceasta este un tablou al Domnului nostru, care va domni »ca Împărat pe Muntele Sion şi în Ierusalim« (Isaia 24:23 ). Pentru un iudeu Sionul este bogat în amintiri sfinte. El este ţinta speranţei lui. El este şi cetatea aleasă de Dumnezeu. »Pentru că Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui, şi a zis: „Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit.”« (Psalm 132:13-14) »Frumos în înălţimea sa, bucuria întregului pământ este muntele Sionului, în părţile de nord, cetatea Marelui Împărat.« (Psalm 48:2) El va fi reşedinţa guvernării asupra întregului pământ şi locul cel mai important în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Isaia 2 ). El este locul unde Dumnezeu, potrivit cu hotărârea Lui, va unge şi va aşeza pe Împăratul Său (Psalmul 2:6 ). Deci trei gânduri diferite stau în legătură cu muntele Sion: el este reşedinţa puterii regale, locul intervenţiei lui Dumnezeu în har şi locul domniei neîngrădite a Domnului. La toate acestea Israel stă în prim plan.

Viziunea, pe care Ioan o vede (versetele 1-5), este luminoasă şi prietenoasă şi potrivită să bucure inimile, ca liniştea după o furtună. Ea este, ca şi unele alte viziuni, îndreptată spre viitor şi arată evenimente, care pe parcursul întâmplărilor viitoare vor avea efectiv loc abia mai târziu. În Apocalipsa 7:9 este văzută mulţimea oamenilor mântuiţi dintre naţiuni şi în Apocalipsa 11:15 şi Apocalipsa 12:10 este vestită Împărăţia de o mie de ani ca şi cum ar fi venită; şi acestea sunt priviri spre viitor, în timpul venirii Domnului cu putere. Cu toate că Hristos în timpul la care se referă această viziune nu Şi-a luat încă domnia pe muntele Sion, El este văzut aici mai dinainte ca Mielul care stă alături de aleşii Lui pe muntele Sion. Înainte să se împlinească aceasta, trebuie să se verse potirele mâniei lui Dumnezeu. - Această pârgă de 144.000 din acest capitol sunt din seminţia lui Iuda, cei 144.000 pecetluiţi din Apocalipsa 7:4 sunt din toate seminţiile lui Israel. Aceşti mântuiţi poartă scris pe frunţile lor Numele Mielului şi Numele Tatălui Lui (nu al lor). Orice adorator al fiarei va primi semnul fiarei. Numele Mielului şi al Tatălui Său va fi purtat dimpotrivă de fiecare mărturisitor adevărat al Domnului pe fruntea lui ca semn clar de recunoaştere. Aceşti martori vor veni din încercarea grea pricinuită de fiară. Sunt iudei, care în timpul încercărilor au susţinut cu statornicie drepturile lui Dumnezeu şi ale Mielului şi după aceea vor primi şi recunoaşterea publică din partea Lui. Mulţi dintre fraţii lor vor muri chiar şi mărturia lor o vor pecetlui cu sângele lor. Aceştia de aici vor fi păziţi în timpul îngrozitor al necazului cel mare. Presupunem că mulţimea nenumărabilă dintre naţiuni (Apocalipsa 7:9 ) sunt aceleaşi persoane cu oile şi neprihăniţii amintiţi în Matei 25 , care vor intra în viaţa veşnică (Matei 25:31-34,46 ) şi că »a treia parte«, curăţită ca argintul şi încercată ca aurul (Zaharia 13:8-9 ), sunt aceiaşi cu cei 144.000 de sfinţi iudei, care în teritoriul pământesc vor ocupa un loc deosebit în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Ei vor sta împreună cu Mielul pe muntele Sion, reşedinţa împărăţiei. Ce schimbare! De la tirania fiarei la părtăşia cu Mielul, de la locul suferinţei la locul puterii şi slavei!

Cântăreţi la harfă şi cântăreţi cu gura

2-3 »Şi am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunet mare. Şi glasul pe care l-am auzit era ca al cântăreţilor cu harfa care cântă la harfele lor; şi cântau o cântare nouă înaintea tronului şi înaintea celor patru făpturi vii şi a bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, decât cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei răscumpăraţi de pe pământ.« - Ioan a văzut cerul în mişcare şi a auzit cântări şi cântece cu harfa. Odinioară s-a auzit pe pământ cântecele Babilonului (Daniel 3:5 ), deseori strigăte de biruinţă, amestecate cu plângerile de durere ale celor înfrânţi. Am văzut mai înainte fiara, cum fără nici un simţământ cu brutalitate bestială calcă în picioare pământul şi-l zdrobeşte (Daniel 7:23 ) şi tovarăşul ei la rău, anticristul, cum întunecă lumea din punct de vedere moral şi o duce în rătăcire. Dar acum o altă privelişte veseleşte ochiul, şi alte sunete şi cântări ajung la ureche. Vedem aici o altă oştire în cer, care se deosebeşte de fiinţele vii şi de bătrâni, căci ei cântă cu harfele lor şi cântă »înaintea tronului şi înaintea celor patru făpturi vii şi a bătrânilor«. Harfele sunt amintite de trei ori în cartea Apocalipsa şi de fiecare dată în legătură cu cântarea (Apocalipsa 5:8 ; 14:2 ; 15:2 ). Ele acompaniază cântarea de laudă cântată în cor de oştirea cerească a răscumpăraţilor. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai răscumpăraţilor din trecut şi din prezent, preamăresc cu harfele lor şi cu cântările lor pe Miel şi marea Lui lucrare de răscumpărare (Apocalipsa 5:8-10 ). Aici biruitorii din seminţia lui Iuda, care au suferit moartea de martir şi privind în viitor sunt văzuţi deja ca înviaţi, fac cunoscut în mod asemănător bucuria lor şi triumful lor (Apocalipsa 14:2-3 ; 15:2-3 ). După înţelegerea noastră în aceste două locuri din Scriptură se vorbeşte despre aceiaşi cântăreţi cu harfa. Cântarea cu gura şi cântarea cu harfa se contopesc aşa fel, că se aud ca »o voce«, maiestetică ca »un glas de ape multe« şi puternică ca »un glas de tunet mare«. Cântăreţii cu harfa cântă »o cântare nouă«, care are ca temă răscumpărarea şi stă în legătură cu Mielul, care i-a răscumpărat. »Cântarea lui Moise« şi »cântarea Mielului« (Apocalipsa 15:3 ) leagă acţiunea cu putere a lui Dumnezeu cu Israel în trecut cu harul Său actual, în care El îi întâmpină pe ei şi ne întâmpină şi pe noi. - Ioan a văzut marea mulţime a celor răscumpăraţi dintre naţiuni, care va constitui „nucleul” locuitorilor din timpul Împărăţiei de o mie de ani pe pământ, stând »înaintea tronului« (Apocalipsa 7:9 ). Tot aşa aici aceşti răscumpăraţii cântă »înaintea tronului«. Însă primii vor fi pe pământ, iar ultimii în cer; ei vor ocupa deci poziţii diferite. Cei răscumpăraţi dintre naţiuni vor sta în sens figurat sau moral/spiritual înaintea tronului, în timp ce grupa de martiri dintre iudei vor ocupa realmente un loc în legătură cu tronul.

3. »Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, decât cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei răscumpăraţi de pe pământ.« - Este evidentă o legătură strânsă şi concordanţă între cele două grupe de cântăreţi în cor în cer şi cei o sută patruzeci şi patru de mii, care stau împreună cu Mielul pe muntele Sion. Mai întâi ei vor constitui împreună realmente o grupă pe pământ, iudei după descendenţă, în sens spiritual comuniune de sfinţi. Ei vor fi tovarăşi în lucru şi osteneală, în mărturia lor şi în suferinţa lor sub asuprirea din partea fiarei şi a lui anticrist. Mulţi dintre ei vor pecetlui mărturia lor cu sângele lor, ceilalţi, despărţiţi de stricăciunea mediului din jurul lor, vor trece prin necaz. Primii vor fi după aceea cântăreţii cu harfele din cer, ultimii vor fi cei păstraţi din Iuda pe muntele Sion. De aceea legătura strânsă dintre cele două grupe este uşor de înţeles. Ea se va arăta prin aceea că numai cei salvaţi şi eliberaţi din Iuda de pe muntele Sion vor putea pe pământ să înveţe cântarea şi să cânte împreună cu fraţii lor »dinaintea tronului« din cer. Pe pământ ei vor trebui s-o înveţe, răscumpăraţii din cer o vor cunoaşte (1. Corinteni 13:12 ).

Cei salvaţi de pe muntele Sion sunt biruitori asupra fiarei, cei care stau împreună cu Mielul şi au voie să ocupe împreună cu El locul Împărăţiei. Dar pentru a arăta fundamentul binecuvântării lor, se spune despre ei, că ei au fost »răscumpăraţi de pe pământ«. Toţi sfinţii din cer şi de pe pământ au fost răscumpăraţi şi salvaţi. Răscumpăraţi sunt însă toţi oamenii şi toate lucrurile, salvaţi sunt numai credincioşii adevăraţi.

Biruitorii de pe muntele Sion

4-5 »Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori; aceştia sunt cei care urmează Mielul oriunde ar merge El. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel: şi în gura lor nu s-a găsit minciună, pentru că sunt fără vină.« - În versetele 1-5 vedem trei grupe de oameni răscumpăraţi:

1. Bătrânii, sfinţii din timpul trecut şi din prezent;

2. Câtăreţii cu harfa, martirii iudei din cer;

3. Biruitorii din Iuda, care trec prin necazul cel mare şi rămân în viaţă.

Aceşti biruitori vor fi uniţi cu Mielul în triumful Său şi vor sta cu El pe muntele Sion, pe locul care este în legătură cu Împărăţia şi cu harul nemărginit. Despre ei se spune aici, că au rămas neîntinaţi în mijlocul celei mai mari stricăciuni, al unei slujiri vădite la idoli, al lăudăroşeniei plină de mândrie, al blasfemiei îndrăzneţe şi al ateismului. Ei vor trece deci, fără să se întineze, printr-un mediu dedat în totul lui satan. În acest timp rău vor trăi şi vor umbla (2. Corinteni 11:2 ) într-o curăţie* de fecioară şi »se vor păstra neîntinaţi de lume« (Iacov 1:27 ). Însă viaţa lor nu va fi caracterizată numai de o curăţie ca de fecioară, ci şi de o dragoste de fecioară, o simpatie a inimii neîmpărţită pentru Miel. Atât curăţia lor, cât şi ascultarea lor deplină şi necondiţionată va fi confirmată; ei »urmează pe Miel oriunde merge El«. Prin aceasta ei vor dovedi că sunt ucenici adevăraţi.


* Să atribui cuvintele Scripturii »Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori« la o literalmente inocenţă arată o lipsă regretabilă în înţelegerea spirituală. În afară de aceasta o astfel de interpretare eronată ar limita în mod necesar mulţimea de pe muntele Sion numai la bărbaţi.

Despre aceşti sfinţi se mai spune, că ei »au fost răscumpăraţi dintre oameni« şi »au fost răscumpăraţi de pe pământ« (versetul 3). Aceasta înseamnă cu Dumnezeu în harul Său pe de o parte îi va scoate din mijlocul unui neam de oameni stricat şi pe de altă parte dintr-un mediu necurat. Răscumpărarea este privită ca un act deosebit al harului liber.

Ei vor fi »ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel«, prevestitori ai binecuvântării vaste care va veni pe pământ. Dumnezeu şi Mielul vor culege o recoltă bogată şi deplină, şi aceştia sunt totodată o probă, un prim rod. Expresia rodul dintâi arată un proces temporal dintr-o binecuvântare de acelaşi fel (Romani 8:23 ; 1. Corinteni 15:20-23 ; Iacov 1:18 ).

5. »Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, pentru că sunt fără vină.« - Veridicitatea în cuvintele lor îi va caracteriza. Ei vor mărturisi şi adevărul, că Isus este Hristosul, că El este adevăratul Mesia (1. Ioan 2:21-27 ), în opoziţie cu mulţimea, care va fi dată să creadă minciuna şi să recunoască şi să primească pe falsul Mesia şi pe anticrist. (2. Tesaloniceni 2:11 ; 1. Ioan 2:22 ).

Cu recunoaşterea că ei sunt fără vină se încheie descrierea frumoasă a celor 144.000 de pe muntele Sion. Aceasta înseamnă că în umblarea lor practică şi în toată comportarea lor ei vor fi fără vină. Ei vor refuza să asculte de dispoziţiile batjocoritoare şi ostile ale fiarei, nu se vor mira de fiară şi nu se vor închina ei. Cu oroare sfântă vor respinge ademenirile anticristului, care vor conduce mulţimea în rătăcire. În aceste lucruri ei vor fi fără vină. Dacă ar fi vorba de sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, de cerinţele tronului Său şi naturii Sale, atunci nu s-ar putea spune despre nimeni de pe pământ că este fără vină. Dar nu acesta este gândul din acest verset; el arată aprecierea divină a comportării lor practice în timpul domniei fiarei.

Privire retrospectivă

În această primă parte a acestui capitol vedem Mielul stând pe muntele Sion, scurt timp înainte de a-Şi lua puterea de Împărat al lui Israel. Unit cu El vedem un anumit şi deplin număr de iudei, care au venit din necazul cel mare. Aceştia poartă public vizibil Numele Mielului şi Numele Tatălui Său, care în lumina strălucirii depline a slavei Împărăţiei de o mie de ani exprimă că ei sunt recunoscuţi public de Dumnezeu. După aceea se aude un glas puternic, maiestuos şi plin de autoritate. Este unglas în care se uneşte cântecul cu harfa şi cântarea multora. Aceşti cântăreţi şi cântăreţi la harfă se află în cer. Ei sunt diferenţiaţi ca o grupă deosebită de sfinţi faţă de bătrâni, faţă de cei care au adormit şi înviat şi faţă de sfinţii rămaşi în viaţă (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Cântăreţii cu harfa sunt fraţii celor care se văd pe muntele Sion. Ei şi-au dat mai bine viaţa, decât să se supună fiarei, slujitorilor ei şi celor care o ajută, care stăpâneşte conştiinţa mulţimii de oameni. Numai în această viziune ei sunt văzuţi ca înviaţi; întreaga viziune este realmente o privire mai dinainte asupra timpului Împărăţiei de o mie de ani. Numai fraţii lor de pe pământ, care mai înainte au fost tovarăşii lor în mărturisirea adevărului şi în suferinţele legate de aceasta, pot să înveţe această cântare cântată în cer. Cât de aproape este cerul de pământ, în mod deosebit în acele zile! Cât de adevărată, reală şi practică este părtăşia sfinţilor din cer cu cei de pe pământ! Este ziua despre care se vorbeşte în Osea 2:21-22 şi în Ioan 1:51 .

De două ori este numit fundamentul pe baza căruia cei mântuiţi de pe pământ pot să stea în părtăşie sfântă cu Mielul pe muntele Sion. Ei au fost răscumpăraţi cu preţul sângelui Mielului. După aceea sunt amintite 4 caracteristici ale umblării lor practice (nu ale stării lor lăuntrice), care ar trebui să caracterizeze principial umblarea tuturor oamenilor lui Dumnezeu din toate timpurile:

1. Despărţirea radicală şi necondiţionată de fărădelege şi de închinarea la idoli din jurul lor. Despărţiţi de rău, ei păstrează o curăţie ca de fecioară şi o simpatie ca de fecioară faţă de Hristos.

2. Ascultarea şi ucenicia ca semne caracteristice evidente. Într-un timp şi într-un necaz, în care toţi, cu excepţia celor aleşi, urmează pe fiară, ei urmează pe Miel, oriunde merge El. Ei Îl urmează în lepădarea Lui şi tot aşa ei Îl vor urma în slava Sa. Verbul a urma este la timpul prezent.

3. Veridicitatea în cuvintele lor şi în mărturisirea lor. Ea este o altă caracteristică a comportării practice a acestor sfinţi. Dacă creştinătatea ca întreg a fost lăsată pradă, ca ea să creadă minciuna satanică (2. Tesaloniceni 2:11 ), atunci aceşti sfinţi temători de Dumnezeu dintre iudei se ţin cu tărie de adevărul Sfintei Scripturi şi de învăţăturile ei referitoare la adevăratul Mesia şi Profet.

4. Fără vină în comportarea lor exterioară şi în umblarea lor înaintea oamenilor. Aceasta este o descriere rezumativă şi nimerită a vieţii lor practice. Ei sunt întâiul rod al recoltei, care va fi adusă din Israel, o bucurie pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

2. Vestirea Evangheliei veşnice

6-7 »Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie eternă de vestit celor care locuiesc pe pământ şi oricărei naţiuni şi seminţii şi limbi şi popor, spunând cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I glorie, pentru că a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”« - De la versetul 6 şi până la sfârşit, capitolul arată succesiunea efectivă a evenimentelor. Prima viziune (versetele 1-5) este o privire mai dinainte spre timpul fericit în care, după ce s-au retras norii întunecaţi ai judecăţii, licărirea luminoasă a zilelor care vor veni umple pământul cu bucurie. Prima grupă fericită eliberată de pe scena robiei lui satan sunt cei 144.000, care sunt văzuţi în siguranţă deplină şi părtăşie sfântă cu Mielul stând pe muntele Sion. Ei reprezintă rămăşiţa credincioasă din Iuda. Cu privire la timp, trebuie diferenţiată viziunea (versetele 1-5) de împlinirea ei. Succesiunea evenimentelor, care conduc spre sfârşit, începe cu versetul 6, care ne arată că lumii întregi i se va vesti Evanghelia veşnică.

6. »Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie eternă.« - Cuvintele »un alt înger« nu stau în legătură cu cei şapte îngeri (Apocalipsa 11:15 ) şi nici cu Mihail şi îngerii lui (Apocalipsa 12:7 ), ci cu vulturul care zboară în mijlocul cerului şi vesteşte judecăţile vai (Apocalipsa 8:13 ). S-ar putea pune la îndoială această legătură, deoarece unul este un vultur, celălalt un înger, dar această contradicţie este numai aparentă. Expresia „înger” nu desemnează în sine un anumit fel de fiinţe sau o anumită natură, ci o lucrare şi ea se foloseşte atât pentru fiinţe spirituale cât şi pentru oameni. Contextul, şi nu numai cuvântul este decisiv pentru folosirea ei cu privire la oameni sau cu privire la duhurile slujitoare. Cuvântul înger înseamnă de fapt mesager. Atât vulturul, cât şi îngerul sunt mesageri. Ambii au fost văzuţi de Ioan, cum zboară în mijlocul bolţii cereşti, aşa că ei pot să privească pământul până în cele mai îndepărtate colţuri ale lui, şi să vestească tare mesajul lor. Vulturul care zboară este un prevestitor al judecăţii, îngerul care zboară este un mesager al harului.

Va fi deci Evanghelia veşnică vestită literalmente printr-un înger? Va zbura realmente o fiinţă-duh în mijlocul cerului şi va vesti Vestea bună? Înainte şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor fi folosiţi îngeri în multe feluri pentru împlinirea voii lui Dumnezeu potrivit cu providenţa şi cu guvernarea Sa. Dar predicarea Evangheliei, fie ea Evanghelia Împărăţiei sau Evanghelia harului şi a gloriei lui Dumnezeu, este o misiune care a fost încredinţată oamenilor şi nu îngerilor. Aceasta este desigur valabil şi cu privire la Evanghelia veşnică. Însă fără îndoială îngerii vor sprijini şi vor încuraja în ultimele zile ale ultimei săptămâni-an lucrarea de vestire a vestei bune potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Noi presupunem că predicatorii Evangheliei veşnice vor fi în principal iudei întorşi la Dumnezeu, şi rezultatul lucrării lor va fi strângerea unei mulţimi numeroase de oameni mântuiţi dintre naţiuni, care vor avea parte de binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. De mai multe ori cuvintele din Isaia 66:19-21 sunt aduse în legătură cu vestirea Evangheliei veşnice, dar aceasta este o greşeală. Aşa cum arată clar versetele anterioare, trimiterea din Isaia 66:19 va avea loc atunci când Domnul va veni personal, ca să facă judecata peste orice făptură. Evanghelia veşnică, dimpotrivă, va fi vestită naţiunilor,înainte să vină Domnul. Îngerul care zboară prin mijlocul cerului arată că de jur împrejur şi extinzându-se rapid va fi vestită o mărturie despre har şi o atenţionare cu privire la judecată întrucâtva în seara dinaintea »zilei de răzbunare a Dumnezeului nostru« (Isaia 61:2 ). Numai în viziune îngerul vesteşte Evanghelia veşnică.

Evanghelia vestită astăzi este Evanghelia harului bogat şi neîngrădit al lui Dumnezeu faţă de păcătoşii vinovaţi (Faptele Apostolilor 20:24 ; 1. Corinteni 15:1-4 ; Romani 1:16 ) şi Evanghelia slaveilui Hristos (2. Corinteni 4:4 ). Evanghelia Împărăţiei a fost vestită înainte de moartea şi învierea lui Hristos (Matei 4:23 ; 9:35 ; 10:7 ) şi după răpirea Adunării va fi iarăşi vestită (Matei 24:14 ). Mesajul din versetul 7 este numit Evanghelia veşnică, deoarece este un adevăr cu valabilitate eternă, că adorarea se cuvine numai Creatorului sublim şi nu unei creaturi. Numai în locul acesta se vorbeşte despre Evanghelia veşnică. Noi gândim că Evanghelia veşnică va face parte oamenilor, care în acele zile rele o vor primi prin acţiunea Duhului Sfânt, de binecuvântările Împărăţiei; în această privinţă există o paralelă cu Evanghelia Împărăţiei*. - Prima veste bună este conţinută în sentinţa judecăţii divine asupra şarpelui în Geneza 3:15 , în care Dumnezeu după căderea omului a vorbit şi despre sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui. În această înştiinţare despre Mântuitorul s-a revelat harul lui Dumnezeu, şi pe parcursul secolelor întunecate şi pline de transformări ale istoriei omului această Evanghelie a rămas neschimbată în conţinutul ei esenţial, căci Dumnezeu rămâne neschimbat în harul Său, şi de la intrarea păcatului în lumea aceasta până la judecarea lui la venirea Domnului, speranţa creaturilor Sale poate să se sprijine numai pe Dumnezeu şi acţionarea Sa în har.


* Alţi comentatori de renume sunt de părere, că Evanghelia veşnică în esenţă este aceeaşi cu Evanghelia Împărăţiei.

Prin cinci expresii sunt enumeraţi oamenii cărora le va fi vestită Evanghelia veşnică. În primul rând sunt numiţi cei care »locuiesc pe pământ«. Oameni de acelaşi fel şi aceeaşi ţinută morală sunt amintiţi în diverse locuri (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 11:10 şi altele) ca aceia »care locuiesc pe pământ«*. Sunt creştini decăzuţi, care resping chemarea cerească (Evrei 3:1 ) şi conştient aleg pentru ei pământul şi interesele lui. În continuare se spune că acest mesaj va fi vestit şi »oricărei naţiuni şi seminţii [parte a unei naţiuni sau a unui popor] şi limbi [grupe de popoare cu aceeaşi limbă şi acelaşi dialect] şi popor [organizat statal sau nu]«. Ultimele patru expresii cuprind împreună întreaga omenire; ele se folosesc repetat ca o formulă pentru denumirea tuturor oamenilor (Apocalipsa 7:9 ; 11:9 ). Deci tuturor acestora li se va vesti Evanghelia veşnică. Aici nu se spune nimic despre primirea sau respingerea acestui mesaj de către oameni; informaţii în privinţa aceasta trebuie căutate în alte locuri din Scriptură.


* Este foarte îndoielnic, dacă vreuna din persoanele din aceste grupe se vor smeri pe baza vestirii Evangheliei şi vor primi Vestea bună. Când ne sunt prezentate rezultatele acestei lucrări mari şi extinse a harului (ca în Apocalipsa 7:9 ), nu găsim nici o menţionare a acelora »care locuiesc pe pământ«. Aici avem cinci expresii pentru desemnarea acelora cărora li se va vesti Evanghelia; în Apocalipsa 7:9 , unde se văd rezultatele, sunt numai patru (vezi şi 2. Tesaloniceni 2:10,12 ).

7. »„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I glorie, pentru că a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”« - Acesta este conţinutul mesajului, care va fi vestit în continuare. El conţine numai cerinţele minimale, pe care Dumnezeu trebuie să le pună oamenilor. Prima obligaţie a creaturii este să se teamă de Dumnezeu, ceea ce în realitate este »începutul înţelepciunii«, aşa cum se spune de două ori în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 111:10 ; Proverbe 9:10 ). Această somaţie este totodată o chemare la întoarcere de la fiară spre Dumnezeu, de la creatură spre Creator. Marea mulţime va glorifica un om, care a făcut pe satan Dumnezeu. Acestuia i se vor închina mulţi. Dar totdeauna numai Dumnezeu se cuvine să fie glorificat pe baza Fiinţei Sale, a lucrării Sale şi a căilor Sale. Lumii i se aduce aminte de acest adevăr uitat, dar mare şi de bază: »Daţi-I lui Dumnezeu glorie!« Apoi este numit motivul serios pentru a face aceasta: »Pentru că a venit ceasul judecăţii Lui.« Ce moment decisiv a fost atins în istoria omenirii! Dumnezeu stă gata să intervină cu judecata şi nicio putere nu este în stare să reţină loviturile judecăţii Sale. Ele vor lovi în curând lumea păcătoasă şi creştinătatea decăzută şi pe oamenii şi popoarele iudaice. - În cele din urmă se face solicitarea: »Şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!« Adevărul de bază, că Dumnezeu - în Persoana Fiului - este Creatorul tuturor lucrurilor, a celor văzute şi celor nevăzute (Coloseni 1:16 ), s-a pierdut şi se va pierde tot mai mult din ochi. Omul îşi arogă locul lui Dumnezeu, şi dreptul Creatorului la omagiere din partea creaturilor Sale  a fost aproape alungat din conştiinţa omului. Adevărul despre creaţie este însă primul subiect şi de bază al revelaţiei divine (Geneza 1 ; Psalmul 33:6-9 ; Evrei 11:3 ). Cu vestirea Evangheliei veşnice, ţinând seama de judecata gata să înceapă, acesta este readus în amintire şi accentuat categoric. Adorarea Creatorului este o poruncă la care nu se renunţă, adresată oamenilor şi îngerilor. - Aşa cum întreaga omenire este rezumată în cele patru expresii, naţiuni, seminţii, limbi şi popoare, tot aşa totalitatea creaţiei poate fi văzută în patru expresii, cer, pământ, mare şi izvoarele de apă.

Cât de bun şi de îndurător este Dumnezeu, că El, înainte ca răsplata Sa dreaptă să ajungă pe vinovaţii de pe pământ, trimite omenirii întregi acest ultim mesaj prin cuvinte serioase şi insistente! Este momentul potrivit, căci aproape orice gând cu privire la Creator va fi atunci dispărut de pe pământ. Toţi vor adora fiara, cu excepţia celor aleşi, care însă vor fi o minoritate slabă şi neînsemnată.

3. Căderea Babilonului

8. »Şi un alt înger, al doilea, a urmat, spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, care a făcut ca toate naţiunile să bea din vinul mâniei curviei lui!”« - În versetele 6 până la 9 găsim trei comunicări deosebite făcute prin îngeri. Prima şi a treia comunicare sunt făcute cunoscut »cu glas tare«, aceasta a doua nu. - În istorisirea biblică Babilonul joacă un rol important ca putere statală şi religioasă. Fie că îl vedem ca stat (Ieremia 51 ) sau ca sistem religios (Apocalipsa 14:8 ; 17 ; 18 ), în ambele cazuri este un sistem puternic şi consolidat, care ţine în robie pe poporul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament Babilonul a fost prima şi singura putere păgână căreia Dumnezeu nemijlocit i-a încredinţat puterea de guvernare (Daniel 2:37 ). Sfârşitul puterii Babilonului sta în legătură directă cu eliberarea iudeilor din captivitatea de şaptezeci de ani. Tot aşa va fi şi în timpul din urmă. Fiara din cartea Apocalipsa, care va „moşteni” puterea statală a vechiului imperiu babilonian, va fi nimicită la venirea Domnului (Apocalipsa 19 ), şi poporul lui Dumnezeu va fi eliberat. - Aici însă vedem Babilonul simbolic, acest sistem uriaş, caracterizat prin curvie spirituală şi stricăciune şi care va domina un timp scena profetică. Este aproape de neimaginat că un sistem aşa de puternic şi de stricat va fi primit cu plăcere de naţiunile care odinioară se numeau creştine. Dar aşa se va întâmpla. În acest Babilon putem vedea deplina dezvoltare şi maturizare a stării care s-a arătat deja în Adunarea (Biserica) din Tiatira (Apocalipsa 2:18-23 ). Protestantismul ca sistem îşi va găsi sfârşitul la venirea Domnului (Apocalipsa 3:3 ); Babilonul va cădea înainte de venirea Lui (Apocalipsa 17 ).

Vechiul Babilon a stăpânit şi a subjugat naţiunile. El era centrul şi bastionul mândriei ţărilor din vest şi a închinării la idoli. Satan şi-a imprimat trăsăturile lui de caracter asupra lui. Potrivit cu gândurile lui Dumnezeu Israel şi capitala lui renumită Ierusalim trebuia să fie poporul şi oraşul din care să pornească cunoaşterea Domnului şi domnia asupra naţiunilor. Însă Israel, care a fost pus pe pământ să fie cap peste naţiuni, ca să facă o guvernare dreaptă, nu a corespuns acestei misiuni. Şi în mod deosebit cu privire la misiunea de a face cunoscut aici Fiinţa singurului şi adevăratului Dumnezeu, el s-a dovedit necredincios. De aceea a trebuit să fie pus deoparte. Babilon este opusul a ceea ce Israel trebuia odinioară să fie şi ceea ce va fi realmente cândva sub noul legământ (Ieremia 31 ). Biserica sau Adunarea trebuie să fie pe pământ o mărturie a Fiinţei lui Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, dar ea s-a dovedit a fi un administrator necredincios al adevărului şi a eşuat în mărturia pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos. Prin aceasta, ca urmare al eşecului şi ruinei morale şi spirituale a Bisericii, s-a pregătit baza pe care satan poate să introducă Babilonul simbolic, pervertitorul pământului. El va conduce naţiunile, care s-au îmbătat cu vinul curviei şi stricăciunii lui, la robie spirituală. Vrăjitoriile lui ademenitoare vor fi ca lanţuri aurite. Naţiunile se vor dărui ademenirilor lui şi pofticioase vor bea din paharul lui aurit. - Aici se anunţă cu cuvinte clare căderea lui. Reluarea cuvântului »a căzut« nu trebuie văzută ca o simplă particularitate de exprimare. Căderea vechiului Babilon a fost vestită în acelaşi fel ca şi a Babilonului simbolic (Isaia 21:9 ; Apocalipsa 18:2 ).

În acest verset se face cunoscut numai că Babilonul a căzut. Judecata este privită ca şi cum ar fi executată, detalii nu sunt date. Caracterul Babilonului, sentinţa asupra lui şi uneltele umane folosite pentru distrugerea lui sunt descrise mai detaliat în capitolele 17 şi 18; în primele trei versete din capitolul 19 se anunţă maiestos în cer nimicirea deplină şi veşnică, şi anume înainte de nunta Mielului. După ce curva a fost nimicită este prezentată mireasa.

Toate naţiunile vor bea »din vinul mâniei curviei lui«. Aceasta este o expresie foarte neobişnuită, mai severă decât afirmaţiile asupra cetăţii vechi de pe râul Eufrat (Ieremia 51:7 ). Babilonul din cartea Apocalipsa, curva cea mare, prin ispitele ei, prin ademenirile ei nesfânte şi prin incitările ei la rău, va vrăji naţiunile şi va pune stăpânire pe ele. Patimile lor vor fi trezite apoi într-un chip îngrozitor, şi ele vor fi nu numai nestăpânite, ci legăturile nepermise ale curvei cu ele le va îmbăta din punct de vedere spiritual şi le va conduce la acte de nebunie. Dar când va fi atins punctul culminant al nelegiuirii şi nebuniei legăturii nesfânte dintre biserica stricată şi naţiunile tot la fel de stricate, atunci se va auzi mesajul: »A căzut, a căzut Babilonul!«

4. Soarta îngrozitoare a adoratorilor fiarei

9-12 - »Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, spunând cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte un semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, care este pregătit neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor; şi nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte, cei care se închină fiarei şi chipului ei şi cine primeşte semnul numelui ei. Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.« - În mesajul anterior a fost făcută cunoscut căderea Babilonului. Imperiul roman, împreună cu cei zece împăraţi, care îi aparţin, cu un gând şi cu puterea lor unită vor fi unealta pentru nimicirea Babilonului (Apocalipsa 17:16,17 ). Cele zece coarne şi fiara vor lucra împreună în intenţia comună de a nimici curva, Babilonul. După aceea fiara va putea înainta nestingherită pe drumul ei de păcat şi defăimare. Mai înainte fiara poartă curva, prin care se face aluzie că ea va fi sprijinită de fiară. Însă după aceea o ură şi aversiune mare vor înlocui admirarea de la început a aroganţei ei spirituale. Fiara trebuie să domnească fără rivali şi să aibă singură puterea, aceasta este ţinta ei. Ea se va dovedi apoi mai clar, că este un sistem cu autoritate brutală, ale cărei dispoziţii vor fi impuse riguros. După nimicirea Babilonului fiara se va arăta în caracterul ei cel mai rău. Când curva va fi înlăturată, dezvoltarea deplină a răului va fi repede atinsă. Printr-un demers aspru şi intransigent se va obţine prin constrângere ca toţi, bogaţi şi săraci, mari şi neînsemnaţi să se umilească şi să adore fiara. Supunerea absolută sub fiară va fi prescripţia severă în timpul de necaz care va veni. În timpul acestor împrejurări îngrozitoare se îndreaptă strigătul de atenţionare spre adoratorii fiarei. Soarta îngrozitoare anunţată aici va fi în greutatea ei neîntrecută corespunzătoare mărimii vinei şi nedreptăţii înfiorătoare, care va fi atunci exercitată public.

Având în vedere pedeapsa ameninţătoare cu moartea, fiara şi chipul ei vor trebui adorate şi semnul ei va trebui primit pe frunte sau pe mână, ocolirea nu va fi posibilă. Cine nu vrea să se închine fiarei, alege inevitabil moartea, probabil în formele ei cele mai rele. În afară de aceasta va fi strict interzisă orice profesie şi va fi strict interzis orice comerţ sau schimb de mărfuri tuturor celor care refuză să recunoască cerinţele ei (Apocalipsa 13:17 ).

Însă aici sunt atenţionaţi sever adoratorii fiarei. Ei sunt ameninţaţi cu o pedeapsă aşa de îngrozitoare, că simpla ei menţionare este suficientă ca oamenii să fie cuprinşi de fiori de groază. Ce fel de pedeapsă va fi aceasta? Îngerul al treilea a vorbit cu glas tare, aşa că toţi puteau auzi şi de aceea sunt fără scuză: »va bea şi el [cel care s-a închinat fiarei şi a primit semnul ei] din vinul mâniei lui Dumnezeu«. Naţiunile vor fi băut din paharul curvei (versetul 8); apoi într-o dreptate de răzbunare vor trebui să bea din paharul mâniei lui Dumnezeu (versetul 10). În acest pahar nu se vor găsi componente de alinare (Psalmul 75:8 ), el va conţine numai mânia curată, neamestecată. »Şi va fi chinuit în foc şi pucioasă« - acest chin îngrozitor va lovi pe fiecare, fiecare personal va suferi chinul veşnic. »Focul şi pucioasa« (Isaia 30:33 ; Apocalipsa 20:10 ) sunt simbolul chinurilor de nedescris. O stare mai agravată va fi, că fiecare adept al fiarei va trebui să sufere aceste chinuri amare înaintea sfinţilor îngeri (în prezenţa lor) şi înaintea Mielului. Din locul lor în înălţime, sfinţii îngeri vor fi martorii nelegiuirii detestabile a fiarei şi a slujitorilor ei şi a adepţilor ei. Apoi ei vor vedea şi răzbunarea divină, şi fiecare din cei chinuiţi vor şti că îngerii privesc în jos spre scena chinurilor de nedescris1. Ei vor fi chinuiţi şi înaintea Mielului2, căruia ei I s-au împotrivit public şi al cărui sânge ei L-au călcat în picioare cu răutate. Această conştienţă va face ca amărăciunea chinurilor lor să fie mult mai intensă.


1 În timpul acela, în mod deosebit la început, îngerii vor fi folosiţi în mare măsură la executarea judecăţilor date (Matei 13:40-42,49,50 ; Apocalipsa 20:1-3 ). Citim şi despre »mânia Mielului« producătoare de groază. Atât Mielul cât şi îngerii vor participa la executarea răzbunării lui Dumnezeu asupra fiarei şi asupra acelora care o urmează.

2 „Chinul deosebit amintit aici, al acelora care vor primi semnul fiarei, este chinul »cu foc şi pucioasă ... înaintea Mielului«. În aceste cuvinte pare să se exprime asprimea blestemului în mod asemănător ca în Apocalipsa 6:15-17 , unde este descrisă groaza care va cuprinde pe cei păcătoşi, când vor vedea »Faţa Celui ce stă pe tron«” („Notes on the Revelation” de Brodie)

11. »Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor; şi nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte.« - Cuvântul »el«, folosit de două ori în versetul 10 deosebit de sever, arată că se vorbeşte de fiecare om în parte. Acum însă este văzută colectivitatea, şi de aceea se spune »fumul chinului lor«. Ce tablou sumbru al unei judecăţi copleşitoare şi totale (Geneza 19:28 ; Isaia 34:10 )! În mod asemănător va fi judecată curva (Apocalipsa 19:3 ).

Expresia »în vecii vecilor« (sau »din veşnicie în veşnicie«) se foloseşte pentru a exprima:

· existenţa* veşnică a lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:9-10 ; 10:6 ; 15:7 );

· slava veşnică a Mielului (Apocalipsa 5:13 );

· domnia veşnică a celor sfinţi (Apocalipsa 22:5 );

· chinul veşnic al diavolului, al fiarei şi al profetului mincinos (Apocalipsa 20:10 );

· chinul veşnic al celor pierduţi (Apocalipsa 14:11 ).


* „În veşnicie nu există nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent.” (Philo)

»Nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte«, aşa spune sentinţa aspră din Apocalipsa 14:11 şi »vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor«, aceasta este explicaţia clară din Apocalipsa 20:10 . Chinul celor pierduţi şi al diavolului va fi veşnic, fără sfârşit, fără alinare, neîncetat. Acest chin fără sfârşit al adoratorilor fiarei depăşeşte orice imaginaţie omenească. Dar pedeapsa veşnică a celor pierduţi este scrisă în însemnările de neşters ale cărţii Apocalipsa. Păcatul şi pedeapsa lui trebuie măsurate după etalonul mărimii, slavei şi veşniciei lui Dumnezeu. Numai El poate revela cine şi ce este El. Păcatul împotriva Celui nesfârşit şi veşnic trebuie în mod necesar să aducă cu sine urmări nesfârşite şi veşnice.

12. »Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.« - În aceste împrejurări, care sunt fără asemănare în istoria omenirii, numai sfinţii pot să stea neclintiţi şi statornici. Lor nu le este permis, chiar dacă ar fi în stare, să se opună folosind sabia (Apocalipsa 13:10 ). Dar credinţa şi perseverenţa, oricât de greu încercate ar fi ele, vor obţine în cele din urmă victoria. Moartea va sta înaintea lor, dar credinţa le va da certitudinea, că este mai bine să fi omorât prin fiară decât să fi chinuit împreună cu fiara. Sfinţii asupriţi vor păzi poruncile clare ale lui Dumnezeu şi credinţa în Isus. În Apocalipsa 17:6 martirii sunt numiţi »martorii lui Isus«. Acest Nume, care este mai presus de orice nume, nu este frecvent amintit în cartea Apocalipsa, dar legăturile, în care El este amintit, au înţelesuri mult mai adânci (Apocalipsa 1:9 ; 12:17 ; 14:12 ; 17:6 ; 19:10 ; 20:4 ; 22:16 ).

5. Fericirea celor morţi, a celor care mor în Domnul

13. »Şi am auzit un glas din cer spunând: „Scrie: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo!” „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”« - Solicitarea de a scrie apare de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa şi arată lucruri deosebit de importante. Glasul unuia care vorbeşte, al cărui nume nu este făcut cunoscut, a ajuns la urechea vizionarului. Însă mesajul a fost adresat nu numai lui Ioan, ci este valabil pentru toţisfinţii, cu toate că el va trebui să aducă, şi va aduce, mângâiere şi încurajare în mod deosebit sfinţilor din timpul de strâmtorare şi necaz premergător venirii Domnului. Totdeauna este adevărat, că oamenii, care mor în Domnul, sunt fericiţi. Dar de ce este trimis acest mesaj tocmai în acest moment critic din istoria omenirii, şi de ce sunt adăugate cuvintele »de acum încolo«? Răspunsul la această întrebare este simplu şi mulţumitor. Cuvintele »de acum încolo« arată că sfârşitul este aproape şi acum va veni timpul binecuvântărilor.

În Apocalipsa 20:4 sunt complet enumeraţi sfinţii cereşti, care vor domni o mie de ani împreună cu Hristos. Acestora le vor aparţine trei grupe diferite:

1. O grupă de sfinţi deja cunoscută, care stau pe scaune de domnie. Sunt morţii înviaţi şi sfinţii vii, care au fost transformaţi, care vor întâmpina în văzduh pe Domnul la venirea Lui (1. Tesaloniceni 4:16-17 ; 1. Corinteni 15:51-54 ). După răpirea lor ei sunt văzuţi în cartea Apocalipsa de la capitolul 4 şi până la capitolul 19:4 ca »bătrâni«.

2. »Sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.« Aceşti martiri constituie o grupă în sine; ei vor fi ucişi înainte de apariţia fiarei ca putere prigonitoare (Apocalipsa 6:9-11 ).

3. »Aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor.«

Între moartea de martir a celor două ultime grupe va trece un timp, probabil câţiva ani. Dacă deci în cele trei grupe amintite se vede totalitatea sfinţilor, care vor domni împreună cu Hristos  (Apocalipsa 20:4 ), cărei grupe aparţin »morţii care mor în Domnul de acum încolo«?  Fără îndoială în grupa a treia, grupa celor care vor suferi moartea în timpul domniei fiarei.

Şi gândurile următoare ar putea să fie de ajutor. Dacă ultimele două grupe de martiri cuprind toţisfinţii care vor muri după răpirea Adunării, atunci este clar că niciunul din sfinţii din timpul necazului de şapte ani nu va muri de moarte naturală. Toţi, cei care »vor muri în Domnul«, vor fi ucişi (Apocalipsa 13:15 ). De aceea nu este corect ca cuvintele acestui verset să fie gravate pe pietrele de mormânt ale scumpilor noştri adormiţi. Toţi care »mor în Domnul de acum încolo« vor muri ca martiri. Dar deja la scurt timp după aceea vor avea parte de fericirea primei învieri (Apocalipsa 20:6 ). Ceea ce ei primesc va depăşi cu mult felul şi dimensiunea binecuvântărilor pe care le primesc cei care au supravieţuit timpul de necaz. Cei înviaţi vor ocupa un loc deosebit în slava cerească, cei care vor supravieţui vor ocupa locul cel mai înalt de pe pământ. Primii vor domni împreună cu Hristos, ultimii vor trăi sub domnia lui Hristos; primii vor fi împăraţi, ultimii vor fi supuşii.

Duhul răspunde glasului din cer şi adaugă cuvinte de mângâiere bogată: »Da, ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează.”« Probabil că şi »în norul de martori« nu este nimeni care să fi umblat în energia credinţei ca aceştia şi probabil că nu este niciunul care să fi lucrat şi să fi suferit în împrejurări aşa de îngrozitoare. Însă după aceea aceşti martori, »de care lumea nu era vrednică«, vor intra în odihna lor veşnică. Necazul şi suferinţa vor fi trecut pentru totdeauna. Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrările lor şi dragostea cu care au lucrat. Când aceşti sfinţi vor fi înviaţi şi luaţi, lucrările lor vor apărea împreună cu ei, ele nu îi urmează, ci vor fi »cu ei«. Lucrările lor vor fi apreciate corespunzător adevăratei lor valori de către Judecătorul drept, care va răsplăti pe fiecare după lucrarea lui. Odihna şi plata va fi în curând partea acelora care vor muri atunci în Domnul.

6. Recolta pământului

14-16 - »Şi am văzut: şi iată un nor alb, şi pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului, având pe capul Său o cunună de aur şi în mâna Sa o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care stătea pe nor: „Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului”. Şi Cel care stătea pe nor Şi-a pus secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.«- Judecăţile divine trebuie acum, vorbind simbolic, să măture pământul vinovat cu mătura distrugerii şi să-l curăţe de rău. Secerişul şi culesul viei sunt tablourile cunoscute, pe care Dumnezeu le foloseşte, ca să prezinte acţiunea Sa în timpul din urmă. Recolta este o judecată caracteristică şi deosebită, în culesul viei devine activă mânia necruţătoare şi furia lui Dumnezeu. La seceriş se desparte grâul de pleavă; culesul viei se ocupă numai cu aceia care sunt prezentaţi în alt simbol prin pleavă şi care apoi primesc de la Domnul răsplata meritată.

Cuvintele »şi iată« sunt folosite numai atunci când sunt prezentate lucruri de o importanţă neobişnuită. În acest capitol sunt două evenimente de o importanţă deosebită, asupra cărora atenţia noastră este îndreptată prin cuvântul »iată« (versetul 1 şi 14).

»Norul alb« este aici o caracteristică deosebită, tot aşa cum este tronul alb la judecata celor morţi (Apocalipsa 20:11 ). Norul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu (Ezechiel 10:3-4 ; Matei 17:5 ; Apocalipsa 10:1 ), culoarea albă reprezintă curăţia şi dreptatea absolută, care caracterizează şi însoţeşte acţiunea judecătorească.

14. »Şi pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului, având pe capul Său o cunună de aur şi în mâna Sa o seceră ascuţită.« - Despre Domnul ca Fiu al Omului se spune, că El va veni »în nor« (Luca 21:27 ), dar şi că El va veni »pe nori« (Matei 24:30 ). În primul caz Persoana Sa este învăluită, în cel de-al doilea El va fi văzut public. Aici Ioan a văzut, că El sta pe nor, ceea ce arată o judecată ponderată, făcută în linişte, fără grabă şi fără precipitare şi el L-a văzut »asemenea unui Fiu al Omului«. Domnul sub titlul de »Fiu al Omului« se va ocupa cu situaţiile de pe pământ şi va judeca pe păcătoşi (Matei 25:31 ; Ioan 5:27 ). Ca Fiu al lui Dumnezeu acum El dă viaţă celor morţi spiritual (Ioan 5:21,25 ) şi în viitor va da viaţă celor morţi trupeşte (Ioan 5:28,29 ). Ca Fiu al Omului El va veni şi Îşi va impune dreptul de domnie asupra tuturor. În acest titlu se exprimă legătura Lui cu omenirea şi cu lumea în general, dar tocmai ca Fiu al Omului El are caracteristicile şi slăvile unui »îmbătrânit de zile« (compară Daniel 7:9,13 cu Apocalipsa 14:14 şi Apocalipsa 1:13-14 ). Fără îndoială vizionarul a văzut în această viziune pe Fiul Omului, dar lipsa articolului hotărât în textul original arată că aici trebuia să se vadă în principal ceea ce caracterizează slava Fiinţei Sale. Articolul ar face afirmaţia acestui verset determinată şi personală, s-ar referi la El ca Persoană (bine definită).Dar în această secţiune ni se arată, că acţiunea Fiului Omului va corespunde în totul însuşirilor Lui deosebite, şi de aceea privirile noastre sunt îndreptate asupra acestora - spre ceea ce caracterizează aceste însuşiri, şi mai puţin asupra Persoanei Sale.

»Cununa de aur« de pe capul Său este semnul demnităţii regale (Apocalipsa 4:4 ; 6:2 ). Pe capetele lăcustelor erau »ca nişte cununi asemenea aurului« (Apocalipsa 9:7 ). La ele înfăţişarea autorităţii regale era neautentică. Însă aici demnitatea regală este autentică, dată de Dumnezeu. În afară de aceasta cununa de aur arată dreptatea divină în acţiunea Sa ca Judecător.

El avea »în mâna Sa o seceră ascuţită«. Secera nu vorbeşte de executarea unei judecăţi, nici a unei judecăţi morale prin judecarea gândurilor şi simţurilor inimii (Evrei 4:12 ) şi nici a unei judecăţi corporale (Apocalipsa 19:15 ). Judecata este simbolizată printr-o sabie. Secera este folosită pentru tăierea şi strângerea recoltei. Secera Lui era ascuţită, pentru ca să poată face cu ea o lucrare temeinică. Secerătorul o avea în mâna Sa, ca să facă procesul de despărţire şi ca apoi să lege neghina în mănunchi, ca s-o ardă şi să strângă grâul în grânar (Matei 13:30 ).

15. »Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care stătea pe nor: „Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului”.« - Acest înger este un alt înger decât cel amintit mai înainte în acest capitol (versetele 6.8.9). De pe tronul din cer şi din templul din cer pornesc judecăţile pe pământ. Judecăţile care pornesc de pe tron le găsim în prima parte mare a cărţii, care se încheie cu Apocalipsa 11:18 , judecăţile care pornesc din templu le găsim începând cu Apocalipsa 11:19 până la vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu (capitolul 16). La al şaptelea şi ultimul potir al mâniei lui Dumnezeu vedem însă judecăţi care pornesc din templu şi de pe tron (Apocalipsa 16:17 ). Tronul (Apocalipsa 4:5 ) vorbeşte simbolic despre exercitarea guvernării divine, templul (Apocalipsa 11:19 ) vorbeşte despre prezenţanemijlocită a lui Dumnezeu. În partea a doua a cărţii Apocalipsa începând cu Apocalipsa 11:19 , judecăţile sunt de natură mai grea decât judecăţile anterioare, deoarece şi răul care trebuie judecat este în natura sa mai evident şi mai obraznic, provocator şi batjocoritor în caracterul lui lumesc-religios. De aceea aceste judecăţi vin din prezenţa imediată a lui Dumnezeu, din templu. Natura lui Dumnezeu în caracterul ca lumină trebuie să facă o răzbunare dreaptă asupra răului.

Îngerul din templu a strigat cu glas tare, ca Secerătorul divin să-Şi facă lucrarea. »Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului«. El a numit două motive pentru ca Fiul Omului să înceapă să strângă recolta. În primul rând este ceasul stabilit al judecăţii de încheiere, în al doilea rând recolta pământului »s-a uscat« (răscopt). Citim în versetul 7 că a sosit ceasul judecăţii, aici se spune acelaşi lucru despre ceasul recoltării. Ambele stau în strânsă legătură una cu alta.

»Trimite secera Ta şi seceră.« Fiul Omului nu va strânge personal recolta. El va folosi pentru aceasta pe slujitorii şi uneltele Lui, dar El Însuşi va conduce şi supraveghea recoltarea. Îngerii vor fi secerătorii (Matei 13:30,39 ).

O »recoltă a pământului« va fi în domeniul politic şi în domeniul religios. În prorocia lui Ioel este vorba de o judecată a recoltei şi o judecată a teascului făcută duşmanilor politici ai lui Iuda şi ai Ierusalimului, care va lovi pe naţiunile duşmane în valea Iosafat după venirea Domnului (Ioel 3:2.9-14 ). În sens religios vedem »recolta pământului« în pilda neghinei din ţarină (Matei 13:24-30,36-43 ). În aceasta câmpul de recoltat va fi mult mai extins şi va cuprinde »lumea« (Matei 13:38 ), cel puţin întregul teritoriu al creştinătăţii.

16. »Şi Cel care stătea pe nor Şi-a pus secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.« - Strigătul îngerului va primi imediat răspuns, dar numai în viziune. Aici nu trebuie să ne gândim la exercitarea de o clipă a puterii divine. În diversele viziuni unele evenimente, care în realitate se extind pe o perioadă mai îndelungată şi pot necesita folosirea a numeroase unelte, sunt văzute aşa ca şi cum într-o clipă s-ar încheia; deci rezultatele definitive sunt rezumate foarte concis. Deseori în alte părţi ale Scripturii sunt descoperite detalii, a căror cunoaştere este de asemenea importantă. Cât de îndurător este Dumnezeu, că El ne dăruieşte certitudinea, că toate planurile Sale cu siguranţă vor ajunge la îndeplinire. Viziunile din cartea Apocalipsa ne confirmă aceasta.

Am văzut deja că recoltarea este un proces de sortare, care desparte neghina de grâu. »Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul Meu« (Matei 13:30 ). Aceasta este deci lucrarea de recoltare. Este acelaşi principiu al sortării, după ce peştii buni au fost adunaţi în vase şi cei răi au fost aruncaţi (Matei 13:48,49 ). Această despărţire va avea loc »la împlinirea timpului«. Deci în recoltă nu trebuie văzută exercitarea propriu-zisă a judecăţii; aceasta este rezervată culesului viei (sau judecata teascului). Această recoltă de aici nu este nici strângerea numărului deplin din Israel, ai căror cele dintâi roade din versetul 4 sunt văzuţi în curăţia lor ca de fecioară. Recolta aceea va fi binecuvântată din belşug şi va fi strânsă când va fi instaurată Împărăţia de o mie de ani. Recolta de aici serveşte selecţionării judecătoreşti şi despărţirii, înainte să fie instaurată Împărăţia. Ea are loc cu privire la judecata care va veni. 

7. Via pământului şi judecata ei

17-20 »Şi un alt înger a ieşit din templul care este în cer, având şi el o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din altar, având autoritate asupra focului, şi a strigat cu glas tare celui care avea secera ascuţită, spunând: „trimite secera ta cea ascuţită şi culege ciorchinii din via pământului, pentru că strugurii ei sunt copţi.” Şi îngerul şi-a pus secera pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu; şi teascul a fost călcat afară din cetate şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o mie şase sute de stadii.« - În viziunile din acest capitol sunt amintiţi în total şase îngeri (versetele 6,8,9,15,17,18). După numerele de ordine din versetele 8 şi 9 se constituie evident o grupă de trei îngeri, care trebuie diferenţiaţi de următorii trei îngeri. Primii trei îngeri anunţă evenimente deosebite, care sunt în legătură unele cu altele. Îngerul al patrulea şi al cincilea ies din templu (versetele 15,17), din care se vor vărsa şi cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:1 ); al şaselea iese din altar (versetul 18).

Acest înger al şaselea avea »autoritate asupra focului«. El venea din altarul din faţă, altarul judecăţii. Strigătul tare şi insistent al sufletului martirilor de sub altar după o dreaptă răzbunare (Apocalipsa 6:9-11 ) va fi împlinit numai parţial până în momentul acela. Însă după aceea judecata deplină va lovi pe duşmanii lor. Altarul din faţă vorbeşte despre plăcere înaintea lui Dumnezeu şi despre primire (Levitic 1 ); el vorbeşte şi despre iertare, prin sângele stropit pe coarnele lui (Levitic 4:25,26,30,31 ). El este însă un altar sfânt, şi de aceea el cere judecarea păcatului; aceasta este şi baza iertării divine. Aici trebuie deci să ne gândim la o judecată necruţătoare, nealterată, o judecată divină exercitată asupra viei pământului (compară cu Ezechiel 9:2 ). Îngerul din altar a strigat »cu glas tare«. Era un strigăt tare, poruncitor şi urgent, care nu tolera amânare.

18. - »Culege ciorchinii din via pământului, pentru că strugurii ei sunt copţi.« - Israel era viţa, care a fost adusă din Egipt (Psalm 80:8); ea trebuia să fie mărturia aducătoare de roadă a lui Dumnezeu pe pământ. După secole de îngrijire şi ocrotire, viţa şi via lui Israel a adus numai struguri sălbatici (Isaia 5:2-4 ). Viţele nobile plantate de Domnul oştirilor s-au transformat în zilele lui Ieremia, „profetul care plânge”, »în mlădiţe stricate ale unei viţe străine« (Ieremia 2:21 ). De aceea Israel a fost pus deoparte, şi Hristos, adevărata viţă, a luat locul acesteia. Numai El putea să aducă roadă şi El a adus roadă (Ioan 15 ). - Caracteristica unui ucenic adevărat este nu numai să fie o mlădiţă în viţă (şi Iuda a fost aşa), ci să fie o mlădiţă aducătoare de roadă. Expresia »via pământului« semnifică întreg sistemul religios din timpul de necaz care va veni, nu numai iudaismul. Ciorchinii lui vor fi atunci copţi pentru judecată. Strugurii vor fi culeşi şi vor fi aruncaţi în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu. Decăderea religioasă detestabilă de pe pământ va fi atunci judecată fără cruţare. Va fi timpul în care neghina va fi aruncată în cuptorul de foc (Matei 13:40-42 ) şi mlădiţele neroditoare vor fi arse (Ioan 15:6 ). »Teascul a fost călcat afară din cetate.« În timpul culesului nu va mai fi har, nicio judecată de diferenţiere, ci numai răzbunare totală. Aceasta o arată clar teascul. »Ziua răzbunării Dumnezeului nostru« (Isaia 61:2 ) va fi venită atunci şi totodată timpul din Isaia 63 : »De ce Îţi este haina roşie şi veşmintele Tale ca ale celui care calcă în teasc?« Aşa întreabă profetul şi Mesia răspunde: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine; da, le-am călcat în mânia Mea şi le-am zdrobit în furia Mea; şi sângele lor este stropit pe hainele Mele şi Mi-am pătat toată îmbrăcămintea. Pentru că ziua răzbunării era în inima Mea şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.« (Isaia 63:2-4 ) Cei decăzuţi şi duşmanii dintre iudei şi naţiuni aparţin »viei pământului«; despre judecăţile, care îi aşteaptă, vorbesc şi alte locuri din Scriptură (Psalm 83; 85:5; Isaia 34:1-8 ; Ieremia 25:15,16 ; Ioel 3 ).

20. »Şi teascul a fost călcat afară din cetate.« - Cetatea, despre care este vorba aici, este Ierusalimul. Valea Iosafat este în afara Ierusalimului şi acolo va veni judecata lui Dumnezeu în toată dimensiunea ei asupra duşmanilor: »teascul este plin« (Ioel 3:12,13 ). Recolta şi culesul se găsesc realmente în profeţia lui Ioel; aici în cartea Apocalipsa este însă extins domeniul de aplicare. Prin cuvintele »afară din cetate« trebuie să ne gândim la toată Palestina.

20. »Şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o mie şase sute de stadii.« - Sânge, nu vin sau suc de struguri, ci ceea ce acestea reprezintă simbolic, s-a vărsat din teasc până la zăbalele cailor - un râu de sânge cu o lungime de aproximativ 300 km. Aceasta corespunde întrucâtva cu întreaga întindere de la nord la sud a ţării sfinte, de la Dan şi până la Cades-Barnea. Ceea ce vrea să se spună prin aceasta este o nimicire uriaşă a vieţii umane pe un teritoriu vast. Această baie de sânge îngrozitoare va întrece cu siguranţă tot ce a avut loc până atunci. Suntem siguri că profetul Ioel vorbeşte despre teritoriul în care va avea loc judecata nemiloasă a teascului (Ioel 3:9-14 ), că în acelaşi teritoriu va avea loc şi bătălia de la Armagedon (Apocalipsa 16:14-16 ) şi tot în acest teritoriu va avea loc şi judecata descrisă în Apocalipsa 19:19-21 . Toate aceste evenimente vor avea loc în Palestina. Acolo se va arăta păcătoşenia pământului în cea mai pregnantă formă. Fiara şi prorocul mincinos, anticristul, vor fi prinşi acolo şi vor fi predaţi judecăţii veşnice; toţi, cei care îi vor urma, vor cădea acolo. Şi Gog »şi toată mulţimea lui şi popoarele care sunt cu el« vor fi judecaţi în Palestina şi acolo îşi vor găsi sfârşitul (Ezechiel 38 ; 39 ); acelaşi lucru este valabil şi pentru împăratul nordului, asirianul, duşmanul politic şi asupritorul lui Israel (Isaia 14:25 ; Daniel 11:45 ). Acţiunea finală a lui Dumnezeu de la sfârşitul timpurilor, aşa cum este ea prezentată în recoltă şi culesul viei, va avea loc în principal în Palestina. Însă ea nu se va limita la Israel, care s-a încărcat cu cea mai mare vină, ci va ajunge la cele mai îndepărtate margini ale creştinismului şi naţiunilor. Desigur nu susţinem părerea că este literalmente vorba de valea Iosafat şi ţinutul Armaghedon, deoarece ambele sunt absolut insuficiente ca să servească ca loc de strângere pentru multele naţiuni, care se vor strânge în imediata apropiere a Ierusalimului şi vor face din Iudeea un câmp de măcel.

Fie ca Dumnezeu în harul Său să păzească pe poporul Său iubit de principii nesfinte şi de duhul care caracterizează aşa de mult timpul nostru!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *