În „Discuţii asupra Epistolei întâi către Tesaloniceni” am remarcat că venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinţi la El (speranţa creştină propriu-zisă), care formează subiectul principal al acestei epistole, nu intră, în nici un fel, în cadrul profeţiei. Să nu uităm totuşi acest cuvânt: venirea (sau parusia) se întinde dincolo de evenimentul pe care tocmai l-am menţionat. După cum ştiţi toţi, arătarea Domnului (epifania Sa) este a doua fază a venirii Lui: nu va avea loc, ca prima fază, pentru a-i lua pe sfinţi, ci pentru a-i aduce din nou cu Domnul.
Ori despre arătarea Domnului ne vorbeşte Epistola a doua către Tesaloniceni.
Totuşi, Duhul lui Dumnezeu nu desparte aceste două faze în mod absolut, cum ne-am putea aştepta dacă ar fi vorba de logica omenească; aceasta este uşor de înţeles, căci Duhul lui Dumnezeu nu poate, deşi le diferenţiază, să separe harul Său de dreptatea Sa, adevărul Său de dragostea Sa, Împărăţia cerească a lui Hristos de Împărăţia Lui pământească. Mai mult, hotărârile lui Dumnezeu formează un ansamblu în care toate părţile se ţin şi se completează reciproc. De aceea parusia şi epifania, deşi fiind distincte, se leagă în mod necesar una de cealaltă. De aici expresia pe care o găsiţi în cap.2, v.8: Domnul va mistui pe cel nelegiuit cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa „prin arătarea venirii Sale” (prin epifania parusiei Sale).
În contrast cu Epistola întâi, a doua nu ne vorbeşte decât o singură dată despre venirea Sa, despărţind-o complet de arătarea Sa ( 2:1 ), şi acest pasaj, după cum vom vedea, rezumă într-un singur cuvânt conţinutul Epistolei întâi. Este deci o zi care răspunde speranţei noastre actuale: ziua când Domnul va veni să-i strângă la El pe toţi sfinţii înviaţi şi schimbaţi - şi o zi pe care o aşteptăm de asemenea, nu în acelaşi moment, dar cu aceeaşi demnitate cu prima, pentru că vom lua parte direct şi imediat la ea, cu Mântuitorul nostru, ziua glorioasă în care va veni cu toţi sfinţii Săi, luaţi în prealabil la El, pentru a întemeia Împărăţia Sa prin judecăţile pe care le va înfăptui asupra lumii.
Acest cuvânt: „judecăţile” ne aduce în mod necesar la conţinutul profeţiei. Într-adevăr, timpurile şi evenimentele profetice, caracterizate de calamităţi teribile care se vor abate asupra oamenilor, nu vor începe să se deruleze decât după momentul în care Domnul îi va fi răpit la El pe sfinţii din toate economiile, cu Mireasa cerească, Biserica Sa. Atunci lucrurile viitoare (triumful aparent, dar momentan al lui Satan în lume) anunţate de toţi profeţii, se vor succede cu o rapiditate fulgerătoare, pentru a atinge punctul culminant în apostazia iudaismului şi a creştinătăţii (părăsirea totală a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, tăgăduirea Tatălui şi a Fiului), cea mai mare nelegiuire pe care o mai poate adăuga lumea crimei de a-L fi răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Înaintea acestei apostazii finale, la pregătirea căreia asistăm din ce în ce mai mult, mânia şi indignarea lui Dumnezeu, reţinute până atunci de lunga Sa răbdare faţă de oameni, vor trebui să-şi dea curs liber.
Pentru noi credincioşii, prima fază a venirii Domnului, parusia Sa, nu este, după cum am spus, un eveniment profetic şi nu are nici o legătură cu judecata. Această fază sunt zorii zilei, încununarea harului, subiect minunat pentru inima celor răscumpăraţi. Când Isus va veni să-Şi răpească Mireasa la El, nu va fi ca să-Şi arate gloria, de aceea lumea nu-L va vedea, dar credincioşii Îl vor vedea sub trăsăturile harului Său, cunoscute numai de ei. Cum a coborât în har în această lume, pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru cei răscumpăraţi, va reveni din cer în har pentru a-i aduna în jurul Său şi va desăvârşi harul Său introducându-i în glorie. Într-adevăr, acest moment va fi triumful definitiv al harului. Cei care au învăţat să-L cunoască în toată măreţia Sa pe cruce, vor gusta încununarea sa glorioasă când Isus va veni să-i strângă la El pe toţi sfinţii Săi.
Pentru lume, care nu va vedea nici nu va şti nimic despre această primă fază, a doua, „arătarea venirii Sale” ( 2:8 ) va fi lumina Soarelui dreptăţii. Ea îi va desfiinţa pe necredincioşi, dar aceasta va fi în vederea gloriei lui Hristos, pentru a întemeia pe pământ Împărăţia Sa de dreptate şi de pace (Mal 4:1-3 ).
Această epifanie este arătarea gloriei Sale şi vom vedea în capitolul nostru ce o caracterizează. Trebuie ca Domnul, respins, răstignit şi dispreţuit de lume, să fie glorificat ca Domn, şi va fi, prin judecată. Duşmanii Săi vor fi nimiciţi, dar aceasta nu va fi ultimul cuvânt al gloriei Sale: acesta este, după cum am spus, judecata care va întemeia Împărăţia Sa. Atunci „pământul va fi plin de cunoaşterea gloriei Domnului, după cum apele acoperă fundul mării”. Atunci glorioasa diademă a lui Isus înviat va străluci în mod public în toate cununile Lui, cea a lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu, a Fiului Omului, a Fiului lui David, a Marelui Preot aşezat pe tronul Său, după rânduiala lui Melhisedec. Va avea în mâna Sa un toiag de fier pentru a paşte naţiunile sau a le zdrobi la cea mai mică intenţie de răzvrătire; dar va încredinţa acest toiag sfinţilor cereşti pe care-i va asocia la domnia Lui. În Vechiul Testament, tovarăşii Lui în Împărăţie vor fi Rămăşiţa credincioasă a lui Israel şi naţiunile Îi vor fi supuse; în Noul, sfinţii cereşti vor domni cu El, şi Biserica, Mireasa Lui, va fi tovarăşa Sa pe tron.
Toate lucrurile despre care tocmai am vorbit aparţin profeţiei. Noul Testament, să observăm cu atenţie, are tot atât de-a face cu profeţia ca şi Vechiul, atunci când este vorba de guvernarea lui Dumnezeu pe pământ. Noul ne prezintă fără îndoială subiecte mult mai importante şi mai înalte decât acesta, căci ne scoate din domeniul pământesc pentru a ne intoduce în cer şi în relaţiile noastre eterne cu Tatăl şi cu Fiul, dar, când este vorba de guvernarea lui Dumnezeu, Noul Testament coboară din nou pe pământ şi ne mentine în mijlocul aceloraşi principii ca şi Vechiul, numai cu diferenţa că Israel în Vechiul Testament, şi in Noul Testament creştinătatea, ocupă partea din faţă a scenei.
Este nevoie să adăugăm că profeţia Vechiului Testament, ca şi cea a Noului, ne prezintă înainte de toate gloriile Persoanei lui Hristos în raport cu guvernarea Lui. Numai că Noul, când vorbeşte „despre puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” , descrie gloriile Sale într-un mod infinit mai bogat şi mai variat. Ajunge să citim Apocalipsa ca să vedem diferenţa.
Vechiul Testament ne prezintă judecăţile care vor cădea mai întâi asupra Israelului necredincios, apoi asupra naţiunilor, Dumnezeu mântuind în cele din urmă, prin „strâmtorarea lui Iacov” şi „necazul cel mare”, pe cei din popor sau din naţiuni care vor fi crezut. Vechiuul Testament se ocupă deci, pe de o parte cu poporul evreu, pe de alta, cu naţiunile cărora Dumnezeu le-a încredinţat guvernarea ca urmare a necredincioşiei lui Israel, şi arată cum judecăţile îi vor atinge pe toţi pentru a restabili domnia lui Mesia, singura guvernare care răspunde în mod desăvârşit gândurilor lui Dumnezeu.
Profeţia Noului Testament diferă de aceasta. După respingerea lui Mesia, a cărei consecinţă a fost disperarea lui Israel, un lucru nou intră în scenă: creştinismul. Hristos, părăsit de iudei şi răstignit de naţiuni, înviază şi urcă la dreapta lui Dumnezeu.
De acolo, prin trimiterea Duhului Sfânt, formează Biserica Sa aici jos, şi va lua în întâmpinarea Sa pe această Mireasă pe care a câştigat-o.
Numai că, în calitate de Trup responsabil în această lume, Biserica a devenit coruptă în totalitate. De aceea, în Noul Testament, profeţia ne prezintă nu judecăţile asupra poporului evreu sau a naţiunilor, despre care nu vorbeşte decât în treacăt, ci asupra creştinătăţii care, în loc să fie sfinţită (să fie despărţită pentru Dumnezeu), a devenit sfera tronului lui Satan, apoi „locuinţa demonilor şi mizeria oricărui duh necurat” . Între-adevăr, acest corp responsabil, devenit creştinătatea, va atinge dezvoltarea sa finală în „Babilonul cel mare” de la sfârşit. Deci despre creştinătate ne va vorbi epistola noastră, la fel ca şi Apocalipsa. Cu toate acestea, când este vorba, în Noul Testament, de evenimentele profetice ale sfârşitului, destinele poporului evreu vin să se intercaleze pentru a completa tabloul (vedeţi, de exemplu, cartea mică din Apocalipsa 10:8 - 11:13 ). Aceste destine nu pot rămâne izolate de „lucrările care trebuie să se întâmple curând” , de aceea, în Noul Testament, judecăţile acestui popor ocupă locul lor special printre cele ale creştinătăţii.
Epistola noastră este un exemplu. Găsim acolo şi judecata creştinătăţii şi partea pe care poporul evreu o va avea în apostazia sa, prin intermediul lui Antihrist, profet mincinos, dar şi fals Mesia evreu care îşi va întemeia împărăţia la Ierusalim. Când ne dăm seama de această deosebire, înţelegem de ce expunerea aceloraşi evenimente profetice are un caracter atât de diferit în Noul şi Vechiul Testament, şi de asemenea de ce multe evenimente profetice viitoare, menţionate în Noul Testament, nu sunt menţionate măcar o singură dată în Vechiul şi viceversa. Înţelegem astfel cât de zadarnică este încercarea de a armoniza cele două categorii de profeţii, subiectele pe care le tratează fiind întotdeauna diferite şi adeseori opuse.
De la început la sfârşit, Noul Testament prezintă deci părţi profetice la care, cum spune apostolul Petru, „am face bine să fim atenţi” . Astfel, de exemplu, cap.24 din Matei conţine o profeţie a Domnului, în legătură cu „ziua Sa” în raport cu Israel şi cu Împărăţia; cap.25 o profeţie care tratează despre venirea Mirelui şi ceea ce o va urma, ca şi responsabilitatea celor care au purtat Numele Său în absenţa Sa şi rezultatele viitoare ale purtării lor; - şi la sfârşitul aceluiaşi capitol, o profeţie cu privire la domnia lui Hristos, în raport cu felul în care naţiunile îi vor fi primit pe fraţii evrei ai Domnului în absenţa Sa.
Apocalipsa dezvoltă pe tot cuprinsul său profeţia Noului Testament, cu privire la creştinătate. Această carte ne face cunoscută soarta naţiunilor creştine, cufundaţi, ca poporul evreu, în apostazie; şi restabilirea domniei lui Hristos asupra naţiunilor, domnie care va avea ca centru noul Ierusalim, Mireasa cerească.
Pe lângă aceste mari subiecte, întâlnim în mod constant prezentarea adevărurilor profetice generale sau parţiale în toate Evangheliile şi în aproape toate epistolele, fie că este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, sau de zilele de pe urmă, sau de sfârşitul tuturor lucrurilor şi de timpurile eterne. Epistola a doua către Timotei, Epistola lui Iuda, Epistola a doua a lui Petru, oferă exemple frapante. Printre epistole este una care posedă, prin excelenţă, acest caracter profetic, şi anume Epistola a doua către Tesaloniceni, a cărei citire o începem în această seară. Aflăm din ea ceea ce nici o altă parte a Scripturii nu arată în mod atât de evident, care va fi judecata Celui Rău, a lui Antihrist, şi care vor fi instrumentele acestei judecăţi; ne descrie trăsăturile înfricoşătoare ale acestui om al păcatului, ultima întrupare a lui Satan, care nu numai că va blasfemia Numele Tatălui şi al Fiului, ci se va prezenta lumii întrgi ca fiind Dumnezeu şi va face să fie adorat ca Dumnezeu. Toate aceste caracteristici profetice ale Celui rău sunt puse în evidenţă în epistola noastră; şi evenimentele care vor însoţi ziua Domnului în raport cu creştinătatea sunt la fel de clar expuse în ea ca în Apocalipsa, deşi într-o manieră mai succintă.
Deci prin judecată va fi restabilită Împărăţia lui Dumnezeu. Necazurile mari pe care le suferă creştinii sunt o dovadă a acestei drepte judecăţi, ca să fie „socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu” ( 1:5 ).
Aceste cuvinte: „Împărăţia lui Dumnezeu” se acordă cu caracterul profetic al epistolei noastre. În epistole, Împărăţia lui Dumnezeu este considerată de obicei sub caracterul ei moral şi ca putere spirituală (vedeţi, de exemplu, 14:17 ; 4:20 ), dar aici găsim, din punct de vedere profetic, Împărăţia cerească şi pământească. Ea va fi inaugurată de arătarea Domnului când sfinţii, adunaţi mai înainte de El în cer, vor fi arătaţi în public, ca făcând parte din această Împărăţie căreia îi aparţin deja din punct de vedere spiritual. În 1:9 , Ioan declara că ia parte cu fraţii săi la „necazul şi Împărăţia şi răbdarea” lui Isus Hristos, gând exprimat în pasajul din Tesaloniceni pe care tocmai l-am citat. Când Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin restabilită prin arătarea Domnului, nu numai sfinţii glorificaţi vor domni pe pământ ( 5:10 ), ci părţile cerească şi pământească ale Împărăţiei vor corespunde una alteia într-o perfectă armonie.
Astăzi Împărăţia lui Dumnezeu există în mod tainic, dar real, sub forma Împărăţiei cerurilor, în absenţa Împăratului. În aparenţă „Stăpânul câmpului” doarme; în realitate, El face să conlucreze răutatea oamenilor şi toată ura lui Satan împotriva Lui, pentru împlinirea planurilor Sale. Se apropie ziua când rezultatul guvernării ascunse a lui Dumnezeu va fi pus în lumină deplină, când se va vedea că însuşi răul a conlucrat la triumful definitiv al binelui, la restabilirea unei domnii a păcii, a dreptăţii şi gloriei sub stăpânirea lui Hristos, şi când hotărârile eterne ale lui Dumnezeu se vor împlini în sfârşit, glorificându-L pe Hristos şi pe cei care au suferir cu El.
Voi adăuga încă un cuvânt la aceste remarci preliminare: Ocupându-ne de profeţii, trebuie să evităm o primejdie, şi în ceea ce mă priveşte, fiind mai mult sau mai puţin familiar cu aceste subiecte, simt foarte acut acest pericol. Când Cuvântul ne prezintă evenimentele profetice ale sfârşitului, nu trebuie să căutăm în ele, oricât de interesante ar fi, o întreţinere a curiozităţii noastre, sau să cedăm nevoii de a le coordona şi a forma din ele un întreg logic care, acordându-se cu raţiunea noastră omenească, să satisfacă dorinţa ei de claritate, ordine şi simetrie. Nu acesta este, fiţi siguri de aceasta, scopul profeţiei, scop pe care Epistola a doua către Tesaloniceni tocmai îl pune în lumină deplină. Ea descrie, fără îndoială, în detaliu evenimentele care vor însoţi ziua Domnului, dar este, ca orice profeţie, „descoperirea Domnului Isus în cer” (1:7). Astfel ni-L prezintă pe Domnul primul capitol, venind ca Judecător, pentru a-Şi cere drepturile asupra lumii, dar asociind de asemenea pe toţi răscumpăraţii Săi la această descoperire a Lui Însuşi, perspectivă care umple inimile noastre de recunoştinţă şi de bucurie. În acelaşi timp cu sfinţenia şi dreptatea Sa, planurile cele mai secrete ale lui Dumnezeu, gândurile de dragoste ale lui Hristos cu privire la ai Săi, ne sunt dezvăluite, pentru că dă „har”, cum vedem în Epistola întâi, şi „glorie”, cum vedem în cea de a doua (conform Psalmul 84:12 ). Ce minunat este acest cuvânt: „Va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut” (2. Tesaloniceni 1:10 ).
Dacă nu citim această admirabilă epistolă cu gândul de a contempla în ea gloriile Mântuitorului nostru, manifestate în ochii tuturor, glorii la care vom lua parte când va veni să-Şi exercite judecăţile asupra lumii, sufletele noastre ar pierde orice folos din ea. Pentru a evita ispita de a pune pe primul plan multiplele evenimente profetice, avem nevoie de o privire sinceră, legată de o singură şi unică ţintă, Persoana Domnului.
Să citim deci această epistolă în acest spirit; vom scoate din ea noi provizii din „bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos” ; inimile noastre vor fi pline de adoraţie pentru El, şi perspectiva „venirii Sale cu toţi sfinţii Săi” ne va întări în speranţa arătării Lui. Înainte de a începe primul capitol, mai doresc să vă fac să observaţi că aceste Discuţii au ca scop nu învăţătura, ci zidirea. Ele nu au nici intenţia de a repeta ceea ce scumpi slujitori ai lui Dumnezeu ne-au prezentat adeseori în scrierile lor, scrieri a căror lectură şi studiu silitor nu vi le-aş putea recomanda mai mult. Această remarcă îmi oferă prilejul de a exprima o dorinţă pentru noi toţi. De fiecare dată când citim Cuvântul, să ne punem în primul rând, nu înaintea învăţăturii altora, oricât folos am putea trage din ea, ci înaintea învăţăturii lui Dumnezeu Însuşi prin Duhul Sfânt! Ar fi modul de a învăţa adevăruri utile şi folositoare chiar pentru zilele pe care le traversăm, şi vă îndemn să folosiţi constant acest mijloc; nu există progrese reale în adevăr, decât în acest fel. Să preţuim foarte mult darurile care slujesc la zidirea Trupului lui Hristos, verificând cu grijă învăţătura lor prin Scripturi, şi nici măcar să nu ne hrănim cu iluzia că Dumnezeu ne va descoperi din nou în mod personal, fără să ţină cont de învăţăturile precedente, adevărurile pe care ni le-a făcut cunoscute prin alţii. O asemenea pretenţie nu ar fi decât orgoliu spiritual. Dar insisit asupra acestui lucru: fiecare dintre noi să trăiască personal Cuvântul, ca el să fie în noi nu o literă moartă, nici o doctrină ortodoxă fără rod, ci un cuvânt viu. Să nu fim nici tentaţi să etalăm, ca venind de la noi, cunoştinţele pe care le-am primit de la fraţii noştri. Se înţelege de la sine, Cuvântul, în linii mari, va prezenta tuturor celor care sunt cu adevărat supuşi aceleaşi adevăruri, pe care fără îndoială nu le-ar fi prevăzut, fără acţiunea puternică a Duhului prin slujitorii privilegiaţi ai Domnului (şi cât sunt de plâns cei care nu ştiu sau nu vor să profite de învăţăptura lor), dar suntem toţi chemaţi să facem, sub aceeaşi călăuzire a Duhului, descoperiri personale în câmpul divin şi inepuizabil al Cuvântului lui Dumnezeu.
Apostolul zice în versetul 3: „Suntem datori să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, după cum se cuvine, deoarece credinţa voastră creşte peste măsură şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii, prisoseşte”.
Aceste mulţumiri, se pare, se apropie mult de cele ale Epistolei întâi; ele diferă totuşi, şi ne fac să constatăm mai întâi o înaintare reală la tesaloniceni. În Epistola întâi ( 3:10 ), apostolul dorise să împlinească lipsurile credinţei lor, care avea atunci ceva defectuos; dar acum credinţa lor creştea peste măsură. În Epistola întâi, apostolul îi îndemna să prisosească în dragoste unii faţă de alţii (3:12); aici putea spune: „Dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii prisoseşte”. Îndemnurile lui aduseseră roadă şi tesalonicenii înţelegeau şi realizau ceea ce Duhul Sfânt vroise să-i facă să priceapă.
Totuşi, în mijlocul acestor progrese reale, o mică fisură, dacă îndrăznesc să mă exprim aşa, se produsese în speranţa lor. Pavel nu le mai zice, ca în Epistola întâi: „Aducându-ne aminte de răbdarea speranţei voastre” ( 1:3 ), ci „noi înşine ne lăudăm cu voi în adunările lui Dumnezeu pentru răbdarea şi credinţa voastră” (2 .Tes. 1:4). Le lipsea un lucru care abia se observa, deoarece răbdarea lor în încercare era pe cale să crească. Erau departe, tocmai am văzut aceasta, de a-şi părăsi dragostea dintâi, precum Biserica din Efes, în cap.2 din Apocalipsa; dar Satan care încercase odinioară, fără să reuşească, să-i facă să-şi piardă credinţa ( 3:5 ), schimba acum tactica şi căuta, prin necaz, să clatine, pentru a le-o răpi apoi, speranţa care îi susţinuse atât de minunat până atunci.
În versetul 5 din cap.3, apostolul le zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”. Nu spune: „spre răbdare”, pentru că o aveau, ci „spre răbdarea lui Hristos”, pentru că vrea să aducă dragostea şi speranţa lor la centrul şi ţinta lor. În acelaşi timp când leagă speranţa lor de Hristos, li-L prezintă pe El, în acest pasaj, ca pe Modelul desăvârşit al răbdării. La aceasta suntem şi noi, creştinii, chemaţi, în aceste zile neplăcute ale declinului, când totul pare să se prăbuşească în jurul nostru. „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele” ( 3:10 ), îi spune Domnul Filadelfiei. Când inima noastră este plină de „răbdarea lui Hristos”, putem trece, fără să ne clătinăm prin necazurile actuale, ştiind că nu este departe clipa când, prin venirea Mântuitorului nostru preaiubit, vom fi păziţi „de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit” ( 3:10 ). În epistola noastră, tesalonicenii erau în pericol să-şi piardă speranţa în mijlocul necazului, erau în pericol să privească, precum apostolul Petru, valurile înfuriate gata să-i înghită, în loc să privească ţintă numai la Isus.
Într-adevăr, aceşti creştini tineri treceau, în acel moment printr-o persecuţie fără precedent, stârnită de Satan pentru a le răpi aşteptarea Domnului. El căuta să-i convingă că, dacă suferă astfel, era pentru că ziua Fiului Omului, ziua necazului celui mare, urmată de judecata finală, sosise deja. Ori, dacă acea zi era acolo, speranţa lor în venirea Domnului pentru a-i elibera, era o iluzie la care trebuiau să renunţe.
Dar, foarte departe de a fi o judecată a lui Dumnezeu asupra lor, această persecuţie era o încercare a credinţei lor care trebuiau să fie „găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos” (1. Petru 1:7 ). Mai mult, Dumnezeu înregistra suferinţele lor, pentru că nu uită nimic din ceea ce oamenii le-au făcut alor Săi, fie în bine, fie în rău. Va veni o zi, într-adevăr, în care durerile pe care credincioşii le-au suferit din partea lumii vor fi o dovadă că judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor este dreaptă. Când Se va arăta Domnul, atitudinea lor faţă de copiii lui Dumnezeu se va arăta ca nefiind, în fond, decât ostilitate împotriva lui Hristos Însuşi. Lumea de-abia se îndoieşte de aceasta: consideră un lucru neînsemnat calomniile, reaua sa voinţă faţă de purtarea copiilor lui Dumnezeu. Acuzaţiile oamenilor sunt, vai! prea adesea îndreptăţite; totuşi, departe de a proveni de la ei dintr-o sete de dreptate şi de sfinţenie, sau de la râvna pentru bine, ele nu au în fond altă origine decât ura care i-a făcut odinioară să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Dar va veni ziua când tainile inimilor vor fi descoperite şi când se va dovedi că nici Satan, nici lumea, nu aveau dreptul să-i condamne pe cei pe care Dumnezeu îi îndreptăţeşte. Dacă trebuie să îndure din partea lui Dumnezeu durerile ca disciplină aici jos (şi aceasta, pe bună dreptate!) va veni clipa când, în faţa tuturor vrăjmaşilor lor, se va zice, nu: „Ce au făcut?” ci: „Ce a lucrat Dumnezeu?” (Num 23:23 ).
Apostolul adaugă: Necazurile voastre sunt „o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca voi să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi” (v.5). Aceste cuvinte „socotiţi vrednici” se mai întâlnesc în trei pasaje:
Luca 20:35 pune în contrast „fiii veacului acestuia” cu cei care sunt „socotiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre morţi”.
În Luca 21:36 , ucenicii sunt îndemnaţi să vegheze şi să se roage în orice timp, ca să fie socotiţi vrednici să scape de toate acestea care vor avea loc şi să stea înaintea Fiului Omului.
În Fapte 5:41 , apostolii au plecat dinaintea sinedriului, „bucurându-se că au fost socotiţi vrednici să fie dispreţuiţi pentru Numele Lui”. Gândurile exprimate în aceste trei pasaje sunt exprimate şi în pasajul nostru. Tesalonicenii treceau prin necaz pentru Numele lui Hristos, şi chiar prin aceasta erau socotiţi vrednici să scape de judecată şi să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu. A suferi pentru Hristos este o demnitate pe care Dumnezeu ne-o conferă făcând din noi tovarăşii unui Isus respins. Preţuim noi suferinţa cu El ca un mare motiv de bucurie? Ştim noi că drumul care ne duce la aceeaşi glorie ca pe El, este crucea? Dorim cu înflăcărare, ca apostolul Pavel, să cunoaştem comuniunea suferinţelor Sale, ca să ajungem la învierea dintre morţi, în care Domnul ne-a luat-o înainte? ( 3:10,11 ).
Nu insistăm aici asupra suferinţelor prin care trecem ca pedeapsă sau ca disciplină, pentru că nu se poate spune despre ele că suntem socotiţi vrednici să le îndurăm. Totuşi nu trebuie să uităm că, la credincios, o anumită disciplină este întotdeauna inseparabilă de încercare a credinţei. Oamenii lui Dumnezeu cei mai eminenţi, nefiind altceva decât fiinţe slabe şi imperfecte, ne oferă permanent exemplu. Apostolul Pavel „murea în fiecare zi”: moartea lucra în iubiţii lui corinteni. Trebuia ca un înger al lui Satan să-l biciuiască, pentru ca virtutea lui Hristos să se manifeste deplin în infirmitatea sa. Apostolul Petru fiind dus unde nu voia, putea să-L glorifice pe Dumnezeu în moartea sa (Ioan 21:18 ).
Acelaşi adevăr reiese din istoria profetică a Rămăşiţei lui Israel. Aceşti credincioşi vor trece prin necazul cel mare ca disciplină, pentru a fi aduşi la pocăinţa naţională, dar îl vor aborda şi cu integritatea inimii, într-o umblare sfântă, şi respectarea legii Domnului (vedeţi Psalmul 1 ), astfel încât Duhul lui Dumnezeu va aduce mărturie despre ei că sunt fără vină şi vrednici să-L urmeze pe Mielul oriunde ar merge El ( 14:4,5 ).
Trebuie să fie la fel şi pentru noi. Să nu ne mulţumim să vedem, în judecata lumii, o disciplinare preventivă sau o pedeapsă pentru inconsecvenţa umblării noastre, ceea ce, într-o anumită măsură, întristări vor fi întotdeauna, ci să fim fericiţi că suntem socotiţi vrednici să suferim pe nedrept pentru Evanghelie, pentru Numele lui Hristos, şi pentru mărturia Lui. Atunci şi noi vom fi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu pentru care vom fi suferit. O! cât de puţin cunoaştem ce sunt suferinţele pentru dreptate şi pentru Domnul, ce înseamnă să fim socotiţi vrednici de a avea parte cu El!
Şi, de fapt, numai El a fost socotit vrednic de o glorie mult mai minunată decât cea a celui mai sfânt dintre oamenii păcătoşi (Evrei 3:3 ); numai El a fost socotit vrednic să împlinească toate planurile lui Dumnezeu şi să ducă la bun sfârşit toate căile Lui pentru restabilirea Împărăţiei Sale ( 5:4,9 ); numai El nu a avut niciodată nevoie, ca noi, să fie făcut după chipul lui Dumnezeu prin disciplină; numai El a fost încercat de şapte ori, fără să iasă din vasul pentru topit altceva decât un aur absolut lipsit de orice aliaj. De asemenea, când harul Lui ne va fi şlefuit pentru a ne face vrednici de gloria Sa şi de Împărăţia Sa, Îl vom vesti ca pe singurul demn să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, glorie şi binecuvântare!
Capitolul 1:5-10
Este important să facem să reiasă un punct de legătură între Epistola întâi şi a doua către Tesaloniceni. Deşi prima ne vorbeşte în mod special de venirea Domnului pentru a-Şi lua Biserica, cu toate acestea nu uită la sfârşit să stabilească un contrast între această speranţă şi ziua Domnului. După ce a arătat în cap.4 că Isus, când va apărea, îi va lua cu El pe sfinţii care au adormit, apostolul abordează, în cap.5, ziua Domnului, deosebind-o în mod absolut de venirea Mântuitorului pentru a-i lua pe răscumpăraţii Săi la El. În acest cap.5, ziua are o singură caracteristică: Domnul va exercita în ea judecata Sa asupra lumii; o ruină subită va veni peste oameni când vor zice: „Pace şi siguranţă”, şi nu vor mai avea nici o posibilitate de a scăpa de această nenorocire, în timp ce creştinii, fiind acum fii ai luminii şi fii ai zilei, nu vor putea fi atinşi de ea.
Epistola a doua continuă, ca să zicem aşa, subiectul acestui cap.5, dar diferă de acesta prin aceea că ziua Domnului are două caracteristici, în loc de una singură. Prima dintre aceste caracteristici (corespunzând lui 5 ) este judecata care va cădea asupra lumii la descoperirea lui Isus Hristos; a doua este descoperirea gloriei Sale în răscumpăraţii Săi. Această glorie va fi, fără îndoială, propria Sa glorie, „gloria tăriei Sale”, dar „Va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut” ( 1:10 ). Cei care şi-au pus încrederea în Domnul Isus, vor moşteni această glorie cu El, dar, şi mai mult, vor fi purtătorii ei. Poziţia lor în glorie se va arăta înaintea tuturor ochilor gloriei lui Hristos Însuşi. Ne vom bucura fără îndoială de ea cu El, dar spunem că acest pasaj ne face cunoscut un lucru infinit mai minunat decât propria noastră glorie, aflăm de aici că Domnul Isus va face din noi, când Se va arăta, pietre preţioase care vor fi strălucirea cununei Lui glorioase, şi care vor reflecta pretutindeni, nu ce vom fi noi, ci ceea ce este El Însuşi. El va fi glorificat, El care va fi admirat în ai Săi, în ziua arătării Lui.
Cuvântul ne vorbeşte aici despre acest gând într-un mod cu totul deosebit. Acest capitol, citit în lumina gloriei lui Hristos, glorie de care vom avea parte, ne dă o învăţătură pe care nu ne-ar putea-o niciodată da, dacă nu am avea în vedere decât binecuvântările viitoare. Le fel judecăţile vor fi pentru noi un subiect de învăţătură, pentru că gloria lui Hristos se va arăta în ele.
O altă chestiune mă frapează în aceste versete. Expunerile profetice din Vechiul Testament menţionează fie „necazul cel mare” care va atinge lumea întreagă de asemenea. Ori creştinii vor fi păziţi departe de acest loc şi de acest ceas. Totuşi, după cum vedem aici (v.4-6), trebuie să treacă în timpul vieţii lor prin persecuţii şi necazuri. Era şi ceea ce vestea Domnul ucenicilor Săi: „În lume aveţi necaz” (Ioan 16:33 ). Acest necaz poate fi îngăduit pentru a ne restaura, după cum vedem în epistola către Adunarea din Smirna ( 2:9 ). Smirna se încrezuse în bogăţia ei, dar într-un timp în care era gata a se stabili confortabil pe pământ, Domnul îngăduie necazul pentru a o aduce la El. Acesta nu este propriu-zis cazul aici. Fără îndoială Domnul vroia şi să-i înveţe pe tesaloniceni, prin această încercare, că erau în pericol să piardă ceva din privilegiile lor creştine, dar necazul prin care treceau era înainte de toate o sforţare al lui Satan împotriva speranţei credincioşilor în venirea Sa. El lovea în speranţa lor, cum am văzut, după ce căutase mai înainte să le clatine credinţa. Datorită lui Dumnezeu, tesalonicenii sunt feriţi de această viclenie a Duşmanului care ţintea naufragierea speranţei lor. Apostolul îi încurajează arătându-le că, dacă treceau prin necaz, el era calea gloriei Împătăţiei.
Şi acum, să punem această întrebare serioasă: Suferim pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Ignorăm poate ce înseamnă să înduri din partea lumii suferinţe pentru dreptate? Mărturia noastră este acceptată sau respinsă de lume? Este de un miros neplăcut sau plăcut înaintea lui Dumnezeu? Remarcaţi că unul dintre aceste lucruri îl exclude pe celălalt. Când lumea acceptă mărturia noastră, ne numeşte „buni creştini”. Aşa numeşte ea întotdeauna pe creştinii care părăsesc poziţia lor de sfinţenie pentru a umbla mai mult sau mai puţin cu ea. Când lumea respinge mărturia noastră, ne leapădă ca pe nişte gunoaie. Cu cât suntem mai credincioşi, cu atât mai mult ne urăşte. Nu vorbesc de criticile ei; ele nu pot să lipsească, dacă le dăm prilej, prin inconsecvenţele noastre, duşmanilor lui Hristos; dar în sfârşit, în ciuda multelor noastre lipsuri, este mărturia noastră astfel încât lumea să fie obligată să recunoască, de bunăvoie sau nu, că motivele, bucuriile, activitatea noastră, îi sunt străine? Sau viaţa noastră creştină Îl obligă pe Dumnezeu Însuşi să spună: Dacă îţi dau gloria, nu este pentru că te socotesc vrednic de Împărăţia Mea din cauza credincioşiei tale? Mântuitorul nostru preaiubit nu a găsit altceva în această lume decât o ură nemeritată. Fără îndoială Dumnezeu a avut grijă în timpul slujirii Sale să poată „să bea torentul pe cale” pentru a-L înviora în călătoria Sa obositoare. O samariteancă L-a recunoscut ca Hristosul, o Marie a stat la picioarele Lui pentru a-L asculta, a-L ruga sau a-L asculta, a-L ruga sau a-L adora. În afară de puţine împrejurări, când lângă Tatăl totul era pace şi „bucurie desăvârşită” , aici jos totul era suferinţă pentru El. L-au văzut vreodată oamenii râzând? Râsul nu-şi putea găsi loc pe acest chip mai desfigurat decât al oricărui alt om. Râsul Îi era în întregime străin. Lumii îi place să râdă şi ne asociem cu uşurinţă veseliei ei, pentru că cel care râde uită o clipă îngrijorările şi poverile vieţii; Isus nu le uită niciodată. Râdem când ne purtăm permanent crucea? Dar poate că Isus era de o severitate excesivă? Dimpotrivă, era accesibil copilului slab ca şi celui mai dezonorat, mai pătat, mai umilit dintre păcătoşi; faţa Sa de om al durerilor avea tot atâtea surâsuri câte lacrimi; pentru că şi unele şi celelalte erau roada harului. „Harul este răspândit pe buzele tale” , zice psalmistul, dar acest har era nedreptăţit de adevăr şi de dreptate, de indignare împotriva răului şi de deplină arătare a inimi omului păcătos. El nu era amabilitatea care caută să placă oamenilor,ci dragostea care caută să-i câştige, să-i elibereze de starea lor de mizerie şi de mârşăvie pentru a-i face să cunoască mântuirea şi iertarea, pacea şi bucuria; el era dragostea în plinătatea ei, unită cu durerea pentru starea la care păcatul îi redusese pe oameni. O compasiune nesfârşită umplea inima omenească şi divină a lui Isus. El venise în lume pentru a aduce dovezile în această privinţă. Plângea văzând aripile întunecate ale morţii permanent desfăcute asupra rasei căzute; plânge pentru Ierusalimul sortit distrugerii şi unui chin fără precedent, pentru a nu fi voit să asculte chemările stăruitoare ale tandreţei Lui. Dar, era la fel de străin de râs pe cât era de obişnuit cu lacrimile şi cu surâsul. Trebuie, dacă umblăm pe urmele Lui, să simţim aceasta: eliberaţi de păcat, boldul morţii, vom simţi greutatea îngrozitoare care apasă asupra oamenilor, puterea unui duşman fără milă care îi apasă, după ce i-a redus la robie, şi le vom deschide uşa Dragostei. Aceasta este Evanghelia. Rezultatul va fi, că în loc să vegetăm în egoismul nostru şi în uscăciunea inimii noastre, dragostea lui Hristos, ale cărei ţinte am fost noi înşine, ne va împinge, cum îl contrângea pe apostol, şi ne va face să-i rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu.
Satan ştie multe lucruri; crede că el conduce evenimentele; cunoaşte consecinţele lor imediate; se teme de venirea Domnului şi se grăbeşte să împingă sufletele în abis înainte ca ele să fi putut primi Evanghelia; ura sa nu se domoleşte; dar nu se poate îndoi că va fi aruncat la sfârşit în iazul de foc. Este ceea ce îngerii săi, demonii, ştiau prea bine, când cereau să nu fie chinuiţi înainte de vreme.
Dumnezeu reţine încă aceste ultime evenimente în vederea mărturiei Lui. Această mărturie ai căror purtători sunt creştinii este însoţită de suferinţe, care sunt numite aici: „necazurile voastre pe care le suferiţi”; dar va lua în curând sfârşit, şi ne vom odihni. „Cel puţin”, zice apostolul, „este drept la Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc; şi vouă, care sunteţi necăjiţi, odihnă cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer” (v.6,7). Această odihnă nu o vom avea în timpul descoperirii Domnului, ci la această descoperire. Aceasta vrea să zică: o vom avea deja când Domnul va fi descoperit, pentru că venirea Sa ne va fi introdus în ea înainte de judecată. Dar el spune: odihnă în descoperirea Sa. În aceeaşi clipă în care totul va fi bulversat pe pământ, în care oamenii vor cădea sub loviturile judecăţii, revelată şi executată într-o flacără de foc de îngerii puterii Lui, sfinţii vor fi în odihnă desăvârşită. Toată activitatea desfăşurată în mijlocul judecăţii îi va găsi în odihna glorioasă. La fel, în mijlocul fulgerelor, glasurilor şi tunetelor care ies din tron în 4:5 , îi vedem pe sfinţii glorificaţi ocupaţi, într-o odihnă desăvârşită, să-L adore pe Cel care este în vecii vecilor.
Domnul Isus vine ca să ne introducă în această odihnă. Poate că vine în această seară. Este printre noi cineva care nu-L aşteaptă? Mai târziu responsabilitatea noastră va fi pusă la lumină înaintea tronului lui Hristos, unde fiecare va primi după ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău; dar când va veni în har, ca Steaua de dimineaţă, vom fi introduşi într-o odihnă deplină şi definitivă care nu va fi tulburată nici de executarea judecăţii. Vom fi acolo, în mijlocul tulburărilor din „ceasul încercării” ( 3:10 ). Este ceea ce aşteptăm astăzi, când Domnul poate să facă să se audă în orice clipă glasul poruncii şi când toţi sfinţii vor fi luaţi pe nori, în cer, pentru a fi pentru totdeauna cu El.
1:6-12 .
Cei care i-au necăjit pe copiii lui Dumnezeu vor trebui să poarte toată greutatea necazului final. Să nu uităm, într-adevăr, că Dumnezeul nostru este Dumnezeul răsplătirilor: cu acest adevăr se termină întreaga profeţie a lui Ieremia (51:56). Caracteristicile lui Dumnezeu sunt infinite în diversitatea lor, de aceea cum să pretindem că le putem număra? Îl cunoaştem ca Dumnezeu al luminii, Dumnezeu al dragostei, Dumnezeul cel sfânt, Dumnezeul cel drept, dar insistăm aici asupra caracteristicii, atât de importantă de menţinut în zilele pe care le traversăm, că Dumnezeul cel drept este un Dumnezeu al răsplătirilor. Este uimitor de văzut de câte ori acest adevăr ne este prezentat de profeţi. Oamenii se preocupă de aceasta cât de puţin pot. Pentru a-şi atinge scopurile folosesc violenţa, nedreptatea conştientă, cruzimea, opresiunea, viclenia, ipocrizia, minciuna, toate vicleşugurile lui Satan. Dumnezeu din cer li se pare indiferent la faptele lor, când nu sunt destul de nesăbuiţi ca să-L invoce ca şi complice al fărădelegilor lor, strigând: „Dumnezeu este cu noi!” Şi totuşi ochii Lui se plimbă peste întregul pământ; vede fiecare încălcare a dreptăţii, a echităţii, constată anarhia în locul ordinii, nedreptatea făcută oamenilor fără apărare, ferocitatea, duritatea faţă de aproape, cinismul fără reţinere, corupţia josnică, absenţa acelei mile care se întâlneşte chiar la fiinţele lipsite de inteligenţă. Şi Dumnezeu tace! Omul uită faptele lui rele, dar, în guvernarea divină, vine clipa (la sute de ani uneori după fapta, chiar izolată, ce s-a produs) când judecata care răsplăteşte se abate asupra oamenilor, familiilor, regilor sau naţiunilor vinovate, ca moab faţă de Edom, precum casa lui Saul, atunci când exterminându-i pe gabaoniţi credea că slujeşte lui Dumnezeu!
Dar să nu uităm nici ce ne face cunoscut acest psaj: Dumnezeul răsplătirilor este şi Dumnezeul care plăteşte. Nu uită un pahar de apă rece dat unuia dintre aceşti micuţi, mai mult decât uită ura cu care oamenii pe care i-au rugat fierbinte sa se împace cu El, i-au respins. De aceea este drept la Dumnezeu, să dea odihnă celor care sunt necăjiţi, ca şi să dea necaz celor care îi fac să sufere . Această răsplătire este generală. Creştinii care umblă cu credincioşie în lume pot să se aştepte să nu găsească în ea, precum tesalonicenii, decât suferinţă, dar cu siguranţă răsplătiri. Enoh credea că Dumnezeu este Cel care îi răsplăteşte pe cei care-L caută. Moise privea la răsplătire (Evrei 11:6, 26 ). Va veni deci o clipă când toate suferinţele credincioşilor vor fi răsplătite în glorie. Spun vor fi răsplătite, pentru că oamenii de credinţă din timpurile trecute îşi aşteaptă încă răsplata. S-au scurs secole de când tesalonicenii, fraţii noştri, au suferit pentru Evanghelie. Va veni clipa când Domnul va răsplăti credincioşia lor, socotindu-i vrednici de Împărăţia pentru care au suferit. Şi-au găsit deja locul în cer (noi, cei vii, nu îl avem încă decât în speranţă, prin credinţă şi prin Duhul), dar nu se vor arăta decât cu noi, la arătarea Domnului în glorie, după ce vom fi fost înviaţi şi schimbaţi, împreună cu ei, la venirea Mântuitorului. Cele două domenii ale Împărăţiei, sfera cerească şi sfera pământească, ne vor aparţine pentru totdeauna cu Domnul Isus, pentru că El vrea să împartă ce are cu toţi sfinţii glorificaţi.
De aceea, după cum am zis, venirea Domnului nu este singurul eveniment asupra căruia priveşte tinţă speranţa noastră; aşteptăm şi arătarea Sa. Atunci va face „ca şi ai Săi să se aşeze cu El, pe tronul Său”. Să nu ne ataşăm deci numai de Epistola întâia, ci şi de Epistola a doua către Tesaloniceni, pentru că este legată de gloria lui Hristos, şi aceasta din urmă este legată de răsplătire şi de cununi.
Apostolul îi zice lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” ( 4:8,9 ). În această privinţă mă întreb dacă, în clipa dezbrăcării de cortul nostru pentru a merge lângă Domnul, am putea spune ca apostolul :„M-am luptat lupta cea bună”; am întâlnit şi am învins, în timpul vieţii mele creştine, puterile spirituale ale răutăţii care vroiau să mă oprească să iau în posesie moştenirea mea cerească sau care caută să-i împiedice pe oameni să se întoarcă la Domnul. Avem, într-adevăr, de dus o luptă continuă pentru noi înşine, pentru oameni, sau pentru fraţii noştri - pentru cei care, sunt robii Duşmanului sau care au nevoie să fie menţinuţi pe calea mărturiei. Am luptat, ca Pavel de la convertirea sa? Să mărturisim cu profundă umilinţă că am luptat puţin pentru cauza Stăpânului nostru!
Mai mult, „am terminat alegarea” ca Pavel, am perseverat până la capăt în acest prim elan al credinţei care ne-a dus înainte pentru a apuca ţinta propusă? Apostolul ştia, în clipa în care Domnul avea să-l cheme la El, că atingea deja, ca şi cum ar fi atins-o cu mâna, ţinta, pentru a o apuca. Putem spune acelaşi lucru? Am făcut, fără îndoială, de câteva ori fericita experienţa a zilelor când nu am ţinut cont de obstacole pentru a atinge ţinta; dar, în intervalele dintre acestea, cât timp de oprire şi de oboseală, prilejuite de o dificultate pe care carnea noastră o consideră de neînvins, şi pe care am preferat să nu o abordăm, pentru că pentru a o birui ar fi fost nevoie de un efort al credinţei, ca cel al lui Ionatan, înaintea stancii lui Boţeţ şi a lui Sene (1. Sam 14:4 ), spre straja filistenilor! Cuvântul pune înaintea ochilor noştri aceste mari exemple de credincioşie ca să ne întrebăm: Ai luptat la fel, şi la fel ai terminat alergarea?
Pavel mai spune: „Am păzit credinţa”. Este aceasta trăsătura copiilor lui Dumnezeu din zilele noastre? Credinţa, acest ansamblu al doctrinei creştine, conţinută în Sfintele Scripturi, ne este încredinţată ca un depozit pe care trebuie să-l păzim cu grijă. Pavel o păzise. O! de am putea noi, în acest secol de părăsire a Cuvântului lui Dumnezeu care inaugurează apostazia finală, să spunem cu apostolul: „Am păzit credinţa”. Dar, vai! şi în aceasta exemplul acestui credincios slujitor al Domnului este făcut pentru a-i acoperi de ruşine pe creştinii de astăzi.
Cu toate acestea ne rămâne o promisiune consolatoare: „cununa dreptăţii” pe care o va da Domnul, nu numai apostolului, ci „tuturor celor care iubesc arătarea Sa”. Dacă, în ceea ce priveşte lupta, alergarea este adevărul creştin, am rămas în urma acestui iubit slujitor al lui Dumnezeu, de am putea spune cel puţin că iubim arătarea Sa! Ni se poate întâmpla să cunoaştem venirea (parusia) Domnului, şi să o predicăm arătând în acelaşi timp puţină credincioşie în umblarea noastră, pentru că inimile noastre viclene îşi spun că responsabilitatea noastră nu va fi pusă la îndoială în acel moment, dar nu poate fi la fel pentru apariţia (epifania) Sa; atunci se va arăta în mod public ce am fost pentru Hristos în viaţa noastră aici jos. A iubi arătarea Sa, înseamnă a realiza zilnic faptul că vom fi arătaţi în lumina deplină a prezenţei lui Dumnezeu, înaintea tronului lui Hristos, pentru că toată problema responsabilităţii noastre creştine se leagă de arătarea Sa. Ori Pavel nu aşteapta această clipă pentru a fi arătat; el spunea: „Am fost arătaţi lui Dumnezeu şi de asemenea sper că am fost arătaţi şi în conştiinţele voastre!” ( 5:11 ).
Dumnezeu să ne dea să put em vorbi astfel în tot adevărul. Dacă am greşit, să ne smerim, şi avem motiv să o facem în fiecare zi, dar să fim plini de dorinţa de a fi transformaţi după chipul lui Hristos şi de a fi asemenea Lui când Se va arăta pentru a fi glorificat în sfinţii Săi şi a fi privit cu uimire în toţi cei care au crezut.
„Descoperirea Domnului Isus” în v.7 este descoperirea Sa în glorie; dar a fost o primă descoperire în har. Fiul lui Dumnezeu a coborît în această lume în har pentru a-L descoperi pe Tatăl. El vine, ca şi copilaş în iesle; şi înaintea păstorilor care îşi păzesc turmele, ostirea îngerilor celebrează gloria harului Său şi buna plăcere a lui Dumnezeu în oameni. El Se prezintă la botezul lui Ioan; cerul se deschide peste El şi Duhul lui Dumnezeu se pogoară în har ca un porumbel, asupra Acestui Om. Toată slujirea Sa este cuprinsă în acest cuvânt: „har după har” . Moare la cruce, şi chiar în locul în care L-a atins judecata, harul este descoperit în plinătatea sa. El înviază, urcă în cer, ne pregăteşte acolo un loc, şi mijloceşte pentru noi - toate acestea nu sunt altceva decât har.
În har revine din cer „ca Mântuitor”, ca „Steaua strălucitoare de dimineaţă” ( 22:16 ), pentru a ne introduce în casa Tatălui. Trăim în timpul acestei descoperiri a harului care va lua sfârşit la venirea Sa. Atunci va începe pentru noi odihna eternă a dragostei. Acesta este subiectul Epistolei întâi către Tesaloniceni: El vine să ne ia şi „vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” ( 4:18 ). Epistola a doua nu ne prezintă descoperirea Sa în har, ci descoperirea Sa în glorie, descoperire care îşi are punctul de plecare în cer, şi nu pe pământ ca cea a harului. Este „descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii Sale, într-o flacără de foc” (1:7). Îngerii puterii Sale vor fi uneltele Sale pentru a îndeplini judecăţile pe pământ în vederea restabilirii Împărăţiei Sale. Descoperirea Sa în har duce şi se termină în Împărăţia Sa cerească în care suntem deja mutaţi prin credinţă, înainte de a intra în posesia moştenirii noastre; descoperirea Sa în glorie are ca urmare restabilirea Împărăţiei Sale pământeşti, în care sfinţii cereşti vor avea parte cu El. Dar trebuie mai înainte ca să fie dată răzbunarea împotriva a două categorii de oameni (v.8). Mai întâi „peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu”. Acestea sunt naţiunile păgâne care, având prin creaţie descoperirea eternei puteri a lui Dumnezeu şi a divinităţii Sale, ar fi trebuit să-L recunoască şi să-L glorifice în lucrările Lui de aceea sunt „fără scuză” ( 1:19,20 ). Apoi „peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. Ei reprezintă mărturisirea creştină fără viaţă.
„A asculta de Evanghelie” este un termen care nu se foloseşte deloc în evanghelizarea actuală. Aceasta din urmă uită adeseori că Evanghelia este alcătuită din două elemente. Primul element este judecata absolută a lui Dumnezeu asupra omului, adevăr pe care-l întâlnim la fiecare pas în Noul Testament. De aceea Dumnezeu spune că „Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” ( 2:16 ), după Evanghelia Sa. Fără îndoială Evanghelia este vestea bună a harului lui Dumnezeu, dar bazată pe faptul că, omul este complet pierdut, condamnat fără speranţă, despărţit de Dumnezeu din cauza păcatului, pentru că nu este „nici unul care să facă binele, nici unul măcar” . A recunoaşte aceste lucruri, înseamnă „a asculta de Evanghelie”. Trebuie ca păcătosul să se supună acestei sentinţe, pronunţată asupra omului de Cuvântul lui Dumnezeu (1. Petru 4:17 ). Aceasta este „ascultarea credinţei” ( 1:5 ), pentru că ascultarea Evangheliei este inseparabilă de credinţă. Niciodată, fără credinţă, omul nu se crede complet pierdut, şi nu va accepta sentinţa că nu există nimic bun în el. Toate faptele sale religioase arată această necredinţă. Oamenii, absolut neştiutori în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi, vor să merite ceva de la Dumnezeu. Mulţi urăsc Evanghelia lui Hristos, dar cei care au o oarecare conştiinţă caută să se facă mai buni ca să se pună în regulă cu Dumnezeu. A face aceasta înseamnă la fel de bine a nu asculta de Evanghelie, ca a fi un duşman declarat al Persoanei lui Hristos.
Aici întâlnim al doilea element al Evangheliei. Dumnezeu a venit să caute şi să mântuiască, nu pe cei drepţi, ci ceea ce era pierdut. Acesta este harul, prezentat sufletelor, în acelaşi timp cu starea lor de pierzare. „A asculta de Evanghelie” înseamnă deci a recunoaşte această stare în prezenţa lui Dumnezeu şi a primi vestea bună a harului, „Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (v.8). În clipa în care Domnul va apărea din cer cu îngerii puterii Sale, toţi oamenii care se vor afla în această stare de neascultare - lucru îngrozitor - vor suferi „pedeapsa, pieirea eternă de la faţa Domnului şi de la gloria tăriei Sale” (v.9). Pieirea eternă nu este, cum cred anumiţi oameni şi cum anunţă falşii învăţători pentru a-i linişti pe păcătoşi, anihilarea păcătosului. Un oraş nimicit nu este anihilat şi conţine în continuare materialele ruinei sale. Cei care aparţin mărturisirii creştine fără credinţă, vor suferi o nimicire eternă departe de prezenţa Domnului, în întunericul de afară şi într-o mizerie fără nume. Vor înţelege atunci că au pierdut o ocazie care nu se va mai ivi niciodată. Jalea este cuvântul potrivit care exprimă ce este nimicirea. Lacrimile disperării ţâşnesc din ochii celor dezaprobaţi; ei doresc să obţină o uşurare care nu va veni niciodată; în furia lor neputincioasă scrâşnesc din dinţi împotriva lui Satan care i-a condus la pierzarea lor eternă şi nu au, pentru a se hrăni, decât stricăciunea pe care au iubit-o, pe care o vor detesta, dar prea târziu, şi care va rămâne etern legată de ei aşa cum viermele este legat de putreziciunea cadavrului. Înspăimântătoare perspectivă! Dar, când este vorba de cei răscumpăraţi, ce contrast! Domnul „va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut!” (v.10).
Descoperirea Sa în glorie are două faţete: pe de o parte va fi glorificat prin judecată, pe de altă parte va fi glorificat în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei care au crezut. Privit cu uimire! În ochii Universului vom fi în mod personal mijlocul de a face să fie privit cu uimire în acea zi Cel în care am crezut şi pentru care am suferit. Gloria lui Isus care ne-a mântuit, pe noi, duşmanii Săi, care ne-a dat viaţa etrenă, va ieşi în relief prin noi când ne va fi introdus în glorie cu El. Când, în „reînnoire”, lumea Îl va contempla pe Domnul gloriei, îşi va îndrepta privirea către Noul Iersusalim, către Adunarea despre care se spune: Ea coboară „din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” ( 21:10 ). Acest Nou Ierusalim va fi, în eternitate, cortul lui Dumnezeu cu oamenii ( 21:3 ). Astăzi, Biserica, departe de a fi un subiect de uimire, este un obiect de umilire şi de ruşine, dar va veni ziua când Domnul va fi privit cu uimire pentru că a reuşit, prin toate căile Sale de mântuire, de disciplinare, de sfinţire şi de judecată, să îmbrace cu gloria Sa nişte biete fiinţe pierdute, sau inconsecvnete şi necredincioase ca noi.
Apostolul termină primul capitol cu aceste cuvinte: „Mărturia voastră faţă de voi a fost crezută. Pentru aceasta ne şi rugăm întotdeauna pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă socotească vrednici de chemare şi să împlinească orice bună plăcere a bunătăţii şi lucrare a credinţei, cu putere, astfel încât Numele Domnului nostru Isus să fie gorificat în voi, şi voi în El, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos” (v.10-12).
Aceste cuvinte: „voi în El” înseamnă că suntem glorificaţi în El înaintea lui Dumnezeu. Această glorificare este desăvârşită, pentru că Dumnezeu ne vede în Persoana Preiubitului Său, după cum se spune: „Pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” ( 8:30 ). Prin har, suntem glorificaţi în El în prezent şi nu putem fi glorificaţi mai mult.
Dar, pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca „Numele Domnului nostru Isus să fie glorificat” în noi, adică purtarea noastră să-L glorifice în absenţa Lui. El este în cer, dar vrea să fie reprezentat de noi, în această lume, într-un mod care Îl onorează; trebuie ca umblarea noastră să glorifice Numele scump pe care îl purtăm. În ce măsură facem noi aceasta? Contemplând ceea ce este Hristos înaintea lui Dumnezeu, Îl văd în desăvârşirea gloriei Sale; când mă gândesc la ce sunt eu înaintea lui Dumnezeu în Hristos, mă găsesc tot în aceeaşi desăvârşire glorioasă; dar dacă mă gândesc la felul în care Hristos este glorificat în mine înaintea lumii, aceasta este pentru mine un subiect perpetum de umilinţă, pentru că răspund în mod mizerabil la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ai Săi. Pentru ca un asemenea lucru să poată fi realizat în tesaloniceni şi ca Numele lui Hristos să fie glorificat în ei, nu era de ajuns să fie legaţi de Domnul Isus, trebuia ca apostolul să fie „întotdeauna în rugăciuni pentru ei” pentru ca Dumnezeu să-i socotească „vrednici de chemare’’, de această chemare despre care Epistola întâi ne zice. „Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa” (2:12). Ori acesta este tocmai subiectul cu care se ocupă primul nostru capitol. Dacă este vorba de o onoare de acordat într-o monarhie, suveranul ascultă persoanele care recomandă candidatul sau mijlocesc în favoarea lui. Astfel se ruga întotdeauna apostolul pentru tesaloniceni; dar, în cele din urmă, totul depindea de harul puternic al lui Dumnezeu şi nu de meritele persoanei. Pentru ca să fie socotiţi vrednici de Împărăţia şi de glorie, trebuia ca Dumnezeu „să împlinească orice bună plăcere a bunătăţii” (v.11) Sale faţă de ei - acesta este harul; şi orice „lucrare a credinţei” în ei - aceasta este puterea. Astfel Hristos poate fi glorificat aici jos, aşteptând să fie glorificat în sfinţii Săi la arătarea Sa.
Întotdeauna în evlavie va fi glorificat Numele Său în sfinţii Săi aici jos. Carnea nu are nici o parte; totul depinde de lucrarea harului în inimile noastre. Într-un cuvânt, numai harul ne poate socoti vrednici de Împărăţie şi de glorie, în virtutea a ceea ce Dumnezeu face în noi şi pentru noi. Nu ne socoteşte vrednici să intrăm în Împărăţia Sa decât după ce a împlinit această lucrare care are ca rezultat gloria.
Dumnezeu să ne dea conştiinţe deprinse să umble în chip vrednic de chemarea noastră. Avem un model pentru umblarea noastră în Însuşi Mântuitorul nostru. Se putea spune despre El, mult mai adevărat decât despre noi: nu S-a dus la sfatul celor răi şi nu S-a aşezat pe scaunul celor batjocoritori (Psalmul 1:1 ). Nici una dintre poftele care ne atrag nu avea putere asupra Lui; toată viaţa Lui era o viaţă de sfinţenie, de renunţare la Sine de smerenie, de sacrificiu, de încredere, de dependenţă. Astfel vrea să fie glorificat în noi, până în clipa în care vom fi glorificaţi cu El.
Acest frumos capitol ne face să ne ocupăm cu Hristos. Să-L recitim constant, pentru a fi umpluţi de dorinţa de a-I plăcea, de a-I sluji cu credincioşie până la arătarea Sa!