Această Epistolă a doua a lui Ioan are ceva deosebit: faptul că dintre toate epistolele numai ea este adresată direct unei femei şi copiilor ei. Cu siguranţă, există motive întemeiate, dar speciale, pentru aceasta. Ştim că cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre orice instinct spiritual, conduce orice femeie creştină, indiferent ce daruri ar avea, să caute să slujească într-un mod mai retras, ca să nu iasă în evidenţă.
Simţim că aceasta este har binecuvântat al lui Dumnezeu, şi, aş mai adăuga, că este un dar de la Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai mult când femeia, folosind bine tot ce i-a încredinţat harul Domnului, înţelege locul pe care El a găsit să i-l acorde pe pământ. Aceasta este şi una din cele mai urgente epistole pe pe care Duhul Sfânt a adresat-o vreodată unei femei – „aleasa doamnă“ - şi copiilor ei. Epistola nu se adresează nici unui trimis apostolic extraordinar, nici unui bătrân, nici unei adunări, şi cu atât mai puţin unei adunări cu episcopi şi diaconi. De ce? Deoarece era o problemă care, înaintea Duhului Sfânt, era atât de importantă şi de urgentă încât trebuia să fie tratată trecând peste orice consideraţiuni. Aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile ca această epistolă să fie trimisă iniţial unei femei, şi aceasta tocmai pentru a arăta că, indiferent care ar fi uzanţele în căile lui Dumnezeu cu biserica Sa, sunt situaţii şi vremuri când temelia harului Său şi a gloriei Sale morale trebuie apărate cu orice preţ. Când aşa este cazul nu se admite nici un fel de scuză întemeiată pe sex sau vârsta tânără. Nu-mi spuneţi că este doar un copil sau doar o femeie: dacă este vorba despre Hristos, orice alte considerente trebuie să treacă în plan secund, iar aceasta nu înseamnă un sacrificiu ci un câştig real.
Ceea ce tocmai am remarcat poate să ne arate tuturor consecinţele importante în toate privinţele ale problemei de care se ocupă Duhul Sfânt. Hristos era subminat tocmai de unii care vesteau numele Lui. Se punea problema de a vesti un Hristos adevărat sau unul fals. Atunci nu conta sexul şi nici vârsta – care sunt importante atunci când lucrurile evoluează pe căi normale. Ştim cât de nepotrivit ar fi ca una dintre acestea să iasă în faţă, dar aici lor li se adresează Duhul Sfânt. Şi vom vedea, cum este întotdeauna cazul, că ceea ce pare a fi o anomalie în cuvântul lui Dumnezeu, când este privit cum se cuvine, se arată a fi plin de învăţăminte importante pentru sufletele noastre. Nici un alt adresant nu ar fi putut fi mai potrivit pentru cea de-a doua epistolă a lui Ioan.
Dacă această epistolă ar fi fost scrisă în termeni generali, ca Întâia epistolă, atunci s-ar fi pierdut mult. Iar, pe de altă parte, cu greu mi-aş fi putut imagina că Întâia epistolă ar fi putut fi adresată alesei doamne şi copiilor ei. Totul este aşa cum se cuvine să fie. În Întâia epistolă avem aspecte care prezintă interes pentru toţi copiii lui Dumnezeu şi ea se adresează întregii familii, cu părinţi, tineri şi copilaşi. Dar aici curentul răului prinsese putere şi trebuiau puse întrebări pătrunzătoare deoarece nu numai că relele obişnuite creşteau şi se acumulau rapid, ci era pusă în pericol cea mai profundă temelie a speranţelor noastre, aşa că avertismentul este adresat atât familiei cât şi fiecărei persoane în mod individual. Dacă Întâia epistolă remarca aceste lucruri într-un mod general, aici răul este mult mai exact definit şi avem a face cu anumite persoane în mod individual.
Cât de des nu am auzit că nu se cade ca o femeie să judece? Sau că nici un om înţelept nu poate spune că aceste chestiuni sunt pentru copii, că sunt aspecte delicate care cer cunoştinţe teologice profunde şi o judecată matură? Şi v-aţi aştepta acum ca adunarea lui Dumnezeu să judece asemenea chestiuni? Dar Duhul Sfânt face apel la o femeie şi la copiii ei, iar aceştia sunt datori să judece, pentru că, dacă nu jedecă, atunci ei Îl desconsideră pe Hristos de dragul confortului lor. Era o problemă cu privire la Hristos – Hristosul lui Dumnezeu. Vom vedea mai clar aceasta pe măsură ce înaintăm, ar acum mă străduiesc să arăt cât de potrivit este ceea ce la o privire superficială ar părea a fi o neregulă în adresarea acestei epistole. „Bătrânul, către aleasa doamnă şi către copiii ei, pe care îi iubesc în adevăr, şi nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul“.
Acesta este alt aspect foarte caracteristic în Epistola a doua a lui Ioan. Este într-adevăr ceva care străbate toate scrierile lui Ioan. În Evanghelie ştim că Însuşi Hristos este prezentat explicit ca fiind adevărul, apoi, în epistole, după cum am văzut şi vom mai vedea în continuare, este aceeaşi tenacitate în a susţine adevărul revelat de şi prin Hristos. Şi aici găsim aceasta împletit chiar cu salutarea epistolei. „Bătrânul, către aleasa doamnă şi către copiii ei, pe care îi iubesc în adevăr“. Problema iese în evidenţă imediat şi cei care citesc o salutare atât de remarcabilă au înaintea lor care este de fapt miza. Dacă Maria, când era pe cale să devină mama lui Isus se putea minuna ce să însemne salutarea nemaiîntâlnită pe care i-o adresase îngerul, în schimb aceasta de aici are rolul de a atinge conştiinţa şi de a trezi sufletele alesei doamne şi ale copiilor ei, când apostolul li s-a adresat într-un fel neobişnuit de solemn. Ce mare este harul lui Hristos şi ce condescendenţă infinită, care ne arată cât de scump este pentru El fiecare dintre credincioşii Săi! În epistolele precedente nu întâlnim nimic de acest fel – de exemplu Galateni sau Romani, Corinteni sau Efeseni -, dar pot afirma că aceasta este exact ce era necesar aici. Era o problemă mult mai fundamentală, şi, de aceea, eroarea era şi mai fatală. Nu este o apărare sau afirmare sau justificare a credinţei. Ioan nu prezintă ordinea care se cuvine să fie în adunarea lui Dumnezeu, nici nu-l conduce pe sfânt în privilegiile cereşti pe care le are în mod individual sau ca membru al trupului. Problema era Hristos sau nimic. Am spus nimic? Chiar mai rău decât nimic, deoarece fie că este Hristos în toată gloria Lui divină, fie că este cel mai mare rău în care vrăjmaşul îl poate cufunda pe om. Pe scurt, era pe viaţă şi pe moarte – marele conflict dintre Hristos şi antihrist. Este un subiect solemn pentru meditaţie şi vorbire şi aceeaşi criză care afectează şi în prezent orice suflet.
Îmi amintesc că, cu ani în urmă, am citit o carte scrisă de o personalitate celebră, care acum nu mai este printre noi, în care autorul îndrăznea să pună întrebarea dacă există măcar un semn specific în 2 Ioan sau 3 Ioan[1] ca acestea să fie acceptate ca fiind de inspiraţie divină mai mult decât, de pildă, epistolele pastorale ale lui Ignatius. Nu se pune problema că scriitorul ar fi luat poziţia unui necredincios: de fapt era Rector al Colegiului Englez de la Roma şi cardinal al acestei ţări. Această caracteristică grozavă a ecleziasticismului nu este chiar atât de rară, şi anume aducerea câte unui argument al necredinţei de către cineva în sutană de călugăr sau din poziţia de profesor distins prin învăţătura lui. De aceea nu trebuie să fim surprinşi dacă o personalitate ecleziastică atât de eminentă a arătat atât de clar că nu avea credinţă în cuvântul lui Dumnezeu şi că nu era părtaş puterii lui. Astfel, cea mai fermă afirmare a autorităţii bisericii poate să se trădeze a ascunde sub veşmintele ei ceva cu nimic mai bun decât necredinţa populară. El[2] a întrebat cum aţi demonstra din faptele interne inspiraţia celei de-a doua şi a celei de-a treia epistole a lui Ioan din vreme ce în ele nu găsim nici o profeţie şi nimic altceva care ar fi fost scris de un om foarte sfânt şi evlavios, fără vreun ajutor de inspiraţie! Acelaşi argument otrăvitor marchează într-un mod şi mai jalnic lucrarea Dr. Milner „Sfârşitul Controversei“, care este străbătută de romano-catolicism pe tot parcursul ei şi se arată a fi caracterizată de necredinţă.
Consider, fraţilor, că experienţa noastră poate găsi argumente serioase pentru a răspunde, chiar dacă acestea nu vor fi de natură să satisfacă o persoană capabilă să aducă asemenea obiecţiuni. Va veni o zi când judecat va decide, dar conştiinţa în care a lucrat Duhul Sfânt poate avea de acum o convingere – sigur că nu infailibilă, pentru că numai Dumnezeu este infailibil -, dar pe măsura nevoilor sufletului. Spun că a nu avea aceste epistole ar fi o pierdere imensă, plasând problema la un nivel mai înalt decât acesta. Nu cred că este necesar să spun că eu refuz să tratez scriptura numai prin prisma utilităţii, dar am siguranţa că Dumnezeu nu a scris nimic degeaba şi că, dacă într-una din crizele din ultima vreme a fost nevoie de o scriptură şi ea trebuie că ar fi fost pierdută, fără ea ne-am fi aflat în mare încurcătură cum să avem o acţiune fermă în împrejurări grele care au încercat orice suflet din această sală, acea scriptură a fost tocmai această epistolă a doua a lui Ioan.
Apostolul le spune că îi iubea în adevăr deoarece orice credincios, fie el tânăr sau bătrân, bărbat, femeie sau copil, este iubit doar pentru adevăr. Şi ce este acela care se depărtează de adevăr? Un rebel. Dar cei care umblă în adevăr chiar dacă sunt copii, indiferent cât de smerită ar fi starea lor, sunt scumpi lui Dumnezeu. Şi Duhul slujeşte pentru asemenea persoane şi le scrie şi le dă sarcina de a hotărî înaintea lui Dumnezeu, în sfera îndatoririlor lor, asupra următoarei chestiuni solemne: „Este sufletul meu în comuniune cu Dumnezeu în legătură cu Fiul Său? Indiferent ce reputaţie ar avea alţii, indiferent de slăbiciunile mele care cer să am o umblare smerită, simt eu că singurul lucru care le determină pe toate celelalte din viaţa mea este adevărul, adevărul despre Hristos Însuşi?“ Dacă este aşa, toate celelalte vor fi în general spre bine. De aceea Ioan îi scrie alesei doamne, pe care o iubea în adevăr, şi copiilor ei. Şi această afecţiune nu era ceva de circumstanţă: „pe care îi iubesc în adevăr, şi nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul“. Revelaţia lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt, îi leagă laolaltă pe toţi cei care iubesc adevărul. Şi datorită adevărului scria el.
Cât de neobosit pune el înainte ceea ce îi testează! „Pentru adevărul care rămâne în noi şi va fi cu noi pentru totdeauna: Har fie cu voi, îndurare“. După cum s-a remarcat deseori şi pe bună dreptate, când cineva este în mod individual în gândul lui Dumnezeu, acea persoană are nevoie de îndurare. „de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi în dragoste“ – o expresie pe care, din câte îmi amintesc, nu o mai întâlnim nicăieri altundeva. Şi aceasta este aici exact la locul potrivit. Satan submina gloria Fiului Tatălui. Dacă nu sunt acestea, cum să vin la El? Cum pot să mă bizui în totul pe El? Cum poate Dumnezeu să privească la El şi la lucrarea Lui pentru fiecare suflet care este adus la El?
De acolo bucuria apostolului: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după cum am primit poruncă de la Tatăl“. Umblarea în adevăr este rezultatul cunoaşterii adevărului. Adevărul îl face pe cineva să fie adevărat. Cine nu cunoaşte adevărul nu poate umbla în adevăr şi nu va putea da multă vreme impresia că umblă în adevăr. O asemenea umblare este efectul cunoaşterii adevărului: ei umblau în adevăr „după cum am primit poruncă de la Dumnezeu Tatăl“.
„Şi acum, te rog, doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci aceea pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii“. Era cuvântul vechi, care este totuşi mereu nou: vechi deoarece s-a manifestat în Hristos Însuşi şi nou deoarece este adevărat în noi ca şi în El. Dragostea divină decurge din dragoste şi se reproduce în toţi aceia care Îl cunosc pe Hristos în adevăr. Dar ce este iubirea? „Şi aceasta este dragostea:“ nu independenţă unul faţă de celălalt, nici a cădea de acord să fim deosebiţi, nici vreuna dintre acele invenţii ale oamenilor care nu numai că se abat de la adevăr ci sunt rău moral şi sunt vătămătoare. „Aceasta este dragostea: să umblăm potrivit poruncilor“. Dragostea nu poate fi separată de Hristos şi nu poate fi separată de ascultare. Aceasta este dragostea în exerciţiu, acea dragoste comunicată prin credinţa în Isus. „Aceasta este porunca, după cum aţi auzit de la început, ca să umblaţi în ea“.
Urmează motivul pentru care el îi scrie într-un mod atât de solemn acestei doamne şi copiilor ei. „Pentru că mulţi înşelători au ieşit în lume, cei care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venind în carne acesta este înşelătorul şi antihristul“. „Mulţi înşelători au ieşit în lume,“ ceea ce face necesar, chiar imperativ, să insiste asupra drepturilor pe care le are adevărul lui Dumnezeu. „Care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venind în carne“ – expresia este aici într-o formă diferită de cea din Întâia epistolă. Acolo era o aluzie la fapt, dar aici este o caracteristică permanentă a lui Hristos – Hristos a venit. Aici mi se pare nu că s-ar pune sub semnul întrebării atât faptul că El a venit, ci cred că indică o necredinţă mai profundă. Nu există nici o îndoială că este vorba despre aceleaşi persoane, dar s-ar părea că necredinţa lor s-a dezvoltat şi mai mult pentru că este respins nu numai faptul ci până şi posibilitatea. Ei gândeau că, sub o formă sau alta, aceasta ar fi în detrimentul Lui. Unii negau divinitatea Lui, alţii umanitatea Lui.
Când am comentat 1. Ioan 4 am remarcat că „Isus Hristos venit în carne“ implică nu numai divinitatea Lui, nici numai umanitatea Lui, ci ambele. Mi se pare că expresia nu are sens decât dacă înseamnă acestea două întrunite în aceeaşi persoană. De fapt, această trecere la o extremă sau la cealaltă – adică alegerea unei părţi din adevărul despre Hristos şi abandonarea celeilalte – este o sursă de erori peste tot, deşi aici în modul cel mai fatal. „Acesta este înşelătorul şi antihristul“. Este ceva cu mult mai rău decât a aduce dezbinări şi prilejuri de poticnire, aşa rele cum ar fi acestea; este mult mai grav chiar decât subminarea moralităţii, aşa de distrugătoare cum este aceasta. Subminarea şi coruperea moralităţii distruge pe cel care face aceasta şi poate şi pe alţii, dar aceasta înseamnă a-L defăima şi a-L degrada e Hristos, Fiul Tatălui. Acesta este deci un efort şi mai îndrăzneţ al lui Satan, şi de aceea Ioan îl numeşte pe cel vinovat nu numai „înşelătorul“ (pentru că orice învăţător fals este, mai mult sau mai puţin, un înşelător) ci şi „antihristul“.
De aceea el îi îndeamnă să privească cu atenţie la ei înşişi pentru ca să nu se abată. Pentru că numai Dumnezeu păzeşte sufletul şi face aceasta prin şi în adevăr. „Luaţi seama la voi înşivă, ca să nu pierdem ce am lucrat,“ (referindu-se la lucrarea în care apostolul a fost instrumentul) „ci să primim răsplată“.
Apoi, în versetul 9, expune principiul de bază: „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Este un principiu cu mult mai cuprinzător decât negarea venirii lui Hristos în carne. Indiferent ce ar fi sau cum ar fi, dacă cineva subminează persoana lui Hristos, acela este împotriva învăţăturii lui Hristos. În versetul al şaptelea am avut un caz particular, dar Duhul lui Dumnezeu se ridică până la această declaraţie care acoperă orice situaţie de acest gen. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos“ (adică în învăţătura pe care Duhul Sfânt a dat-o în cuvântul Lui despre Hristos, nu despre lucrarea Lui ci despre persoana Lui), „nu-L are pe Dumnezeu“ sub nici o formă şi în nici o măsură, acum dacă Hristos a fost predicat.
Cea mai mare eroare în înţelegerea lucrării Lui nu este atât de fatală pentru suflet deoarece nu atacă direct gloria personală a Domnului Isus. Aici este vorba despre învăţătura cu privire la Hristos Însuşi, şi, după cum, mai întâi, trebuie să fim atenţi să nu ne abatem, tot aşa trebuie să fim atenţi să nu mergem mai departe cu învăţătura. Se poate ca un om să fi mărturisit numele Lui şi, pentru o vreme, să fi mers împreună cu adunarea lui Dumnezeu, fiind acceptat ca un credincios, ba poate chiar ca învăţător, dar dacă nu rămâne în adevărul lui Hristos, nu contează ce ar fi putut fi el, şi nu are nici o importanţă cât de mult părea a fi binecuvântat, şi aceasta nu numai pentru siguranţa lui şi a celorlalţi, ci pentru gloria lui Dumnezeu, care este luată în consideraţie aici mai mult decât în orice alt loc. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu-L are pe Dumnezeu“.
Cineva poate spune că omul poate avea adevărul din Vechiul Testament, cum au fost asemenea oameni înainte de a fi venit Hristos în lume şi că, dacă cineva nu reuşeşte să-şi însuşească tot adevărul exprimat de creştinism, atunci el poate fi mai rău decât aceia care au trăit înainte de venirea lui Isus. Răspunsul este că asemenea argumente sunt zadarnice, iar el este incomparabil mai vinovat şi mai rău deoarece acum standardul nu este ceea ce Dumnezeu a dat odată, ci de ceea ce El dă acum în Hristos revelat deplin. De aceea nu este potrivit să vorbeşti despre ceea ce alţii nu au cunoscut. Acesta este un criteriu practic important, pentru că, deşi nu în aceeaşi măsură, răspunde dificultăţii pe care unii o găsesc în ceea ce au făcut înaintaşii lor – poate chiar oameni remarcabili – în urmă cu două sau trei sute de ani. Ce mai reprezintă acelea acum? Dacă, prin Duhul Său, Dumnezeu face ca adevărul să ne parvină acum într-o formă şi cu o putere potrivită zilelor noastre, dacă El ne revelează mai clar un aspect sau altul, acestea fac ca sufletul să aibă responsabilităţi noi, şi tocmai aceasta pare să indice modul în care Duhul lui Dumnezeu tratează aici eroarea. „Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu-L are pe Dumnezeu“. Nu numai că el nu are binecuvântările revelaţiei lui Hristos, ci nu-L are pe Dumnezeu, nu are nici sorţ nici parte cu Dumnezeu absolut deloc. Sfinţii din perioada Vechiului Testament au avut L-au avut pe Dumnezeu revelat sub diferite forme. Ei au primit cuvântul Lui şi s-au bucurat, potrivit măsurii lor de credinţă, de adevărul pe care Dumnezeu li l-a făcut cunoscut. Dar acum, odată ce a venit Hristos şi Duhul Sfânt a fost trimis să locuiască pe pământ, acum că este descoperită gloria personală a lui Hristos, înălţarea Lui şi harul infinit al lucrării Sale, toate acestea fiind vestite, nu există nici o posibilitate să foloseşti ignoranţa din anii trecuţi pentru a ascunde necredinţa de acum. Descoperirea de acum a gândurilor lui Dumnezeu pune sufletul la încercare. De aceea, a nu accepta revelaţia sau, odată primită, a nu rămâne la ceea ce cuprinde ea, a merge înapoi sau a călca sau a te abate într-o direcţie sau alta sau a o abandona ajunge să fie un păcat grav şi duce la ruină.
Pe de altă parte, este mângâiere pentru aleasa doamnă şi copiii ei şi pentru oricine se alipeşte de adevăr. „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Fraţilor, este o mare binecuvântare să rămâi aşa şi este mare lucru să nu fii clătinat şi să nu fii dus încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, în special în orice lucru cu privire la Hristos. Păziţi-vă de aşa ceva. Cântăriţi cu grijă orice gând, indiferent de la cine ar veni el, şi orice cuvânt care ar părea să vă abată de la ceea ce aveţi şi să vă slăbească siguranţa pe care o aveţi în Dumnezeu. Nu vă lăsaţi clintiţi de la adevărul vechi, dacă chiar îl aveţi şi îl cunoaşteţi. Dar, în acelaşi timp, să aveţi întotdeauna sufletul dispus să primească mai mult şi fiţi atenţi să nu confundaţi cele pe care le-aţi cules din alte părţi (poate din tradiţie, poate din gândurile proprii) cu adevărul lui Hristos, ca nu cumva, când se ajunge la o tradiţie, să începeţi să cedaţi în faţa duhului de necredinţă, fie abandonând ceea ce aveaţi (sau măcar păreaţi a avea), fie explodând împotriva adevărului lui Dumnezeu expus de alţii care îl cunosc mai bine decât îl ştiţi voi.
În acestea, cu siguranţă, este nevoie să fim conduşi de Duhul Sfânt. Nici nu putem începe, nici nu putem continua fără el, şi chiar dacă am putea tot nu am face aceasta. Este o binecuvântare pentru suflet să fie păzit de un îndrumător atât de sfânt şi păstrat într-o companie sigură. Dar, după cum în umblarea noastră cotidiană, dacă trăim prin Duhul, trebuie să şi umblăm în Duhul, tot aşa, dacă am fost învăţaţi de Duhul, trebuie să înaintăm perseverând în Duhul. Aceasta nu este deloc în contradicţie cu a rămâne. Singurul mod de a fi păzit este a ţine ceea ce ne-a învăţat Dumnezeu şi a folosi aceasta ca bază pentru înaintare. Acesta este adevăratul mod de a „rămâne“. „Cine rămâne în învăţătura lui Hristosg, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul“.
Acum, că învăţătura lui Hristos este prezentată complet în cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult este sigur că nu mai este nimic de adăugat, că este imposibil să mai fie descoperit un adevăr despre Dumnezeu care să nu fie deja în Biblie. Dar sunt convins că multe de învăţat din cele care sunt acolo. Nu trebuie să confundăm aceste două noţiuni. Cine oare ar afirma că eu sau dumneavoastră am şti tot ce este în Biblie? Dacă pe undeva în Scriptură se descoperă o linie a adevărului, nu trebuie să pretindeţi, în mod calomnios, că aceasta înseamnă a merge mai departe numai pentru că aţi fost prea lipsit de sensibilitate pentru a o vedea. Tocmai aceasta este credinţa: a şti că, după cum Dumnezeu Însuşi este infinit, tot aşa şi cuvântul Său cuprinde bogăţii infinite pentru noi. Există lucruri care, prin Duhul Sfânt, pot fi înţelese din ce în ce mai bine cu toate că, de fapt, este acelaşi tezaur care i-a fost dat de la-nceput creştinului.
Apostolul ajunge acum la consecinţa practică. În versetul 9 a prezentat principiul, iar acum urmează consecinţa practică: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi. Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele“. Remarcaţi cum se pune problema: nu că nu ar prezenta umanitatea adevărată sau divinitatea Lui, deoarece Satan poate schimba învăţătura în aşa fel încât să păstreze aparenţele înaintea celor neştiutori. De aceea nu este suficient numai să fie specificată o anumită eroare, deoarece răul poate lua altă formă, şi atunci nu ar mai fi mijloc de a-l evita. Principiul este ferm şi cuprinzător: dacă vine cineva şi nu vă aduce această învăţătură (adică învăţătura lui Hristos), atunci nu-l primiţi. Indiferent de modul în care vrăjmaşul i-ar fi sedus sufletul, şi, prin aceasta, l-a dezonorat pe Hristos, dacă vine cineva la dumneavoastră şi nu vă aduce învăţătura revelată divin, învăţătura pe care o dă Duhul Sfânt în cuvântul scris este: „nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi“. Adică nu-i adresaţi nici salutul obişnuit. Cuvântul (χαίρειν) nu are nimic cu „bun venit“, cu toate că putem admite şi această expresie, ci este vorba despre salutul politicos obişnuit.
Aceasta mă face să mă gândesc foarte serios. Credeţi, fraţilor, că noi urmăm aceasta aşa cum s-ar cuveni? Suntem noi conştienţi care este preţul, sau cumva ne temem că vom fi consideraţi nepoliticoşi? Cu privire la mine însumi pot afirma aceasta, şi mă îndoiesc că, în general, suntem destul de alerţi cu privire la ceea ce Satan urmăreşte întotdeauna. În special, permiteţi-mi să adaug că suntem într-o poziţie din care o greşeală îi expune pe toţi copiii lui Dumnezeu atacurilor vrăjmaşului. Presupun că nu există alţii pe care el ar dori mai mult să-i tragă în mocirlă, făcând astfel de ocară numele lui Hristos.
Dacă vine deci un asemenea om, sigur că fără învăţătură, dar pretinzând a fi pe terenul adevărului, atunci să nu-l primiţi. Unde să nu-l primiţi? La masa Domnului? Nu, pentru că alesei doamne şi copiilor ei nu li se putea spune aşa ceva. Îndemnul nu este în legătură cu comuniunea publică şi nu se pune deloc problema mesei Domnului. Ei nu trebuiau să primească o asemenea persoană în casa lor şi nici măcar să-l întâmpine cu salutul obişnuit. De ce această excludere atât de severă? „Pentru că cine-l salută“ (chiar fără a-l primi în casă, ci doar schimbând câteva cuvinte de politeţe cu un asemenea om – bineînţeles ştiind ce fel de om este şi în mod voit) „se face părtaş cu lucrările lui rele“. În calitate de mărturisitor al lui Hristos, vorbind cu un asemenea om, vă daţi girul faţă de cel care îl neagă pe Hristos. Numai negându-L pe Hristos aţi putea face mai rău, şi, într-un sens, sunteţi chiar mai vinovat decât dacă, pentru un timp, aţi fi atras personal în acea urâciune, pentru că, dacă aşa ar fi cazul, atunci aţi lucra cu sinceritate, fiind însă amăgit de Satan, dar, cu atât mai mult când Îl cunoaşteţi pe Hristos cel adevărat, dacă alteraţi adevărul, cu atât mai neruşinată este infidelitatea voastră faţă de Hristos.
Unora li se poate părea prea dur aşa ceva, dar cine a scris aceasta? Cine dă acest îndemn? Este oare vorba despre un om fără Dumnezeu? Nu este oare Duhul Sfânt care ne îndeamnă astfel în numele Domnului Isus ca să fim sensibili faţă de adevărul lui Hristos? Să nu facem ureche surdă faţă de un asemenea îndemn de la o asemenea persoană. Să nu ne rezervăm sentimentele calde pentru prietenii noştri, iar pentru numele lui Isus să rămână doar indiferenţa noastră. Cel care-l salută cu bunăvoinţă pe acela care nu aduce învăţătura lui Hristos este un trădător al lui Hristos.
Îngăduiţi-mi să repet că expresia nu este „bun venit[3]“, deoarece aceasta ar da o idee falsă, ca şi cum i-am dori reuşită în lucrare. Aceasta ar deduce cineva care nu este familiarizat cu limbajul Duhului Sfânt, dar expresia folosită nu spune nimic de acest fel, ci este echivalentul în greacă al lui „bună dimineaţa“, genul de salut care l-am adresa în mod obişnuit tovarăşilor noştri.
Acela care are ceva de vorbit cu un defăimător al lui Hristos, orice cuvânt care ar putea fi interpretat ca aprobare, indiferent cât de neînsemnat, se face părtaş faptelor rele ale acelui om. Nu se pune problema de a te face părtaş unei învăţături rele. Sigur că aleasa doamnă şi copii ei sunt consideraţi a ţine învăţătura sănătoasă, dar aici sunt chemaţi în modul cel mai categoric să refuze orice relaţie cu cineva care nu aducea învăţătura lui Hristos, nu numai să nu-l primească în casă, ci nici măcar să nu-l salute. Aceasta ţinea de loialitatea lor faţă de Hristos.
Ioan încheie astfel: „Având să vă scriu, n-am vrut s-o fac cu hârtie şi cerneală; ci sper să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Copiii surorii tale alese te salută“. Era iubire din inimă, dar aceasta numai în adevărul pentru care numai Hristos reprezintă testul al cărui efect trebuie să fie ascultarea.
[1] N. a.) „V-aş întreba, de exemplu, cum aţi demonstra - nu voi vorbi acum despre cărţile Vechiului Testament, pe care le iau ca sigure din punct de vedere al dovezilor istorice, pe care Mântuitorul şi apostolii Săi le-au luat ca suficiente pentru a vă răspunde cu privire la ei, dar creştinii sunt interesaţi în special de Noul Testament – cum aţi demonstra din faptele interne inspiraţia celei de-a doua şi a celei de-a treia epistole a lui Ioan când ele nu se găseşte nici o profeţie şi nici în vreun alt text care ar fi fost scris de un om foarte sfânt şi evlavios, fără vreun ajutor de inspiraţie. În unele dintre epistolele lui Pavel, într-adevăr, veţi avea mari dificultăţi să găsiţi pasaje care să dovedească mai clar îndrumarea divină a celui care a celui care le-a scris, astfel încât să ştiţi că sunt inspirate“ (pag. 28) – Prelegeri asupra învăţăturilor şi practicilor Bisericii Romano-Catolice, de Rev. Nicholas Wiseman, Doctor în Teologie, London, hodson, Fleet Street, 1836
[2] N. a.) În ediţia corectată a acestei prelegeri am găsit: „Ce indicator de inspiraţie putem descoperi în cea de-a doua şi de-a treia epistolă a Sf. Ioan care să ne arate că trebuie să considerăm că acestea sunt uneori inspirate? Găsim oare ceva în epistolă care să-l fi scris un pastor bun şi evlavios din acea vreme de început? Ceva mai superior (!) ca sentimente sau învăţătură (!!) faţă de un Ignatius sau Policarp?“ (Prelegeri, p. 38, 1836) Cu adevărat „omul naturali nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu … şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“.
[3] N. tr.) KJV: „god speed“, ceea ce ar fi aproximativ ca „Doamne ajută“