Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne face să biruim teama de ea şi teama de suferinţă
Apostolul revine la slujba lui şi la suferinţele legate de aceasta, arătând că învăţătura despre Hristos, Învingătorul morţii, când este cu adevărat primită în inimă, ne face să învingem orice teamă de moarte şi de toate suferinţele legate de vasul de lut în care este purtată această comoară.
Pavel vesteşte Persoana glorioasă a lui Hristos
După ce a primit slujba dreptăţii şi a Duhului, la baza căreia stă Hristos glorificat şi contemplat în gloria Lui cu faţa descoperită, apostolul nu numai că arată o mare îndrăzneală în limbajul folosit, ci şi o mare perseverenţă, credinţa lui necapitulând în faţa dificultăţilor. Mai mult chiar, cu un curaj pe care, prin har, i-l dădea această învăţătură, el nu ascunde nimic din gloria revelată şi nu o micşorează în niciun fel. El nu corupe învăţătura, ci o prezintă curată şi strălucitoare, întocmai cum a primit-o. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; aşa cum îl primise el, la fel îl primiseră ei de la el: Cuvântul nealterat al lui Dumnezeu. Pavel era prin aceasta aprobat şi se recomanda astfel conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu. Nu toţi puteau spune aceasta. Gloria Domnului Isus reieşea din predicarea apostolului cu toată claritatea şi în toată splendoarea ei. Dacă această veste bună pe care o predica el rămânea ascunsă, acest lucru nu se întâmpla ca în vremea lui Moise, aceasta nu doar pentru că acum gloria Domnului era deplin descoperită în Hristos, ci şi pentru că ea era manifestată, fără văl, în predicarea pură a apostolului. În aceasta constă legătura dintre gloria împlinită în Persoana lui Hristos, ca rezultat al lucrării răscumpărătoare, şi slujba care, prin puterea Duhului Sfânt care acţionează prin instrumentele alese de Domnul, vesteşte întregii lumi această glorie. Această slujbă îi făcea pe oameni responsabili pentru primirea adevărului, responsabili de a se supune acestui Hristos glorios din cer care, în har, a împlinit cerinţele dreptăţii pentru cel păcătos şi îi invita să vină cu toată libertatea pentru a se bucura de iubirea şi de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Singurul mijloc de a ne apropia de Dumnezeu; lumina gloriei lui Hristos care străluceşte în inimă
Nu există altă cale pentru a ne apropia de Dumnezeu, iar cel care caută altă cale înseamnă că o declară pe aceasta insuficientă, afirmând că ceea ce este Hristos şi ceea ce a făcut El este imperfect şi pretinzând că poate face ceva mai bun decât a făcut Hristos. Acest lucru este imposibil, pentru că ceea ce vestea apostolul este manifestarea gloriei lui Dumnezeu în persoana Fiului, în relaţie cu iubirea perfectă şi cu împlinirea desăvârşită a cerinţelor justiţiei divine, astfel încât lumina curată este partea celor care intră pe calea vestită de apostol. Nu poate exista ceva mai bun decât atât, doar dacă ar exista ceva mai bun decât Dumnezeu, manifestat în toată plinătatea harului şi a perfecţiunii Sale. Deci, dacă această descoperire rămâne ascunsă, ea este ascunsă numai pentru cei care sunt pe calea pierzării, pe care dumnezeul acestei lumi i-a orbit, pentru ca lumina acestei veşti bune despre gloria lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească în inimile lor.
În locul „evangheliei gloriei lui Hristos“, unii traduc „evanghelia glorioasă“, dar nu acesta este sensul. Am văzut că Hristos este în glorie şi că gloria lui Dumnezeu poate fi văzută pe faţa Lui. Apostolul face aici aluzie la această glorie ca fiind ceea ce caracterizează evanghelia pe care o predica. Aceasta este dovada că păcatul pe care l-a purtat Hristos a fost total desfiinţat, dovada victoriei asupra morţii şi a introducerii omului în prezenţa lui Dumnezeu, în glorie, potrivit planurilor eterne ale dragostei lui Dumnezeu. Aceasta este, în acelaşi timp, deplina desfăşurare, prin har, a gloriei lui Dumnezeu în Om, pe care ne-o arată Duhul pentru ca noi să fim transformaţi în chipul Lui. Aceasta este slujba glorioasă a dreptăţii şi a Duhului, care îi deschide omului cale liberă la Dumnezeu, o cale pe care omul poate intra cu toată libertatea chiar în Locul Preasfânt.
Strălucirea evangheliei slavei lui Hristos prin lucrarea puterii lui Dumnezeu în inimă; comoara în vase de lut
Hristos fiind vestit astfel, consecinţa era fie acceptarea cu bucurie a veştii bune şi supunerea inimii faţă de evanghelie, fie orbirea produsă de Satan. Pavel nu se predica pe sine însuşi (aşa cum făceau alţii), ci Îl predica pe Isus Hristos Domnul; nu se prezenta pe sine celor cărora li se adresa decât ca slujitor al lor, de dragul lui Isus. Iată aici un alt principiu important: strălucirea evangheliei gloriei lui Hristos este lucrarea puterii aceluiaşi Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, a făcut dintr-o dată să strălucească lumina în mijlocul întunericului. Dumnezeu a luminat inima apostolului pentru a face să strălucească cunoştinţa gloriei Sale pe faţa lui Isus Hristos. Evanghelia străluceşte printr-o lucrare divină asemănătoare celei prin care, la început, printr-un singur cuvânt, lumina a strălucit în mijlocul întunericului. Inima apostolului era vasul, sfeşnicul în care fusese pusă această lumină aprinsă pentru a străluci în mijlocul acestei lumi, înaintea ochilor oamenilor. Ceea ce strălucea era descoperirea gloriei în Persoana lui Hristos care, prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, lucra în inima apostolului pentru ca această glorie să lumineze în lume prin evanghelie. Puterea lui Dumnezeu lucra pentru a o face să strălucească, aşa cum s-a întâmplat prin cuvântul: „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină“ (Geneza 1:3). Dar comoara acestei descoperiri a gloriei este pusă în vase de lut, şi aceasta tocmai pentru ca puterea care lucrează în această descoperire să fie numai cea a lui Dumnezeu şi nu a unor instrumente. În toate instrumentele, slăbiciunea care le era caracteristică se arăta în încercările (care aveau şi acest scop) prin care Dumnezeu făcea să treacă mărturia. Cu toate acestea, puterea lui Dumnezeu se manifesta într-un mod cu atât mai evident, cu cât vasul se arăta mai slab în dificultăţile de pe cale. Mărturia era dată, lucrarea se făcea, iar rezultatul se producea chiar atunci când omul era zdrobit şi nu mai avea resurse în prezenţa opoziţiei faţă de adevăr.
Vasul de lut şi Dumnezeu; acceptarea prin credinţă a morţii şi manifestarea vieţii lui Isus
Omul era afectat de necazuri, adică era afectat vasul, dar nu se simţea strâmtorat, pentru că Dumnezeu era cu el. Omul, adică vasul, nu avea mijloace pentru a ieşi din necaz, dar nu era lipsit de resurse, căci Dumnezeu era cu el. Persecutat, aceasta era partea vasului, dar nu părăsit, căci Dumnezeu era cu el. Aruncat la pământ, acesta era vasul, dar nu nimicit, pentru că Dumnezeu îl păzea. Pavel purta mereu în trupul său omorârea lui Isus (el era făcut asemenea lui Isus prin aceea că omul, cu firea lui, era redus la zero), pentru ca viaţa lui Isus, pe care moartea nu a atins-o şi care a triumfat asupra morţii, să se manifeste în trupul său muritor. Cu cât omul natural era mai anihilat, cu atât era mai clar că acolo se desfăşura o putere care nu era a omului. Acesta este principiul care îşi găsea realizarea morală în inimă prin credinţă. Ca slujitor al Domnului, Pavel realiza în inima lui moartea a tot ceea ce era viaţă omenească, pentru ca puterea să fie numai de la Dumnezeu, prin Isus cel înviat. Dumnezeu îl făcea să realizeze acestea prin împrejurările prin care trebuia să treacă, pentru că, trăind în lume, era întotdeauna dat morţii datorită lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate în trupul lui muritor. Astfel, în apostol, moartea lucra numai asupra a ceea ce era omenesc, firesc, făcând ca viaţa naturală să dispară, pentru ca viaţa lui Hristos să se desfăşoare în el din partea lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta lucra şi în corinteni prin intermediul apostolului. Ce slujire! Ce încercare completă a inimii omului şi ce chemare glorioasă pentru om este aceea de a fi asimilat lui Hristos, de a fi un vas al puterii care să poarte viaţa Lui curată şi, printr-o abnegaţie care se leapădă de sine şi de propria viaţă, să fie din punct de vedere moral asemănător lui Isus! Ce poziţie în har şi ce asemănare cu Hristos! În acest fel, viaţa lui Hristos trece prin inima unui om şi o schimbă (aceasta este însăşi esenţa creştinismului), iar acest lucru are loc nu prin puterea omului, ci prin puterea lui Dumnezeu care se manifestă în slăbiciunea omului.
Mărturia dată pentru Hristos şi suferinţa împreună cu El
Pentru acest motiv, apostolul poate folosi cuvintele Duhului lui Hristos din Psalmul 116:10: „Am crezut, de aceea am vorbit“ (2. Corinteni 4:13), ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă: «Cu orice preţ, în pofida pericolelor şi împotrivirii, am vorbit pentru Dumnezeu şi am dat mărturie; am încredere în Dumnezeu şi pot să dau mărturie pentru El şi pentru adevărul Său, oricare ar fi consecinţele, chiar dacă ar trebui să mor făcând aceasta». Adică: «Am procedat aşa cum Hristos Însuşi a procedat, pentru că ştiu că Acela care L-a înviat pe Isus va face la fel şi pentru mine şi mă va înfăţişa înaintea Lui împreună cu voi în aceeaşi glorie în care Hristos Se află în cer. Şi, pentru mărturia pe care am dat-o despre această glorie, am suferit moartea ca şi El». Aici trebuie să facem o deosebire clară între suferinţele lui Hristos pentru dreptate şi pentru lucrarea dragostei Sale, pe de o parte, şi suferinţele Lui pentru păcat, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima categorie de suferinţe, avem privilegiul de a fi părtaşi cu El, dar, în ce priveşte cea de-a doua categorie de suferinţe, El este singur.
Suferinţe uşoare de o clipă şi greutatea eternă de glorie
Apostolul spune: „Cel care L-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi“ (versetul 14), pentru că, mai adaugă el, gândul lui Hristos pentru ai Săi este: „toate sunt pentru voi, pentru ca harul, prisosind prin cei mai mulţi, să facă să prisosească mulţumirea, spre gloria lui Dumnezeu“ (versetul 15). De aceea apostolul nu se lăsa descurajat, ci, dimpotrivă, dacă omul din afară se trecea, omul dinăuntru se înnoia din zi în zi, pentru că necazul uşor, de o clipă (pe care îl socotea în acest fel având în vedere gloria, necazul fiind pentru el doar un lucru trecător), lucra pentru el o greutate eternă de glorie care nu poate fi exprimată de limbajul omenesc şi care depăşeşte orice închipuire a omului. Această înnoire avea loc în mod constant, de aceea el nu era câtuşi de puţin descurajat, indiferent de ce se întâmpla, căci el nu privea la cele văzute, care sunt temporare, ci la cele nevăzute, care sunt eterne. Astfel, puterea vieţii divine, cu toate consecinţele ei, se desfăşura în sufletul apostolului: el cunoştea rezultatul tuturor necazurilor şi încercărilor prin care trecea în această lume.