Falşii învăţători puşi în contrast cu devotamentul manifestat în viaţa apostolului
În acest capitol, apostolul, gelos cu o gelozie sfântă pentru iubiţii săi corinteni, merge mai departe cu argumentele lui cu privire la falşii învăţători. El le cere credincioşilor de la Corint să-l suporte un pic să vorbească despre sine însuşi cum ar vorbi un nebun. El îi logodise cu Hristos ca pe o fecioară curată şi se temea ca duhurile lor să nu fie corupte şi ei să fie întorşi de la simplitate în ceea ce-L priveşte pe Hristos. Ce bine îi suportau ei pe acei învăţători falşi, care le aduceau un alt Isus, sau un alt duh, sau o altă evanghelie! Dar, cu siguranţă, apostolul nu era cu nimic inferior altora în ceea ce priveşte învăţătura lui, chiar dacă era să fie comparat cu cei mai „aleşi“ apostoli. Îi nedreptăţise el cumva pe corinteni, neprimind nimic din mâinile lor (aşa cum noii învăţători se lăudau că făceau) şi primind bani de la alte adunări, ca să nu le fie lor povară? Nimeni nu-i putea lua această laudă în ţinuturile Ahaiei. Sau refuzase să primească ceva din mâinile lor pentru că nu îi iubea? Nu, ci Pavel lucrase aşa tocmai pentru ca falşii învăţători să nu se prevaleze faţă de corinteni de faptul că ar lucra gratuit în mijlocul lor, în timp ce apostolul ar fi primit bani de la ei. El a dorit să le ia falşilor apostoli posibilitatea de a ridica această pretenţie. După cum Satan se transformă în înger de lumină, aşa şi instrumentele lui se prefac în slujitori ai dreptăţii. Pavel le cere încă o dată să-l suporte să vorbească aşa cum ar vorbi un nebun. Dacă acei slujitori ai lui Satan căutau să fie acreditaţi ca iudei, care aveau vechea religie de la Dumnezeu, cea consacrată prin vechime şi tradiţii, şi el putea face la fel, fiind evreu din evrei, având toate titlurile de glorie cu care se lăudau ei. Iar dacă pomenea despre slujirea creştină, vorbind tot ca un nebun (versetul 23), prin comparaţie se vedea clar unde era adevăratul devotament.
Aici Dumnezeu a îngăduit ca această invadare a lucrării apostolului de nişte învăţători iudaizanţi, care se pretindeau creştini, să fie o ocazie prin care să ajungem să cunoaştem lucrările neobosite ale apostolului, în împrejurări despre care nu avem nicio relatare în altă parte. În cartea Faptele Apostolilor, Dumnezeu ne-a prezentat istoria întemeierii Adunării şi principiile care stau la baza ei, ca şi fazele prin care a trecut ea la ieşirea din iudaism. Apostolul va avea răsplata lui în Împărăţia gloriei, chiar dacă n-ar fi vorbit oamenilor despre lucrările lui, dar, cu toate acestea, este de folos pentru credinţa noastră să cunoaştem ceva despre devotamentul creştin manifestat în viaţa lui. Nebunia corintenilor a fost un mijloc pentru a ni se descoperi puţin din acest devotament.
Necazuri şi pericole în afară, temeri necontenite înăuntru, un curaj care nu ceda în faţa niciunui pericol, o iubire mereu fierbinte pentru sărmanii păcătoşi şi pentru Adunare – aceste câteva rânduri ne schiţează un tablou al unui devotament atât de total, încât poate mişca şi cea mai rece inimă, făcându-ne să simţim cât de egoişti suntem noi şi să ne plecăm genunchii înaintea Celui care era sursa vie a devotamentului binecuvântatului apostol, a Cărui glorie a inspirat acel devotament.
Totuşi, obligat să vorbească despre sine, apostolul nu doreşte să se laude decât cu slăbiciunile lui, aceasta fiind ceva în afara sferei lucrării lui obişnuite. Viaţa lui din trecut i se derulează înaintea ochilor şi o expune corintenilor, căci fusese forţat de ei să se gândească la lucrurile pe care le lăsase în urmă; şi, după ce a încheiat istorisirea declarând că nu se glorifica decât în slăbiciunile lui, îşi aminteşte de o împrejurare pe care o uitase. Nimic mai natural şi mai simplu decât aceste comunicări!