comori.org
comori.org

Capitolul 5

F. B. Hole

1. Ioan 5:1 . Când privim cu atenţie responsabilităţile noastre  în legătură cu fraţii noştri, suntem întotdeauna susceptibili să revenim la întrebarea lui Cain, atunci când în noi învinge carnea: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9 ). Poate că nu suntem exact păzitorul lui, dar trebuie cu siguranţă să fim ajutorul lui, într-un duh de dragoste. Riscăm astfel să revenim la o întrebare similară celei puse de învăţătorul legii în Luca 10 . În dorinţa de a se îndreptăţi pe el însuşi, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29 ). Putem întreba într-adevăr: „Şi cine este fratele meu?” Răspunsul la această întrebare ne este dat într-un mod foarte direct la începutul capitolului 5: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu”. Astfel deci trebuie să recunoaştem ca frate al nostru pe oricine crede în Isus ca Hristosul, oricine ar fi. Nu este vorba de a-i alege pe cei care ne plac.

Mulţi dintre aceşti credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu, pot să nu ne placă deloc în mod natural. Prin educaţia şi prin obişnuinţă, putem să nu avem mare lucru în comun; pe lângă aceasta, se poate să nu vedem în acelaşi fel numeroase subiecte în raport cu lucrurile lui Dumnezeu. Ori tocmai aceia ne pun la încercare. Avem libertatea să fim cu totul dezinteresaţi de ei, şi să trecem pe cealaltă parte a drumului? Nu. Dacă îl iubesc pe fratele care este amabil şi drăguţ cu mine, nu fac decât ceea ce face oricine. „Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac şi vameşii la fel?” (Matei 5:46 ). Dacă îl iubesc pe fratele meu pentru că este născut din Dumnezeu, chiar dacă nu este amabil şi nu îl agreez, arăt dragostea care este natura lui Dumnezeu Însuşi. Şi nimic nu este mai mare decât aceasta.

1. Ioan 5:2-3 . Versetul 2 pare să concluzioneze, spunându-ne că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu când Îl iubim pe Dumnezeu şi când umblăm în ascultare. Dragostea lui Dumnezeu ne motivează să-i iubim pe copiii Lui, şi porunca lui Dumnezeu ne impune să-i iubim. Atunci cu siguranţă, când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, îi iubim cu adevărat pe copiii Săi. Pe de altă parte dragostea şi ascultarea merg împreună, cum am văzut mai devreme în această epistolă, astfel încât este imposibil să-L iubim fără să fim ascultători.

Poate că am văzut un copil aparent plin de dragoste pentru mama lui: „O, mamă, te iubesc foarte mult!”, cuvinte urmate de o mulţime de alintări şi îmbrăţişări. Şi totuşi, câteva minute mai târziu, mama îi dă indicaţii care merg puţin împotriva dorinţelor copilului, şi iată o explozie de mânie şi neascultare! Privitorii cunosc valoarea care se atribuie dragostei afirmate atât de sus şi tare cu câteva minute mai înainte: nu valorează nimic. Ei bine, să ne amintim că „aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui” (1. Ioan 5:3 ).

Copilul poate să considere cererile mamei lui cam grele, pentru că îl împiedică să se joace. Dacă ne îndepărtăm pentru a merge pe căile neascultării, nu avem nici măcar o scuză, deoarece „poruncile Lui nu sunt grele”. Ceea ce ne porunceşte este în deplin acord cu dragostea, care este natura divină. Ori noi avem această natură, dacă suntem într-adevăr născuţi din Dumnezeu.

Ar fi într-adevăr greu dacă ne-ar porunci ceva total opus naturii noastre – la fel cum ar fi pentru un câine să mănânce fân sau pentru un cal să mănânce carne. Legea lui Moise punea „poveri grele şi greu de purtat”, dar era dată oamenilor în carne. Noi am primit porunci, dar am primit şi o natură nouă care îşi găseşte plăcerea în lucrurile poruncite; iar aceasta face toată diferenţa. Aceste cuvinte ale lui Ioan sunt întărite de Pavel când zice: „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ), şi Iacov confirmă de asemenea când vorbeşte de „legea desăvârşită, aceea a libertăţii” (Iacov 1:25 ).

1. Ioan 5:4-5 . Recunoaştem cu bucurie orice credincios adevărat ca fiind fratele nostru, pentru că este născut din Dumnezeu. Acum, în versetul 4, descoperim o altă trăsătură care îl marchează: învinge lumea. Pe lângă aceasta, victoria asupra lumii este legată de credinţa noastră. Credem că aici „credinţa” nu este doar această capacitate spirituală din noi de a vedea şi a primi adevărul, ci şi adevărul pe care îl primim, credinţa creştină. Adevărata esenţă a acestei credinţe este că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată versetul 5.

Sumar intermediar

Vedem acum punctul la care am ajuns. Am avut înaintea noastră cercul creştin, familia lui Dumnezeu, alcătuită din cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi deci, cei care sunt născuţi din El împărtăşesc natura Lui şi rămân în dragostea Lui. Rămânând în El, El rămâne în ei şi ei se iubesc unii pe alţii şi astfel ţin poruncile Lui. De asemenea, ei înving lumea în loc să fie învinşi de lume. În trecerea prin această lume, familia lui Dumnezeu este despărţită de lume, şi este superioară lumii.

Secretul biruinţei este dublu. În primul rând, lucrarea divină operează în sfinţi. În al doilea rând, avem credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne este prezentat ca Ţintă şi pe care trebuie să-L primim prin credinţă.

În versetul 2:14, am văzut că cei care sunt născuţi din Dumnezeu pot să-l învingă pe cel rău. În versetul 3:9, am văzut că cel care este născut din Dumnezeu „nu practică păcatul”. Aici vedem că cel care este născut din Dumnezeu învinge lumea. Deci, cu adevărat cel care este născut din Dumnezeu are victoria asigurată asupra diavolului, cărnii şi lumii.

Dar mai apare o chestiune: nu ce este împlinit în noi, ci ce este pus înaintea noastră în Evanghelia. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost doar cel mai mare dintre profeţi, venit pentru a introduce o nouă ordine de lucruri pe acest pământ potrivit aşteptării profeţilor. El era Fiul din sânul Tatălui, şi a făcut cunoscute lucrurile cereşti aflate cu mult mai presus şi în afara acestei lumi. Odată ce credinţa îşi însuşeşte aceasta, lumea îşi va pierde atracţia şi va putea fi lăsată deoparte ca un lucru de nimic. Cel care este născut din Dumnezeu şi care trăieşte în credinţa lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi captivat de lume. Este învingătorul ei.

Bineînţeles că în toate acestea privim încă lucrurile în mod absolut. Privim lucrurile potrivit naturii lor fundamentale, eliminând pentru moment din minţile noastre orice altă consideraţie în raport cu starea noastră prezentată aici jos, care ne-ar obliga la restricţii. Este foarte important să vedem lucrurile în mod absolut, pentru că astfel suntem instruiţi în natura adevărată a lucrurilor, şi vedem lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Pe de altă parte, vedem lucrurile aşa cum vor fi arătate în ziua viitoare, când Dumnezeu Îşi va fi sfârşit lucrarea în noi, pentru că „o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6 ).

Dacă vorbim de starea noastră reală de astăzi, cât de departe suntem de lucrurile la care am privit! Cât de puţin rămânem în dragoste, şi prin urmare în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi! Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, iar în acelaţi timp să păstrăm standardul şi să ne judecăm conform lui. Aceasta va contribui la sănătatea noastră spirituală şi la rod spiritual.

Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu este fundamentul a tot ceea ce Isus Hristos (ca personaj istoric) a fost în această lume. Nimeni nu poate să nege cu succes acest fapt. Dar cine este El? Aceasta este întrebarea. Pentru credinţa noastră, credinţa creştină, El este Fiul lui Dumnezeu.

1. Ioan 5:6 . Acestea fiind stabilite, apare o altă întrebare. Cum şi în ce fel a venit? Răspunsul se găseşte în versetul 6: El „a venit prin apă şi sânge”.

Acesta este unul dintre acele enunţuri scurte, atât de frecvente în scrierile lui Ioan, având o formă foarte simplă, dar o semnificaţie foarte profundă, care oferă însă meditaţiei evlavioase o recoltă bogată de învăţătură. Aici se face clar referinţă la ce s-a întâmplat când unul dintre soldaţii romani a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos care murise, conform relatării din Ioan 19:34 . Niciun alt eveniment nu descrie acest fapt şi Ioan pune accentul pe acest lucru în mod special, atunci când spune, în relatarea sa: „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35 ). Ioan îşi scria Evanghelia ca noi să credem „că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31 ). Este atât de evident că acest episod al sângelui şi apei aduce mărturie despre faptul că EL este totodată Hristosul şi Fiul; iar aceste două lucruri sunt aduse înaintea noastră în acest pasaj.

În primul rând, apa şi sângele mărturisesc despre adevărata Lui umanitate. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, în carne şi sânge, un Om adevărat şi real, nu o fantomă, nici o apariţie. Acest fapt nu a fost niciodată atât de clar stabilit ca atunci când din coasta Sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.

Apa şi sângele au fiecare propria lor semnificaţie. Apa vorbeşte de curăţire, şi sângele de ispăşire. Putem deci adăuga că venirea lui Isus Hristos a fost caracterizată de curăţire şi ispăşire. Aceste două lucruri erau absolut necesare pentru ca oamenii să poată fi binecuvântaţi: trebuia ca ei să fie curăţiţi de întinarea în care se găseau şi păcatele lor trebuiau să fie ispăşite, ca să poată fi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu. Primul aspect rezolvă problema morală, iar cealălalt problema judiciară, şi cele două sunt la fel de necesare. Nicio reînnoire morală fără curăţire judiciară, nicio curăţire judiciară fără o reînnoire morală nu erau de ajuns pentru a rezolva problema noastră.

Există aici o altă mărturie a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El a fost într-adevăr Om adevărat, dar niciun om obişnuit nu putea să vină în puterea curăţirii şi a ispăşirii. Pentru aceasta trebuia să fie cu adevărat Fiul, care era Cuvântul Vieţii.

În Evanghelie este scris „sângele şi apa”, în epistolă este scris „apa şi sângele”. Evanghelia ne oferă ce am putea numi ordinea istorică: mai întâi nevoia noastră de iertare, apoi nevoia noastră de curăţire. Dar în epistolă se pune accentul pe ceea ce se înfăptuieşte în noi, fiind născuţi din Dumnezeu, şi pe caracteristicile sfinte şi binecuvântate ale vieţii noastre noi, o viaţă atât de sfântă în esenţă („nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu”), fiindcă am fost atinşi de o curăţire minunată. Era deci cu totul potrivit ca apa să vină mai întâi, şi ea este asociată în gândurile noastre cu moartea lui Hristos, pentru că nu trebuie să despărţim niciodată în minţile noastre lucrarea înfăptuită în noi de lucrarea înfăptuită pentru noi.

Dar deşi apa este menţionată mai întâi, în versetul 6 se insistă asupra faptului că El nu a venit numai în puterea apei, ci „în apă şi sânge”. Venirea Lui în lume nu a fost numai pentru o curăţire morală, ci şi pentru ispăşire. Aceste cuvinte sunt deosebit de importante pentru noi astăzi, pentru că una dintre ideile favorite ale necredinţei religioase moderne este că putem abandona orice idee de ispăşire, gândindu-ne doar că Hristos a venit ca reformator, pentru a ne da tuturor un exemplu minunat şi pentru a curăţi moralitatea oamenilor prin puterea acestui exemplu. Ei susţin că El a venit numai prin apă; şi că moartea Lui, exemplu suprem de jertfire eroică de sine, trebuie să scoată duhul egoismului din inimile noastre. Iar moartea Lui, ca preţ de ispăşire cu sânge a vinei omenirii, nu o vor cu niciun preţ.

Cei care neagă sângele admiţând apa vor trebui să dea socoteală la sfârşit Duhului lui Dumnezeu a cărui mărturie o neagă. Duhul care mărturiseşte este adevărul; mărturia Lui este deci adevărată; şi ei vor fi arătaţi ca mincinoşi în ziua viitoare, dacă nu înainte. În Evanghelia, unde se relatează faptul istoric, evanghelistul este mulţumit să mărturisească el însuşi, aşa cum am văzut. Dar când scria epistola, se ridicaseră oameni care sfidau tot ce era adevărat, de aceea Ioan se retrage, dacă putem spune, ca şi canal omenesc al mărturiei în favoarea Duhului, care este Martorul divin de importanţă majoră, şi indică faptul că Cel care este adevărul a vorbit. Mărturia Lui stabileşte Cine a venit şi ce înseamnă cu adevărat venirea Lui.

1. Ioan 5:7-8 . Versetul 7 spune: „Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”. Duhul lui Dumnezeu este Martorul activ în viaţă; apa şi sângele sunt martori tăcuţi, dar toţi trei converg către acelaşi punct, care ce se găseşte în versetele 11 şi 12. Versetele 9 şi 10 formează o paranteză.

1. Ioan 5:9-10 – o paranteză

1. Ioan 5:9 . Trebuie să conştientizăm faptul că mărturia, fie că este adusă prin Duhul, fie prin apă şi sânge, este mărturia lui DUMNEZEU şi trebuie să fie tratată ca atare. Bineînţeles că primim mărturia oamenilor; practic facem aceasta în fiecare zi din viaţa noastră. O facem în ciuda faptului că este marcată frecvent de inexactictate, chiar dacă nu există dorinţa de înşelare. Mărturia lui Dumnezeu este mult mai mare în subiectul şi în caracterul ei. Subiectul acestei mărturii este Fiul, iar caracterul este adevărul absolut. Când Fiul era pe pământ, El mărturisea despre Dumnezeu. Acum Duhul este aici, şi mărturia lui Dumnezeu este despre Fiul. Nu este aceasta cu adevărat remarcabil?

1. Ioan 5:10 . Mai mult decât atât, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi, pentru că Duhul, care este Martorul, locuieşte în noi. Mai întâi credem, bineînţeles, mărturia Fiului lui Dumnezeu care este mărturisită către nouă, iar apoi, prin Duhul care ne-a fost dat, avem mărturia în noi. Niciun necredincios nu poate avea această mărturie înăuntrul lui, căci necrezând mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, „L-a făcut mincinos” pe Dumnezeu. Lucrul acesta este deosebit de grav.

1. Ioan 5:11 – Mărturia lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu este cu privire la Fiul Său: în special despre faptul că Dumnezeu ne-a dat nouă, celor credincioşi, viaţa eternă, şi că această viaţă este în Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu este martorul viu şi credincios. Apostolul Pavel vorbeşte de altfel despre Duhul ca fiind „Duhul de viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2 ). Şi despre aceasta mărturisesc apa şi sângele, numai că într-un sens mai negativ. Când vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu adusă în moarte, în favoarea celor ale căror vieţi erau pierdute, ştim că aceasta înseamnă că nu era viaţă în ei. Din nou apostolul Pavel confirmă aceasta, spunând: „dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2. Corinteni 5:14 ); altfel spus: Toţi erau morţi, şi atunci Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca să moară. Apa şi sângele adeveresc faptul că nu este viaţă în oameni (primul Adam şi rasa lui), ci numai în Cel care Şi-a dat viaţa şi a luat-o din nou prin înviere.

1. Ioan 5:12 . Mărturia este deci că această viaţă eternă este a noastră. Ea ne-a fost dată de Dumnezeu; şi ea este „în Fiul Său”. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa, şi cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Întrebarea este perfect clară. Nimeni nu-L poate „avea” pe Fiul dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul, cum era cazul acestor învăţători anticreştini. În 1. Ioan 2:22-23 , am văzut că nimeni nu-L poate „avea” pe Tatăl dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul. Aici vedem că asemenea persoane nu-L pot „avea” pe Fiul, şi în consecinţă, nu pot avea viaţa.

1. Ioan 5:13 . Versetul 13 indică semnificaţia cuvântului „a avea” folosit astfel. Sensul versetului este într-adevăr: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Ne-am fi aşteptat ca Ioan să spună: „V-am scris acestea vouă, care Îl aveţi pe Fiul”; în loc de aceasta, el inserează ceea ce implică faptul de a-L avea pe Fiul: credem „în Numele Fiului lui Dumnezeu”. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu Îl are pe Fiul şi are viaţa eternă; şi Ioan a fost condus să scrie acestea ca noi care credem, să o ştim.

Fără nicio îndoială, când Ioan scria acestea, avea în vedere să ajute şi să dea siguranţă credincioşilor simpli, susceptibili de a fi intimidaţi şi clătinaţi de pretenţiile orgolioase ale antihriştilor. Aceştia veneau cu filozofiile lor de avangardă şi cu noile lor cunoştinţe; şi credinciosul simplu care se ţinea de credinţa sa în „ce era la început”, era considerat de aceştia ca fiind cu totul în afara înaltei „vieţi” intelectuale de care se bucurau ei. Cu toate acestea, tocmai cel care credea în Numele Fiului lui Dumnezeu, Îl avea pe Fiul şi viaţa; şi viaţa pe care o avea era viaţa eternă, singura care contează.

Şi iată că versetul se înalţă cu toate aplicaţiile lui în favoarea credincioşilor care tremură încă şi astăzi. Prin ceea ce a scris, apostolul Ioan ne-a arătat semnele caracteristice ale vieţii; şi putem şti că viaţa este a noastră, nu numai din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu, ci şi pentru că aceste semne ale vieţii se văd. Sentimentele minunate, la care unii se gândesc atât, nu sunt trăsătura principală a vieţii; ci dragostea şi dreptatea sunt.

1. Ioan 5:14-15 . Versetul 14 pare să prezinte o schimbare de gândire abruptă şi totală. Apostolul reia firul pe care îl urmase timp de câteva versete în capitolul 3, şi pe care  îl lăsase deoparte în versetul 3:22. Dacă vom compara cele două pasaje, vom vedea că schimbarea nu este atât de radicală cum pare. În capitolul 3 se punea accentul pe faptul că, dacă iubim în faptă şi în adevăr, inimile noastre vor avea siguranţă înaintea lui Dumnezeu, şi vor avea astfel îndrăzneală în rugăciuni. Aici succesiunea de gânduri pare similară. Ca rezultat al scrierii lui Ioan, avem cunoştinţa fericită – o cunoaştere conştientă – că avem viaţa eternă. Deci avem încrederea (sau îndrăzneala) în El, că „dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă”. Şi dacă ne ascultă, lucrurile pe care le cerem ne sunt cu siguranţă acordate.

Având viaţa, voia Lui devine a noastră. Cât de simplu şi cu bucurie putem să cerem după voia Lui! Acesta este normalul pentru cel credincios, iar rezultatul este rugăciunea ascultată. Dar vai, experienţa noastră practică este atât de des anormală – pentru că umblăm potrivit cărnii – în loc să fie normală.

1. Ioan 5:16-18 . Versetul 16 implică faptul că nu suntem egoişti în rugăciunile noastre, ci suntem preocupaţi pentru alţii. Ne rugăm, mijlocind pentru fraţii noştri. Deplina libertate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu cuprinde şi aceasta, fără să se limiteze la aspecte strict personale. Dar aceasta arată la fel de clar că, deşi avem această libertate, există anumite lucruri pe care nu putem să le cerem. Guvernarea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este un lucru foarte real şi El nu poate renunţa la ea la cererea noastră. Moartea despre care se vorbeşte aici este moartea trupului, aşa cum vedem de exemplu în cazul lui Anania şi Safira.

Putem cere viaţa şi, fără îndoială, orice este nevoie, pentru oricine care nu a făcut un păcat spre moarte. Orice nelegiuire [nedreptate] este păcat, aşa că se poate acoperi un câmp foarte vast. Dar dacă păcatul este spre moarte, buzele noastre sunt închise. Este posibil ca, scriind aceasta, apostolul să fi avut în minte vreun păcat anumit legat de înşelătoriile anticreştine din jur, însă el nu precizează despre ce e vorba. Ne rămâne deci să ţinem cont de acest principiu în sens general. Ştim că făţărnicia şi pretenţiile false erau păcatul spre moarte în cazul lui Anania şi că dezordinile şi lipsa de respect grosolane din timpul cinei erau păcatele spre moarte printre corinteni.

Versetele 16 şi 17 arată lucrurile în mod practic, aşa cum există între sfinţi, pentru că cel care poate să fi înfăptuit un păcat spre moarte este un „frate”. În versetul 18 revenim la aspectul absolut al lucrurilor. Cel care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, dacă judecăm potrivit naturii celei noi. Am văzut deja aceasta mai înainte în epistolă. Pe de altă parte, lucrurile fiind aşa, cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt făcuţi capabili să se păzească ei înşişi pentru ca cel rău să nu-i atingă. Această ultimă remarcă susţine ideea că păcatul spre moarte despre care vorbeşte Ioan, este ceva legat de vicleniile diavolului prin intermediul învăţăturilor anticreştine. Din punct de vedere absolut, cel care este născut din Dumnezeu este la adăpost de cel rău. Din punct de vedere practic, deoarece carnea este încă în cel credincios, deşi este născut din Dumnezeu, fratele nostru poate fi amăgit de cel rău şi poate fi adus sub disciplina lui Dumnezeu, chiar până la moarte.

1. Ioan 5:19 . Ajungem acum la ultimele cuvinte ale epistolei, şi concluzia se trage într-un mod remarcabil. Există anumite lucruri pe care le cunoaştem, atunci când rămânem în ce era de la început. Cunoaştem adevărata natură a celor care sunt născuţi din Dumnezeu, potrivit versetului 18. Apoi ştim că noi – care suntem adevărata familie a lui Dumnezeu – suntem din Dumnezeu; şi prin aceasta suntem total diferiţi de lumea care zace „în cel rău”. Înainte de Hristos, această diferenţă nu era atât de clară. Linia de demarcaţie era trasată atunci mai degrabă între Israel ca naţiune aparţinând lui Dumnezeu şi naţiunile (păgânii) care nu-I aparţineau lui Dumnezeu, deşi, fără îndoială, credinţa poate înţelege că nu tot Israelul era în întregime adevăratul Israel al lui Dumnezeu.

Acum linia de demarcaţie este independentă de orice consideraţie naţională. Este pur şi simplu vorba de cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi de cei care nu sunt, independent de naţiunea căreia îi aparţin. Familia lui Dumnezeu este despărţită de lume complet şi fundamental.

1. Ioan 5:20 . Mai mult, ştim din ce cauză s-au întâmplat toate acestea. Fiul lui Dumnezeu a venit. Această Persoană a venit pe scenă şi viaţa a fost arătată în El. Aici suntem aduşi înapoi la punctul de start al epistolei, având însă un detaliu suplimentar scos în relief. La început, gândurile noastre aveau să se concentreze asupra a ceea ce era pus în lumină prin venirea Sa. Dar ce ne-a fost descoperit mai departe în epistolă ne-a arătat aceasta: ca rod al venirii Lui, am primit înţelepciune să cunoaştem, să apreciem şi să răspundem Celui care a fost descoperit. E simplu de înţeles că atunci când lipseşte priceperea, cea mai desăvârşită revelaţie ar fi pentru noi în zadar.

Datorită lui Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, şi El ne-a dat din Duhul Lui, după cum spune epistola, şi nu am fi putut avea niciodată această ungere dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit. Acum Îl cunoaştem pe „Cel adevărat”, pentru că Tatăl S-a făcut cunoscut în Fiul Său. Însă cuvintele care urmează ne spun că „noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos”. Deci „Cel adevărat” este o expresie care acoperă totodată pe Fiul şi pe Tatăl, şi trecem aproape pe nesimţite de la Unul la Celălalt. Este o nouă mărturie a faptului că Fiul şi Tatăl sunt una în esenţa Lor, deşi sunt Persoane distincte.

Apoi, după ce ne-a adus astfel în „Fiul Său, Isus Hristos”, Ioan exprimă în mod foarte clar că „El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă”. Nu există o afirmaţie mai puternică a Dumnezeirii Sale. El este viaţa eternă şi, aşa cum am văzut, Izvorul acestei vieţi pentru noi.

Ce rezumat minunat al epistolei în acest verset scurt! Viaţa a fost arătată şi Cel adevărat S-a făcut cunoscut prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Ca rod al venirii Lui, am primit pricepere ca să putem aprecia şi să primim tot ce a fost scos la lumină. Însă nu numai că Cel adevărat S-a revelat şi noi am fost făcuţi capabili să Îl cunoaştem, ci suntem în El, fiindcă suntem în Cel care ni L-a revelat. Fără aceasta, nu am fi putut fi decât spectatori uimiţi, fără legătură vitală cu Dumnezeu. Dar datorită lui Dumnezeu, această legătură vitală există. Şi Cel în care suntem este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă.

1. Ioan 5:21 . Ce contrast în ultimele cuvinte: „Copilaşilor [acest cuvânt semnifică toată familia lui Dumnezeu], păziţi-vă de idoli!” Un idol este tot ce uzurpă în inimile noastre locul suprem care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Dacă trăim în realitatea şi puterea versetului 20, vom spune cu siguranţă ca Efraim: „Ce mai am eu a face cu idolii?” (Osea 14:8 ).

Să lăsăm dar ca Fiul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut şi a adus El, să ne umple inimile şi idolii, care ne-au fermecat un timp, nu ne vor mai fermeca deloc.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *