1. Ioan 2:29 – 3:3
Versetul 28 din capitolul 2 formează un scurt paragraf autonom şi ar fi fost mai bine să se termine cu el capitolul 2. Versetul 29 începe un alt paragraf care se întinde până la versetul 3 din capitolul 3.
1. Ioan 2:29 ; 3:1 . Ne-am putea într-adevăr întreba acum: dar cine sunt copiii lui Dumnezeu? Şi cum să-i deosebim cu exactitate de cei care nu sunt?
Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Practicarea dreptăţii este o problemă foarte importantă, care depăşeşte cu mult faptul de a plăti o sută de cenţi în schimbul unui euro. Trebuie să începem cu Dumnezeu şi să-I dăm ce I se datorează. Nu se poate spune despre un neconvertit că practică dreptatea, pentru că nu a început niciodată cu primul pas al dreptăţii. Nu practică ce este drept cu privire la Dumnezeu.
Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Este drept. Fără niciun risc putem considera pe cineva care practică dreptatea, că este născut din Dumnezeu, aparţine familiei divine. Dar atunci ce dragoste minunată există acolo! Şi ne este dată de Tatăl Însuşi!
Cuvântul pe care Ioan îl foloseşte aici este „copii”, mai degrabă decât „fii”. Este un termen mai intim. Se vorbeşte de îngeri în Scriptură, ca fiind „fii ai lui Dumnezeu”. Toate lucrurile sunt ale Lui ca fiind create de El, dar pentru a fi copiii Lui trebuie să fim născuţi din El. Este ceva mai profund şi în acelaşi timp mai intim, şi ne putem într-adevăr minuna de felul în care lucrează dragostea lui Dumnezeu, acordându-ne un asemenea har. Am fost introduşi în această nouă relaţie prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, împlinită în noi de puterea Duhului Sfânt. Ar fi putut să-I placă, mântuindu-ne în acelaşi timp, să ne introducă într-o relaţie cu El mult inferioară acesteia. Dar nu, aceasta a fost maniera de a lucra a dragostei Lui.
Dar există ceva mai mult; la fel cum acest act de a ne naşte ne-a legat de El în această relaţie nouă, tot astfel acest act ne-a despărţit de lume, şi aceasta într-un mod cu totul fundamental. Când Hristos era aici jos, lumea nu L-a cunoscut nici nu L-a înţeles, nici pe El, nici pe Tatăl Său: pentru că Îi era total opusă, atât ca origine, cât şi în ce priveşte caracterul. Le spune: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta”. Şi mai mult, când pretindeau că Îl au pe Dumnezeu ca Tată, El spune: „Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi” (Ioan 8 ; 23 ,42). Problema era că nu aveau natura care i-ar fi făcut capabili să-L cunoască sau să-L înţeleagă pe Hristos. Dar noi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem natura care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte; dar acesta este tocmai motivul pentru care nici pe noi nu ne cunoaşte lumea, nici nu ne înţelege. Este inerent naturii lucrurilor.
1. Ioan 3:2 . Locul de copii ne aparţine ACUM. Dragostea Tatălui care aparţine acestei relaţii, este a noastră ACUM. Dar mai este ceva ce aşteptăm. Ce vom fi nu s-a arătat încă; dar va fi arătat când va veni. Când va fi arătat în glorie, vom fi nu numai cu El, ci şi ca El, pentru că Îl vom vedea cum este. În acea zi, lumea Îl va vedea, îmbrăcat în măreţia şi puterea Sa. Îl vor vedea în gloriile Lui oficiale. Noi Îl vom vedea în gloriile Lui personale mai intime. Vedem pe regii acestei lumi în îmbrăcămintea lor de gală pentru ceremoniile oficiale, dar membrii familiilor regale îi văd în particular aşa cum sunt.
Noi trebuie să fim ca El pentru a-L vedea cum este. Numai ca purtători ai imaginii Celui Ceresc, vom putea umbla în faţa Lui şi-L vom putea contempla în mod intim. Vom fi efectiv CA EL. Nu există nimic special de privit la copiii lui Dumnezeu astăzi. Sunt adesea oameni săraci şi dispreţuiţi. Toamna putem vedea numeroase omide neinteresante târându-se pe urzici. Ce vor deveni nu s-a arătat încă. Aşteptaţi vara viitoare când vor ieşi sub forma unor fluturi splendizi! În acelaşi fel ne vom arăta asemenea Lui în ziua arătării Lui. Vom fi văzuţi atunci în starea care se potriveşte copiilor lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:3 . Astfel este speranţa noastră în Hristos. Când o privim cu luare aminte, trebuie cu siguranţă să fim conştienţi de puterea ei de a ridica şi de a curăţa. Dacă acesta este destinul nostru înalt şi sfânt, nu ne putem mulţumi să acceptăm murdăriile acestei lumi, care sunt înlăuntrul sau în afara noastră. Trebuie să ne curăţim avănd o asemenea speranţă în faţa ochilor. Am putea fi mulţumiţi cu murdăria dacă aceste lucruri nu ar fi pentru noi decât simple noţiuni şi teorii, dar este imposibil dacă este o speranţă reală. Cu o speranţă arzătoare în inimile noastre, trebuie să ne curăţim şi acest proces va continua atât timp cât vom fi aici jos, pentru că măsura curăţiei este: „după cum El este curat”. Putem face o aplicaţie la Marcu 9:3 care vorbeşte de hainele Lui care „au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi”. Nici un apretor de pe pământ nu poate înălbi până la acest nivel, nu vom atinge aceasta decât când vom fi asemenea Lui în glorie.
1. Ioan 3:4 . Trecând de la versetul 3 din capitolul nostru la versetul 4, suntem conştienţi de o schimbare foarte abruptă. Tocmai ni s-a spus cum îi putem deosebi pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică cei care practică dreptatea. Vom vedea acum contrastul complet care există între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Sunt două seminţe distincte pe pământ din punct de vedere moral şi spiritual, şi diametral opuse una faţă de cealaltă. Nu le putem nici confunda, nici amesteca, deşi un individ poate trece de la una la cealaltă printr-o lucrare a lui Dumnezeu, fiind născut din El.
Dar mai întâi, adevărata natură a păcatului trebuie să fie expusă. Anumite versiuni traduc cuvântul „nelegiuire” prin „călcare de lege”. Acesta nu este sensul cuvântului, nici al textului, ci „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire” [nelegiuire însemnând aici şi în continuare, „o umblare fără lege, fără frâu”]. Dacă păcatul este călcarea legii, atunci nu ar fi existat păcatul comis de la Adam până la Moise, cum spune Romani 5:13-14 . Dar păcatul este ceva mai profund decât aceasta, pentru că nelegiuirea este negarea şi refuzul oricărei legi, şi nu numai violarea unei legi odată promulgată. Dacă planetele care se rotesc în jurul soarelui s-ar apuca deodată să respingă orice lege, sistemul solar ar fi distrus. Nelegiuirea [sau: „umblarea fără lege, fără frâu”] la creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este la fel de mortală şi distrugătoare a ordinii Sale morale şi a guvernării Sale.
1. Ioan 3:5 . Astfel deci păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu, care nu-l poate lăsa să continue pentru totdeauna. De aceea Hristos (Cel la care păcatul era complet absent) a fost arătat pentru a-l înlătura. Versetul 5 merge numai până la punctul în care El a fost arătat pentru a înlătura păcatele noastre, păcatele copiilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre nu sunt decât o parte din toate păcatele, dar sunt partea despre care este vorba aici; pentru că aici se pune accentul pe faptul că aceşti copii ai lui Dumnezeu au fost scoşi din nelegiuirea care îi caracteriza altădată, şi au fost introduşi în ascultare.
1. Ioan 3:6 . Cel în care nu este păcat a fost arătat, şi rezultatul este că a înlăturat păcatele noastre ca să rămânem în El şi să nu mai păcătuim. Versetul 6 prezintă contrastul dintr-un punct de vedere abstract şi trebuie să fie citit în legătură cu versetul 4, astfel încât forţa cuvântului „a păcătui” este „a practica nelegiuirea”. Copiii lui Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că rămân în Cel care a fost arătat ca să înlăture nelegiuirile noastre; de atunci, sub conducerea Sa, ei nu practică nelegiuirea. Dimpotrivă, cel care practică nelegiuirea nici nu a văzut, nici nu a cunoscut această Persoană binecuvântată.
1. Ioan 3:7. Dreptatea din versetul 7 contrastează cu nelegiuirea din versetul 6. Să nu ne înşelăm asupra acestui punct, deoarece pomul se cunoaşte după rodul lui. Putem raţiona bineînţeles plecând de la pom la rod, şi să spunem că cel care este drept practică dreptatea. Totuşi aici, raţionăm de la rod urcând la pom, fiindcă Ioan declară că cel care practică dreptatea este drept, după dreptatea Celui care i-a dat naştere. Este ceea ce apare dacă legăm versetele 3:7 şi 2:29.
1. Ioan 3:8 . Pe de altă parte, cel care practică nelegiuirea nu este deloc de la Dumnezeu. Este de la diavolul pentru că arată exact acelaşi caracter ca al celui de la care provine. Diavolul păcătuieşte de la început. El s-a dat nelegiuirii de la început, şi Fiul lui Dumnezeu a fost arătat pentru a nimici lucrările lui. Ce a făcut diavolul, conducându-i pe oameni la nelegiuire, Fiul lui Dumnezeu a venit să desfacă.
1. Ioan 3:9 . Versetul 9 pune accentul pe ceea ce tocmai a fost spus în versetele 6 şi 7, formulând aceasta în modul cel mai solemn. Nimeni care este născut din Dumnezeu nu practică nelegiuirea, şi aceasta pentru un motiv fundamental. Sămânţa divină rămâne în el, şi din cauza faptului că este născut din Dumnezeu, nu poate păcătui. Acestea sunt enunţuri dogmatice de o mare forţă. Nu este îngăduit de a se aduce nici o restricţie susceptibilă de a le modifica forţa pozitivă. De aceea ele au prezentat o mare dificultate pentru multe persoane.
Două lucruri ajută la lămurirea acestor dificultăţi. Primul este de a înţelege pur şi simplu forţa declaraţiilor abstracte. Spunând „abstracte”, eliminăm într-adins din minţile şi cuvintele noastre orice idee de restricţie – aceasta pentru a putea face să reiasă mai clar natura esenţială a lucrului despre care vorbim. Să luăm o ilustraţie foarte simplă: spunem pluta pluteşte; alcoolul intoxică, focul arde. Enunţăm prin aceasta caracterul esenţial sau natura acestor lucruri, fără să ne pronunţăm asupra a ceea ce pare să le contrazică în practică. Bătrâna doamnă dintr-o colibă îndepărtată, de exemplu, ar putea spune că într-o asemenea zi rece şi cu vânt, ar fi vrut ca focul ei să ardă efectiv. Ştim că această anomalie nefericită care se întâmplă din timp în timp, nu schimbă adevărul afirmaţiei abstracte: focul arde.
Al doilea lucru este că citim acest pasaj în lumina versetului 4 care este ca o prefaţă a sa. Nu se menţionează păcatul de la 2:12 până la 3:4. Dar din versetul 4 până la versetul 9 cuvântul „păcat” apare cam de zece ori sub diverse forme; şi aici ne este dat sensul exact ataşat acestui cuvânt. Cuvântul este definit pentru noi, de aceea o eroare în traducerea lui [cum ar fi o „călcare a legii” după versiunea autorizată (engleză) King James] este în mod particular nefericită. Peste tot este vorba de practicarea dreptăţii care se exprimă în ascultare, în contrast cu practicarea nelegiuirii care se exprimă în neascultare.
În versetul 9, cel care este născut din Dumnezeu este văzut în caracterul său abstract. Dacă îl privim în afara caracterului său abstract, găsim în el păcat şi păcate, care, atunci când există, trebuie să fie mărturisite şi iertate, conform cu ceea ce a fost spus înainte în epistolă (1:8 – 2:1). Văzut din punct de vedere abstract, el nu practică nelegiuirea şi într-adevăr nu poate fi nelegiuit, pur şi simplu pentru că este născut din Dumnezeu.
Ce enunţare minunată, desăvârşit de minunată! Aşa este natura noastră ca născuţi din Dumnezeu. În timpul de faţă acest fapt este deseori întunecat din cauza cărnii care este încă în noi şi pentru că îi lăsăm loc. Dar când vom fi cu El şi ca El şi Îl vom vedea cum este, carnea va fi fost eliminată pentru totdeauna. Atunci nu vor mai fi restricţii. Faptul va fi absolut şi nu numai abstract. Când vom fi glorificaţi cu Hristos, nu numai că nu vom mai păcătui, ci nu vom mai putea deloc păcătui. Nu vom putea păcătui după cum nici El nu poate păcătui.
Dacă cineva doreşte mai mult ajutor pentru a înţelege acest subiect, îl poate avea privind contrastul dintre pasajul nostru şi Romani 8:7-8 . Carnea este văzută acolo în natura ei abstractă, şi este exact controlul a ce avem aici. Carnea este esenţialmente nelegiuită [fără lege, fără frâu] şi complet opusă lui Dumnezeu şi naturii Lui.
1. Ioan 3:10 . Versetul 10 prezintă un alt fapt caracteristic adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Nu numai că practică dreptatea, ci sunt şi marcaţi de dragoste. Alte pasaje din Scriptură ne arată că dragostea trebuie să caracterizeze contactele noastre cu lumea. Aici ni se spune să dăm dovadă de dragoste faţă de fraţii noştri, adică faţă de toţi cei care, ca noi, sunt născuţi din Dumnezeu. Cei care îşi au originea în Dumnezeu şi cei care îşi au originea în diavolul sunt deci net diferenţiaţi de aceste două lucruri: unul are dreptatea şi dragostea, celălalt nu are nici una, nici alta.
Dragostea şi dreptatea sunt strâns legate, dar distincte. Dragostea este în întregime o problemă de natură: „Dumnezeu este dragoste”, citim, în timp ce nu citim că Dumnezeu este dreptate. Dragostea este ce este El în El Însuşi. Dreptatea exprimă relaţia Sa cu toţi cei care sunt exteriori Lui. Suntem născuţi din Dumnezeu: în consecinţă, pe de o parte arătăm natura Lui, şi pe de altă parte acţionăm cum acţionează El.
1. Ioan 3:11 . La copii lui Dumnezeu, dragostea trebuie în mod necesar să se reverse către toţi cei care sunt ai Săi. Este dragostea familiei divine. Învăţătura de a ne iubi unul pe celălalt nu era nouă, pentru că fusese dată de la început. De la început am fost îndemnaţi la dragoste. Vedeţi în ce măsură insistă Dumnezeu asupra acestui subiect în Ioan 12:34-35 .
1. Ioan 3:12 . Cu totul asemănător, ura care caracterizează lumea şi cei care îşi găsesc originea în diavolul şi minciuna lui, datează din timpuri foarte vechi. Ea urcă de asemenea la început, la începutul activităţilor diavolului printre oameni. De îndată ce un om a fost născut în păcat, şi a avut în mod moral această sămânţă a diavolului, imediat această caracteristică s-a găsit în acel om. Cain a fost acel om, şi ura inerentă seminţei diavolului a fost scoasă la lumină în toată forţa ei. Şi-a ucis fratele. Nu era dragoste, ci ură. Şi de ce? Pentru că nu era dreptate, ci nelegiuire.
Descrierea face astfel o ilustraţie completă. Cain, sămânţa diavolului, era un om nelegiuit care, din această cauză, şi-a urât şi şi-a ucis fratele. Ca oameni născuţi din Dumnezeu, avem dragoste ca propria noastră natură, şi suntem lăsaţi aici jos pentru a practica şi dreptatea. Iubind pe fratele nostru şi practicând dreptatea, arătăm clar că suntem copii ai lui Dumnezeu.
De ar putea acest fapt să fie arătat întotdeauna mai clar în fiecare dintre noi!
Orice lucru creat se reproduce după felul său. Acest fapt este declarat de zece ori în Genesa 1. În capitolul nostru vedem aceeaşi lege valabilă şi în domeniul spiritual. Cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt caracterizaţi de dragoste şi dreptate, cei care sunt „copiii diavolului” sunt caracterizaţi de ură şi nelegiuire, pentru că aceasta este după felul lor. Cele două seminţe sunt clar arătate în aceasta, şi ele sunt total opuse una faţă de alta.
1. Ioan 3:13 . Nu este deloc de mirare dacă un credincios este confruntat cu ura acestei lumi. „Lumea” aici nu este lumea ca sistem – aceea nu poate urî – ci sunt oamenii stăpâniţi de lumea ca sistem. Copilul lui Dumnezeu nu îi urăşte. Cum ar putea, când a iubi este adevărata lui natură? Lumea îl urăşte pentru acelaşi motiv pentru care cel care face răul urăşte lumina, pentru acelaşi motiv pentru care Cain îl ura pe Abel. Trebuie să mărturisim ca un fapt într-adevăr trist că foarte des ne mirăm că suntem urâţi, în timp ce aceasta este ridicol din partea noastră. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm la această ură, după natura lucrurilor.
1. Ioan 3:14 . Creştinul nu urăşte, iubeşte. Dar în versetul 14 nu se spune, sub formă de contrast, că iubim lumea. Dacă s-ar fi spus, am fi fost în pericol să intrăm în conflict cu versetul 2:15. Este adevărat că trebuie să fim caracterizaţi de dragoste pentru oameni în general, cum arată Romani 13:8-10 , dar ce se spune aici este că îi iubim pe fraţi, adică pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dragostea este chiar viaţa familiei lui Dumnezeu.
Cum trecem de la moarte la viaţă? Ne este dat un răspuns la această întrebare în Ioan 5:24 . Auzind cuvântul lui Hristos şi crezând în Cel care L-a trimis. În pasajul care este înaintea noastră, răspunsul este evident: fiind născuţi din Dumnezeu – contextul face să îl vedem. Asociind cele două pasaje, obţinem pe de o parte ceea ce am putea numi partea noastră în această privinţă, şi pe de altă parte, partea lui Dumnezeu. A hotărî precis cum se combină cele două părţi, divinul şi omenescul, ne depăşeşte. Modul exact prin care divinul şi omenescul sunt reunite ne depăşeşte întotdeauna prin forţa împrejurărilor, fie că este în Hristos Însuşi, sau în Sfânta Scriptură sau oriunde altundeva.
Dar rămâne faptul că am trecut din moarte la viaţă, şi dovada este că îi iubim pe fraţi, pentru că dragostea este practic chiar viaţa familiei, cum este cea a Tatălui Însuşi. Ceea ce spune aici apostolul Ioan sprijină declaraţiile despre dragoste ale apostolului Pavel la începutul capitolului 1. Corinteni 13
. El ne spune că dacă cineva dintre noi nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, în ciuda aparenţelor. Pavel ne spune că, în ciuda a tot ce părem să avem, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic – nu contăm pur şi simplu deloc în socotelile lui Dumnezeu.
1. Ioan 3:15 . Versetul 15 stabileşte cazul şi mai tare. Nu putem fi neutri în acest domeniu. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru, îl urâm; şi cel care urăşte, este în mod potenţial un ucigaş. Cain a fost efectiv unul, dar în Matei 5:21-22 , Domnul Isus pune accentul nu pe faptă, ci pe mânia şi ura care împing la faptă; este ceea ce face şi pasajul nostru. Cel care este stăpânit de un duh de ură, este stăpânit de duhul crimei, şi o asemenea persoană nu poate avea viaţa eternă. Cum am văzut, viaţa eternă este a noastră ca locuind „în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24 ). Rămânând în El, viaţa eternă rămâne în noi, şi natura esenţială a acestei vieţi este dragostea.
1. Ioan 3:16a . Dar deşi dragostea este simpla respiraţie a vieţii pe care o avem, nici unul dintre noi nu o are ca şi cum am fi fiecare o mică fântână autonomă. Manifestarea subiectivă a dragostei în noi nu poate fi niciodată detaşată de arătarea sa obiectivă în Dumnezeu. De aceea avem întotdeauna nevoie să privim în afara noastră, dacă vrem cu adevărat să percepem dragostea cum este cu adevărat ea însăşi. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi”. Era manifestarea supremă a dragostei adevărate.
Dacă dorim să simţim dragostea într-o manieră adecvată, trebuie să medităm foarte adânc la toată virtutea şi excelenţa şi gloria cuprinse în acest cuvânt: „EL”, şi apoi să contemplăm păcatul, nefericirea şi mizeria care ne caracterizau pe „noi”. Este foarte important să o facem, pentru că este singurul mijloc de a putea face faţă obligaţiei care este în grija noastră. El a arătat dragoste dându-şi viaţa pentru noi. Ca roade ale acestei lucrări, trăim în viaţa Lui care este o viaţă de dragoste. Aceasta împlineşte un cerc de toată frumuseţea: El ne-a iubit; Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui; iubim.
1. Ioan 3:16b . Să trecem acum la obligaţia: „noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1. Ioan 3:16 ). Dragostea ar trebui să ne ducă până acolo. Priscila şi Acuila merseseră până acolo pentru Pavel, pentru că, pentru viaţa lui, „şi-au pus capul” (Romani 16:4 ). Ar fi făcut-o pentru un credincios foarte umil şi cu totul oarecare, ne întrebăm? Cu siguranţă, pentru că sunt puşi în fruntea lungii liste de creştini demni de a fi salutaţi în Romani 16 . În orice caz, până acolo merge dragostea de natură divină.
Dacă dragostea merge până acolo, va merge până la orice punct dincoace. Sunt multe feluri în care copilul lui Dumnezeu îşi poate pune viaţa la dispoziţia fraţilor fără ca aceasta să implice moartea, sau chiar fără să considere deloc aceasta. Casa lui Ştefana, de exemplu (despre care este vorba în 1. Corinteni 16:15 ) se dedicase slujirii sfinţilor. Dacă nu-şi dădeau viaţa pentru fraţi, cel puţin şi-o consacrau slujirii lor. Îi slujeau lui Hristos în mădularele Lui, şi foloseau dragostea în mod foarte practic.
1. Ioan 3:17 . Dragostea lui Dumnezeu rămâne în ei, şi trebuie să rămână în noi după cum arată versetul 17. Dacă aşa stau lucrurile, ea trebuie neapărat să se reverse peste copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce I-am putea oferi. Vitele pe mii de dealuri sunt ale Lui (Psalmul 50:10 ), dacă ar avea nevoie. Copiii lui Dumnezeu sunt cei care au întristări şi nevoi în această lume. Maniera practică de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu, este de a îngriji de copiii Săi dacă îi vedem în nevoie. Dacă avem averea lumii şi refuzăm compasiunea faţă de fratele nostru în nevoie pentru a profita singuri de bunurile noastre, este foarte sigur că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în noi.
Ajunşi în acest punct, se subliniază acest cuvânt caracteristic al acestei epistole: a rămâne. Este important a-l nota pentru a urma mai bine continuitatea gândirii apostolului. Pentru că tratează despre ce este fundamental şi esenţial în viaţa divină şi în natura divină, este inevitabil să vorbească despre lucruri care rămân.
1. Ioan 3:18-19 . Versetul 18 nu este adresat copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu independent de nivelul lor spiritual. Să ne amintim întotdeauna că dragostea nu este un simplu sentiment, nici o problemă de cuvinte rostite cu buzele. Este o problemă de acţiune şi realitate. Dragostea pe care am văzut-o în versetul 16 nu există doar în cuvinte, ci se manifestă într-un act de virtute supremă. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în El, şi El Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, ne vom exprima dragostea faţă de fratele nostru în acţiune şi în faptă, mai degrabă decât numai în cuvinte.
Dacă iubim astfel ÎN adevăr, va fi arătat că suntem DIN adevăr, şi de aceea adevărul se exprimă în acţiunile noastre; şi nu numai ceilalţi vor fi încredinţaţi că suntem din adevăr, ci vom câştiga asigurarea pentru propriile noastre inimi şi înaintea lui Dumnezeu. Un om poate cumpăra un măr de un anumit tip, şi pentru a fi asigurat, primeşte un certificat semnat de horticultorul care a cultivat pomul. Este bine, dar o eroare este totuşi posibilă. Dacă, la vremea roadelor, omul adună din acest pom mere de acelaşi tip, atunci are cea mai mare asigurare posibilă. Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu aduc rod în viaţa şi faptele noastre, inimile noastre pot într-adevăr să fie asigurate.
1. Ioan 3:20 . „Vai! Nu sunt deloc desăvârşit; acest rod de dorit a lipsit deseori în mine” – aşa s-ar exprima mulţi dintre noi. Şi apostolul anticipează aceasta tocmai în versetul următor. Ţinând seama de aceasta, inimile noastre ne condamnă. Cât de solemn este atunci faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1. Ioan 3:20 ). Este solemn şi totuşi foarte binecuvântat; pentru că vedeţi cum acest mare fapt a lucrat în inima lui Simon Petru, conform relatării din Ioan 21:17 .
Petru, care se lăudase cu atâta convingere de dragostea lui pentru Domnul, a eşuat în mod lamentabil, fără să o arate în faptele lui. În loc de aceasta, L-a tăgăduit de trei ori cu jurământ şi blesteme. Domnul îl întreabă acum în trei rânduri asupra acestei chestiuni, sondându-i astfel conştiinţa. În loc de a avea asigurarea, inima lui Petru îl condamnă, deşi ştia în adâncul inimii lui că Îl iubea cu adevărat pe Domnul. Dacă Petru avea o anume conştiinţă a greşelii sale, Domnul care ştia toate îi vedea profunzimea şi mai bine decât Petru. Dar cu toate acestea, tocmai pentru că vedea totul, ştia că, în ciuda tăgăduirii lui, exista la el o dragoste autentică. Petru spune deci: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc” (Ioan 21:17 ). Era fericit să se sprijine pe faptul că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate.” De-ar putea fi aceasta partea noastră, într-o situaţie asemănătoare.
1. Ioan 3:21 . Pe de altă parte apar împrejurări când, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă; împrejurări în care viaţa şi dragostea şi adevărul lui Dumnezeu au putere în sufletele noastre şi s-au exprimat în practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa. Putem să-I facem cereri cu asigurarea că răspunde şi că vom primi la vremea Sa ceea ce am cerut.
1. Ioan 3:22 . Expresia „orice cerem” din versetul 22 ne prezintă un cec în alb, cu libertatea de a-l completa. Dar acest „noi” căruia îi este prezentat acest cec, este limitat de ceea ce urmează şi de ceea ce precede. Sunt cei a căror inimă nu îi condamnă, cei care păzesc porunca Sa şi care fac lucrurile care Îi plac. Unor asemenea persoane li se pot încredinţa cecuri în alb. Sunt creştinii care iubesc în acţiune şi nu numai în cuvinte; sunt marcaţi de această ascultare care place atât lui Dumnezeu. Cel care este caracterizat de dragoste şi ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu astfel încât va cere după voia Lui, şi va primi în consecinţă lucrurile pe care le doreşte.
Păzim poruncile Lui; dar se desprinde în mod special o poruncă care se împarte în două aspecte principale – credinţa şi dragostea. Trebuie să credem în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi să ne iubim unul pe altul, aşa cum El a poruncit ucenicilor Săi, în special în Ioan 13:34-35 . Recunoaştem aici cele două lucruri atât de des menţionate împreună în epistole. Pavel nu fusese la Colose, dar aducea mulţumiri lui Dumnezeu în privinţa lor „după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii” (Coloseni 1:4 ). Aceste două lucruri familiare sunt dovada unei convertiri adevărate, dovada unei lucrări autentice a lui Dumnezeu.
Ceea ce nu ne este poate atât de familiar, este că atât credinţa cât şi dragostea sunt tratate amândouă ca o poruncă. Merită să remarcăm că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care a scris cel mai mult creştinilor despre poruncile care ne-au fost date. El scria când ceilalţi apostoli fuseseră deja alungaţi, şi când tendinţa de a transforma harul în desfrâu începea să se accentueze; noi credem că acesta este motivul acestei insistenţe deosebite. Nu sunt porunci legale de împlinit pentru a stabili dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu; dar cu toate acestea sunt porunci. Ceea ce ne declară Ioan în această epistolă este ca să putem fi introduşi în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune, descoperim repede poruncile, şi nu este nimic incompatibil între ele. Ele sunt în acord deplin, deoarece comuniunea nu este gustată şi menţinută decât în ascultarea de porunci.
1. Ioan 3:24 . Lucrul acesta se subliniază în versetul 24; în acest verset, cel care rămâne în El, este sfântul care umblă în ascultare. La sfârşitul capitolului 2, copiii – adică toată familia lui Dumnezeu – erau îndemnaţi să rămână în El, pentru că aceasta este calea unei vieţi creştine adevărate şi roditoare. Cele două lucruri merg împreună, acţionând iar şi iar unul asupra celuilalt. Cel care rămâne în El ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne în El.
Dar ascultarea conduce la faptul că El rămâne în noi, cât şi la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, vom scoate în mod inevitabil din El toate izvoarele proaspete ale vieţii noastre spirituale, şi, pe măsură ce viaţa noastră practică se trage din a Lui, viaţa Lui va fi arătată în noi şi se va vedea că El rămâne în noi. Credem că Ioan scrie aici în principiu ceea ce Pavel enunţă ca propria sa experienţă, în Galateni 2:20 . Pentru că trăia „prin credinţă... în Fiul lui Dumnezeu” putea spune: „Hristos trăieşte în mine”.
Prin Duhul care ne-a fost dat, ştim că Hristos rămâne în noi. Duhul este energia vieţii noi pe care o avem în Hristos, şi alte pasaje ne arată că El este „Duhul lui Hristos”. Alţi oameni pot să ştie că Hristos rămâne în noi observând cel puţin ceva din caracterul Lui arătat în noi. O ştim prin Duhul Său care ne-a fost dat.
S-a făcut aluzie la Duhul Sfânt în capitolul 2 ca fiind ungerea, dând astfel chiar şi copilaşilor capacitatea de a cunoaşte adevărul; dar acum ne gândim la El ca la Duhul prin care Hristos rămâne în noi pentru ca să-L putem arăta aici jos. El a locuit aici jos şi pentru a da glas Cuvântului lui Dumnezeu. A făcut-o de la început prin intermediul apostolilor şi al profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care Cuvântul lui Dumnezeu este dat, precum şi puterea prin care este primit.
Acest lucru le oferă antihriştilor un punct de atac. Aceşti antihrişti de la început sunt cunoscuţi ca gnostici, un cuvânt care înseamnă: „cei care ştiu”. Şi ei vorbeau prin puterea unui duh. Pretindeau că ştiu, şi îşi stabileau ideile în opoziţie cu ceea ce fusese revelat de apostoli. Din această cauză apostolul se îndepărtează puţin de tema lui principală în primele versete din capitolul 4.
Digresiunea era importantă în acea epocă, şi nu este mai puţin importantă în zilele noastre, aşa cum vom vedea.