Capitolul 1

Introducere

Este suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „o poruncă nouă... ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole.

Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „antihrişti” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte. Dar în spatele pretenţiei unui pas înainte, nu făceau decât să se depărteze de temelia care fusese pusă în Hristos şi de viaţa care fusese arătată în El de la început, când a venit printre noi în carne. Aşadar, primul lucru necesar era de a arăta foarte clar că fusese o arătare reală, adevărată, obiectivă a vieţii eterne în Hristos.

1. Ioan 1:1-2 . Este important să nu confundăm expresiile „de la început” de la începutul epistolei şi „la început” de la începutul Evangheliei. În Evanghelie este vorba de afirmarea existenţei eterne şi a dumnezeirii Cuvântului, şi ne întoarcem înapoi la început, şi chiar dincolo de începutul tuturor lucrurilor despre care se poate spune că au avut un început. În epistolă ne preocupăm cu faptul că orice adevăr creştin începe cu revelaţia ajunsă până la noi în Hristos, în întruparea Sa. Acesta era începutul adevăratei arătări a lui Dumnezeu şi a vieţii eterne. Începutul acesta era baza întregii învăţături apostolice. Antihriştii puneau înainte învăţăturile lor seducătoare a căror origine se găsea pur şi simplu în propriile lor minţi nesăbuite. Apostolii declarau ceea ce era de la început, şi nu ceva introdus de atunci.

În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „Cuvântul vieţii”. În Ioan 1 , El este „Cuvântul”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „El era viaţa eternă, care era de la Tatăl”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.

Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „la Tatăl”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.

Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.

Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „Îngerul Domnului”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.

Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.

Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.

Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.

1. Ioan 1:3-4 . Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „comuniunea... cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină” (1. Ioan 1:4 ).

Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „Vă scriem aceste lucruri...” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.

1. Ioan 1:5-7 . În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „Dumnezeu este lumină” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „Dumnezeu este dragoste”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.

Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.

Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „în lumină”. Altădată Domnul spusese „că va locui în întuneric gros” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.

Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „Ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.

Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.

Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.

Verbul „ne curăţeşte” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „odată pentru totdeauna” printr-o „singură jertfă” astfel încât să nu mai avem „nicio cunoştinţă de păcat”.

1. Ioan 1:8-9 . Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a  spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.

Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele...” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.

Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.
Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.

1. Ioan 1:10 . O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.

Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.

Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „ce era de la început”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.