Întrebare:
Se repetă mereu că nu este după Scriptură să ne rugăm Duhului Sfânt. De ce nu, de fapt? Duhul Sfânt nu este Dumnezeu la fel ca şi Tatăl şi Fiul?
Răspuns:
Duhul Sfânt este în mod incontestabil o Persoană a Dumnezeirii, El este Dumnezeu. Şi dacă ne adresăm în rugăciunile noastre lui Dumnezeu ca atare, fără a ne referi la o Persoană anume din Dumnezeire, Duhul Sfânt este inclus, la fel ca Tatăl şi Fiul. Dar nu se vorbeşte în Noul Testament despre o rugăciune adresată Duhului Sfânt, ci de rugăciunea prin [sau: în] Duhul Sfânt, adică în puterea Duhului Sfânt (cf. Efeseni 6:18 ; Iuda 20 ; Romani 8:26-27 ).
În ziua de Rusalii, în Fapte 2 , Duhul Sfânt a venit pe pământ ca sigiliu al lucrării de răscumpărare împlinită de Hristos. De atunci, toţi cei credincioşi sunt botezaţi de un singur Duh pentru a fi un singur trup, (1. Corinteni 12:13 şi următoarele) astfel încât formează împreună templul lui Dumnezeu în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16-17 ). Pe de altă parte, El locuieşte şi în trupul fiecărui credincios în particular (1. Corinteni 6:19 ). Toate acestea reprezintă privilegii imense care sunt în raport cu subiectul nostru. Astfel, În Efeseni 2 se arată faptul că avem, şi unii şi ceilalţi, intrare la Tatăl prin acest (sau: în acest) singur Duh (Efeseni 2:18 ). Duhul lui Dumnezeu ne face deci capabili să realizăm privilegiul de a ne apropia practic de Tatăl în rugăciunile noastre. Avem acest privilegiu „prin El”, prin Domnul Isus care a făcut pace prin sângele crucii Sale şi ne-a adus la Dumnezeu; dar uzăm de acest privilegiu prin acest singur Duh, adică în puterea singurului Duh. Şi dacă putem trăi prin Duhul şi dacă trebuie să umblăm în Duhul şi să fim conduşi de El (Galateni 5:16,18,25 ), atunci Dumnezeu vrea să ne şi rugăm prin [sau: în] Duhul (Iuda 20 ).
Întrebarea care se pune, nu este de a şti dacă Duhul este demn sau nu de toată adorarea şi de rugăciune: El este Dumnezeu. Dar în timpul vremii harului, I-a plăcut să ocupe loc în credincios. Astfel, El nu este obiectul rugăciunii noastre, ci este puterea ei.
Găsim o frumoasă paralelă la aceasta în salutările din epistolele Noului Testament. Inspiraţi de Duhul Sfânt, apostolul îi salută pe sfinţi sau adunările localităţilor corespunzătoare. El îi salută din partea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar nu îi salută din partea Duhului Sfânt. De ce? Pentru că locuind în sfinţi şi în adunare, El face să se nască salutările şi le trimite. Este acelaşi principiu.
Dacă cineva se roagă cu toate acestea Duhului Sfânt din ignoranţă, dar cu sinceritate, Dumnezeu îi va veni în ajutor. Dar adevărata rugăciune a creştinului are loc în puterea Duhului Sfânt, şi acesta este un privilegiu fericit.