Întrebare:
Se spune deseori că învăţătura greşită este ceva mai grav decât răul moral. Este exact, şi dacă da, de ce?
Răspuns:
Chiar dacă în ochii lui Dumnezeu păcatul este întotdeauna păcat, şi este incompatibil cu Fiinţa Sa, Cuvântul lui Dumnezeu face totuşi el însuşi anumite diferenţe. Există de exemplu păcatul „care este spre moarte” după care Dumnezeu, în căile Lui în guvernare, aplică moartea temporală; şi există păcatul „care nu este spre moarte” (1. Ioan 5:16,17 ). Păcatul poate să poarte un caracter mai mult sau mai puţin ofensator, dăunător, insultător pentru Dumnezeu. Un anume păcat poate avea consecinţe mai catastrofice decât un altul. Spunând aceasta, nu ne gândim atât la efectele asupra aceluia care îl comite, ci mai degrabă la efectul exercitat asupra altora. Păcatul în domeniul moral poate foarte bine să aibă o influenţă direct distrugătoare asupra înseşi persoanei care îl comite, sau asupra propriei sale vieţi. Pasaje ca Romani 1:24-27 şi 1. Corinteni 6:15-18 sunt fără ambiguitate în această privinţă: „cel care curveşte păcătuieşte împotriva propriului trup” (1. Corinteni 6:18 ).
Dar influenţa răului moral asupra altuia nu este nefast în aceeaşi măsură ca răul doctrinar. În general răul moral este uşor de recunoscut ca rău, şi clasat ca atare, cel puţin de către copiii lui Dumnezeu. Chiar dacă astăzi referirile de măsură morală sunt falsificate într-o manieră aproape de necrezut în lumea creştină, şi sunt chiar stricate, există încă anumite forme de rău moral care sunt resimţite ca deviante sau rele. Prin „rău moral”, nu trebuie să ne gândim doar la păcatele grosolane de care am vorbit deja, ci şi la tot ce este corupt din punct de vedere moral, ca minciuna, prefăcătoria, sperjurul, irascibilitatea, invidia, cearta, crima, şi încă multe alte lucruri de acest gen. Sfânta Scriptură numeşte toate acestea „faptele cărnii” (Galateni 5:19-21 ). Acesta este „aluatul” în sens moral (1. Corinteni 5:6 ).
Totuşi în ceea ce priveşte doctrina falsă în legătură cu lucrurile lui Dumnezeu, adică „aluatul” din punct de vedere doctrinar (Galateni 5:9 ), înţelegem într-adevăr că oamenii din lume nu sunt interesaţi deloc de ea. Dar chiar copiii lui Dumnezeu arată astăzi o indiferenţă ciudată cât priveşte contactul cu doctrina falsă sau greşită şi aceasta este cu atât mai uimitor cu cât ar trebui să ştie cât de periculoasă este.
Şi de ce este ea atât de periculoasă? Pentru că Satan o foloseşte pentru a ataca şi a distruge temelia credinţei noastre, şi chiar Persoana şi lucrarea Domnului şi Mântuitorului nostru Însuşi. Adversarul lui Dumnezeu şi al oamenilor ştie foarte bine, şi deseori mai bine decât credincioşii, că dacă reuşeşte să distrugă învăţătura sănătoasă, temelia unei vieţi de credinţă sănătoasă va fi în acelaşi timp dărâmată încet. Şi îndată ce încrederea în Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos este clătinată, cine poate să prevadă urmarea unei asemenea căi? Fără lucrarea harului lui Dumnezeu (Tit 2:11-12 ), această urmare ar fi fatală!
Pericolul răului doctrinar constă în primul rând în faptul că foarte adesea nu este luat în serios, şi că este considerat ca secundar. Dar de unde vine această indiferenţă a multor copii ai lui Dumnezeu vizavi de doctrina greşită? De ce o privesc atât de uşuratic? Răspunsul este dublu. Mai întâi aceasta este o manifestare a unei anumite lipse de interes pentru Domnul şi pentru onoarea Sa, a unei lipse de dragoste pentru El. Poate că nu este văzută astfel, dar acesta este unul dintre cele două motive ale indiferenţei faţă de doctrina greşită – un motiv care trebuie să ne smerească. Dacă Îl iubim pe Domnul şi Mântuitorul nostru care S-a dat la moarte pentru noi, putem noi să rămânem indiferenţi faţă de faptul că Persoana Lui este atacată sau calomniată? Trebuie să învăţăm să înţelegem că primul scop al lui Satan nu este să-i facă rău credinciosului, ci să-L jefuiască pe Hristos de onoarea şi de gloria care I Se cuvin. Şi pentru că Hristos este în centrul Scripturii şi al învăţăturii ei, nu pierde niciun prilej de a falsifica învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu şi de a o înlocui cu învăţăturile demonilor (1. Timotei 4:1 ).
Un al doilea motiv constă în felul de a gândi al oamenilor, şi nu numai al celor moderni. Se consideră ca o îngustime de inimă şi ca o intoleranţă a nu lăsa să se răspândească opinia altuia, a condamna tot ce nu corespunde propriilor sale vederi; şi tocmai oamenii cultivaţi au această tendinţă. Dar cu cât toleranţa vizavi de opiniile altora îşi poate avea locul ei în multe cazuri, cu atât ea poate deveni mai periculoasă când este vorba de fundamentele doctrinei creştine, sau de „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 13 ). Trebuie deci „să luptăm” pentru aceasta, şi aceasta este contrariul „toleranţei”. Învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu nu este tocmai o simplă întocmire a minţii omeneşti care poate fi tratată cu idei liberale, ci este dimpotrivă expresia absolută a voii lui Dumnezeu (Coloseni 1:9 ).
Dumnezeu Însuşi face diferenţa între răul moral şi răul doctrinar; este ceea ce reiese clar când compară Epistola întâi către Corinteni şi Epistola către Galateni. Deşi existau slăbiciuni grave din punct de vedere moral printre credincioşii din Corint, apostolul Pavel putea face să reiasă mai multe motive de laudă la ei la începutul epistolei sale. Salutul lui Pavel la sfârşitul scrisorii este scris cu propria lui mână. Am căuta toate acestea în zadar în Epistola către Galateni unde aluatul doctrinar strica Evanghelia vestită de Pavel.
Pentru a încheia, trebuie să ne păzim să nu punem imediat orice învăţătură străină în rândul învăţăturilor greşite. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre „învăţături străine” (1. Timotei 1:3 ), despre „învăţături felurite şi străine” (Evrei 13:9 ), despre „învăţăturile oamenilor” (Coloseni 2:22 ), despre „învăţături ale demonilor” (1. Timotei 4:1 ). Aceste învăţături îl au toate la origine pe Satan, şi pot toate să se reverse peste învăţătură direct din eroare. Dar ne găsim în prezenţa învăţăturii greşite când sunt atacate fundamentele creştinismului, precum şi Persoana lui Hristos şi lucrarea Lui(2. Ioan 7,11 ).