Întrebare:
Era potrivit din partea celor doi orbi cărora Domnul a făcut să li se deschidă ochii, să răspândească vestea peste tot în ţinut (Matei 9:23-31 )? În timpul vindecării surdomutului în Marcu 7:36 , oamenii s-au comportat de aceeaşi manieră. Au făcut-o poate din recunoştinţă?
Răspuns:
În cele două cazuri Domnul poruncise în mod expres ca nimeni să nu ştie nimic de vindecări. Deci când cei doi orbi „L-au făcut cunoscut în tot ţinutul acela” (Matei 9:31
), şi oamenii din Marcu 7
„cu atât... Îl vesteau mai mult” (Marcu 7:36
), era neascultare. Puteau avea intenţii bune, dar bunele intenţii nu pot niciodată servi ca scuză pentru neascultarea de cuvintele Domnului. Samuel, profetul, spusese deja: „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor” (1. Samuel 15:22
). Acest principiu rămâne valabil în orice vreme. Mai mult, voia lui Dumnezeu este întotdeauna mai bună şi mai demnă de încredere şi mai înaltă decât toate propriile noastre gânduri, oricât de bine intenţionate ar fi ele.
Domnul Isus nu dorea să atragă atenţia oamenilor asupra Lui Însuşi prin minuni în timpul slujirii Lui pe pământ (Ioan 2:23-24
), ci voia să atragă inimile la El prin cuvintele Lui (Ioan 3:31-34
). Nu Se încredea în cei care credeau în El numai din cauza minunilor şi semnelor Lui. Dimpotrivă, cel care primea mărturia cuvintelor Lui pecetluia „că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33
). Aceasta dovedea că în suflet avusese loc o adevărată lucrare a lui Dumnezeu. Totuşi, prin minunile Lui, Domnul urmărea două scopuri importante: îndreptăţea prin aceasta calitatea Lui de Mesia, de trimis al lui Dumnezeu, şi confirma prin aceasta predicarea Evangheliei care era încă ceva nou.
Oricum ar fi, semnele şi minunile au avut întotdeauna numai un rol secundar; la fel a fost în primele zile ale creştinismului. Ceea ce este cu adevărat mare, este Cuvântul lui Dumnezeu şi ascultarea de acest Cuvânt. Este ceea ce trebuie să învăţăm din aceste două exemple.