Este vorba aici de una dintre cele mai scurte propoziţii ale Sfintei Scripturi, dar şi despre una dintre cele mai bogate în conţinut:
„Isus plângea” (Ioan 11:35 ).
Aş vrea să atrag atenţia asupra a două lucruri în legătură cu acest verset: asupra schimbării de expresie, şi asupra spontaneităţii evenimentului descris.
Când este vorba de lacrimile Mariei şi ale iudeilor (Ioan 11:31,33 ), Duhul Sfânt foloseşte termenul „klaio” care este întotdeauna folosit pentru expresia audibilă, cu voce tare, a unei dureri. Astfel a plâns Petru cu amar (şi în mod audibil) în curtea marelui preot (Matei 26:75 ). Dimpotrivă, când scriitorul Evangheliei, vrea să exprime durerea Domnului în faţa urmărilor păcatului, şi simpatia Lui profundă faţă de ai Săi în întristările lor, foloseşte un termen care nu se găseşte decât aici în Noul Testament, şi care nu este folosit decât pentru Domnul Isus, un cuvânt derivând direct din cuvântul „lacrimi”: El „plângea – El vărsa lacrimi”. Erau lacrimi tăcute.
Pe lângă aceasta, pentru a descrie durerea Domnului nostru, el foloseşte forma verbală care se numeşte aorist ingresiv, şi care descrie ajungerea la o stare precisă, sau începutul unei activităţi. Astfel evenimentul atât de profund mişcător pus înaintea ochilor noştri ar putea fi redat deci „Isus izbucni în lacrimi”.
O! Să cugetăm la aceasta! El care putea „izbucni în lacrimi” în faţa întristării alor Săi, acest Mântuitor nu S-a schimbat; dragostea Lui divină şi desăvârşită este încă în stare astăzi de aceeaşi compasiune, la fel ca altădată când era în Betania.
Cât de pătrunzător este al doilea şi ultimul pasaj în care se relatează că Domnul Isus a plâns. „Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea” (Luca 19:41 ). Şi aici este folosită aceeaşi formă verbală ca mai sus, dar cu primul cuvânt (klaio), astfel încât sensul pasajului este: „A izbucnit în lacrimi (în mod audibil) pentru ea”. Ce lacrimi erau acolo! Pe cât de preţioase erau cele pe care „Omul durerilor” le-a vărsat la mormântul prietenului Său Lazăr, pe atât de preţioase erau cele vărsate dintr-odată când, privind Ierusalimul, EL trebuia să se gândească la judecata celor ale căror inimi erau mai împietrite decât străzile cetăţii preaiubite.