Întrebare:
Ce înseamnă practic să „rămânem în El” conform Ioan 15 sau 1. Ioan 3
Se spune „cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el”. Dar de asemenea „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Deci ce se întâmplă când nu le păzesc? Şi dacă nu am rămas în El, cum să pot să păzesc poruncile Lui când „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”?
Răspuns:
- A rămâne în Hristos conduce la a păzi poruncile Lui, la fel de bine cum păzirea poruncilor este starea normală a oricui rămâne în Hristos. Cu alte cuvinte, Scriptura nu vrea să indice faptul că desăvârşirea stării creştine (rămânerea în El) este condiţionată de ţinerea unor porunci; dar Scriptura arată că a rămâne în El se va vedea şi în afară prin ţinerea poruncilor Lui.
- Succesiunea de evenimente sugerată de întrebare, şi anume: nu am păzit, am fost despărţit, nu mai pot reveni, poate fi foarte bine aplicată şi celui care tocmai se pocăieşte: cum ajunge el să rămână în Hristos, când încă nu a păzit nicio poruncă. Mai mult, câte porunci, şi pe ce interval de timp ar trebui să păzeşti pentru a rămâne în Hristos? Nu mai degrabă lucrarea Domnului este aceea care ne aşează în El, aceasta fiind singura stare în care credinciosul poate păzi poruncile Lui? Iar dacă din neveghere am părăsit această stare binecuvântată privind la mine şi nu la El, nu tot lucrarea Domnului este cea care mă poate aduce înapoi?
- Ceea ce m-a aşezat acolo pentru întâia dată mă va readuce acolo ori de câte ori este nevoie, iar aceasta este har. Încă mai mult: Domnul nu intervine doar atunci când am păcătuit, în lucrarea lui de Avocat (1. Ioan 2:1 ), pentru ca părtăşia noastră cu El să fie restabilită, ci intervine înainte ca noi să bănuim că am putea păcătui, pentru ca slăbiciunile cărnii în care ne aflăm să nu ne facă să păcătuim. Acest aspect extrem de important este preoţia lui Hristos descrisă în Evrei 4:14-16 (text în care, important de remarcat, nu se spune nimic de păcat, ci doar de slăbiciune). Rezumând, a rămâne în El este starea normală a celui credincios, care este asigurată prin jertfă şi prin naşterea din nou, protejată prin preoţia lui Hristos (Evrei 4 ) şi refăcută prin avocatura lui Hristos (1. Ioan 2 ), stare în care credinciosul păzeşte poruncile Domnului ca un lucru perfect conform desfăşurării puterii Duhului Sfânt în natura cea nouă.
-„A rămâne” în El este în greacă, în engleză şi în franceză, un verb identic cu „a locui”. Viaţa creştină nu înseamnă doar rămânerea credinciosului în Domnul, ci şi rămânerea Domnului în cel credincios (1. Ioan 3:24 ). Curios lucru, întrebarea nu face referire la cel de-al doilea aspect. O ilustraţie ajutătoare pentru a înţelege acest dublu aspect este situaţia unei găleţi aruncată în ocean de un marinar care vrea să spele puntea: oceanul este în găleată şi găleata este în ocean. Infinitul este în finit, şi finitul este în infinit. Evident, găleata nu poate cuprinde întreg oceanul, dar esenţialul e că e plină. Aşa este starea normală a celui credincios: plin de Hristos şi deplin în Hristos. Doar în această stare binecuvântată putem vorbi de păzirea poruncilor Lui. Orice alt demers nu face decât să afişeze legalismul, care de altfel ni se potriveşte ca o mănuşă. Căci care de altfel sunt poruncile Domnului? Cine le-ar şti enumera? Câte sunt ele la număr? Le includ şi pe cele 10 pe care le-a scris cu propriul deget pe table de piatră? Aşa începe totdeauna legalismul, iar finalul lui, dacă ar fi cu putinţă aşa ceva, s-ar vrea a fi „eu nu ţi-am călcat niciodată nicio poruncă”. Da, fiul cel mare poate avea dreptate; dar cum se făcea oare că era atât de puţin sensibil la dorinţa tatălui său, care îl chema în casă? Plin de El şi deplin în El, numai aşa Îi poţi cunoaşte inima, ca să Îi păzeşti poruncile.