În mod exclusiv în prima epistolă către Corinteni şi în acelaşi pasaj ni se dau cei doi termeni importanţi, atât de strâns legaţi unul de altul, anume „Omul al Doilea” şi „Ultimul Adam” (1. Corinteni 15:45, 47 ). Unul priveşte înapoi, celălalt înainte. „Omul al Doilea” implică faptul că înaintea Lui nu avem decât pe omul dintâi, repetat şi multiplicat în descendenţi; dar acum a apărut un nou tip; şi acesta, care este realizarea deplină a gândului final despre om, devine adevăratul moştenitor: „Omul al Doilea” este „Ultimul Adam”. Este „ultimul” şi nu „al doilea”, pentru că în mod sigur nu-I va mai urma altul. „Ultimul Adam” (în contrast cu „omul Adam dintâi”, care „a devenit un suflet viu”) devine „un Duh dătător de viaţă”.
Apostolul nu spune că Omul al Doilea a devenit un Duh dătător de viaţă, dintr-un motiv evident. Omul al Doilea ne pune înainte noul caracter omenesc cu chipul şi asemănarea căruia fiecare om al noii seminţii va fi găsit în final; dar Ultimul Adam este Capul noii seminţii, iar facultatea de a fi un „Duh dătător de viaţă” Îi este proprie. Omul ca om şi nu doar primul om posedă misterioasa putere care i-a fost acordată, de a-şi perpetua specia; dar noul caracter omenesc este de natură mult prea înaltă pentru a permite perpetuarea lui oamenilor care-i aparţin. Numai Ultimul Adam poate transmite „viaţa” nouă care-I este caracteristică, fiind în totul mai presus decât omul. Nu putem să ne gândim corect la Ultimul Adam fără a lua în consideraţie în mod explicit divinitatea Lui - că este „Cuvântul făcut trup”.
Este de remarcat în acest sens că despre noi, care suntem ai lui Hristos - care ne este viaţa - nu se spune nicăieri că suntem copii ai lui Hristos. Primului Adam îi suntem în mod natural copii; ultimului Adam, după cum implică însăşi relaţia aceea, ar trebui să-I fim de asemenea copii - într-un fel mai înalt şi de aceea mai deplin; totuşi nu suntem învăţaţi nicăieri să-L numim pe Hristos „Tată”. Pentru aceasta trebuie să existe un motiv şi de aceea putem de drept şi cu respect să-l cercetăm.
În Vechiul Testament şi nu în Noul Testament ne apropiem cel mai mult de ideea de copii ai lui Hristos. În capitolul 53 din Isaia, acest câmp bogat în sămânţa adevărului nou-testamental, găsim înainte de toate pe Mesia venit şi nimicit, fără urmaşi. „Cine va face cunoscuţi pe cei din generaţia Lui? (sau: „cine din generaţia Lui s-ar fi gândit că este El”; trad. Darby-n.t) întreabă profetul: „pentru că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit pentru păcatele poporului meu” (v.8). Acesta pare să fie eşecul total al binecuvântării: El Însuşi nimicit, fără să aibă nici un urmaş care să-I poarte numele şi caracterul.
Aşa ar părea la o privire firească; dar înainte de sfârşitul profeţiei primim un alt răspuns; şi în chiar moartea prin care El a fost şters de pe pământul celor vii este găsit în final secretul unei binecuvântări care părea pierdută fără remediu: „Când vei face din sufletul Lui o jertfă pentru păcat, El va vedea o sămânţă (de urmaşi), îşi va lungi viaţa şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui”. Această „sămânţă” şi această viaţă lungă reprezintă dublul răspuns la întrebarea pe care a stârnit-o moartea Lui.
Deci Hristos are cu adevărat o sămânţă; Ultimul Adam, ca Duh dătător de viaţă, indică acest lucru, ceea ce ne asigură şi mai mult că există un motiv pentru evitarea unor asemenea expresii căutate de noi în mod firesc. Hristos Însuşi ne spune să vorbim de Tatăl Lui ca de Tatăl nostru (Ioan 20:17 ), deşi faptul acesta nu este incompatibil cu relaţia Lui cu noi ca Ultim Adam. Şi despre primul Adam se poate spune - cum s-a remarcat anterior - că a fost „întâi-născut între mai mulţi fraţi”, fără a aduce prejudiciu relaţiei sale cu aceştia ca tată.
În Evanghelia lui Ioan, Domnul este văzut ca Viaţa Veşnică, Fiul căruia Tatăl I-a dat să aibă viaţa în Sine, după cum Tatăl are viaţa în Sine (Ioan 5:26 ). Cuvintele arată că El vorbeşte ca Om şi că astfel umanitatea Lui devine o Sursă a vieţii: „după cum Tatăl ridică morţii şi le dă viaţa, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21 ). Şi tot în Evanghelia lui Ioan Îl găsim pe Domnul, după înviere, în caracterul Lui de Ultim Adam (cu atât mai mult în contrast cu primul): El „a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22 ). Evanghelia lui Ioan, care-L priveşte pe Domnul prin prisma divinităţii Lui, reţine această acţiune caracteristică, remarcabilă.
De asemenea, Ioan înmănunchează acestea şi în epistola lui: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1. Ioan 5:20 ). „După cum Tatăl ... dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă”. „Duhul” de asemenea „este viaţă” (Romani 8:10 ). Este o însufleţire divină, pe lângă care suflarea din primul Adam (Geneza 2:7 ) nu a fost decât un simbol semnificativ. Prin chiar această însufleţire divină, omul a devenit „vlăstarul lui Dumnezeu” (Fapte 17:28 ) şi astfel, prin creaţie (nu prin poziţie), a devenit „după chipul” Lui (Geneza 1:27 ), tot aşa cum fiul este după chipul şi asemănarea tatălui (Geneza 5:3 ). Omul a primit astfel (spre deosebire de animale) un duh; iar Dumnezeu este „Tatăl duhurilor” (Evrei 12:9 ). Dar această însuşire este exclusiv naturală şi a fost degradată prin căderea omului; de aceea ne este necesară o nouă naştere din Dumnezeu, o nouă transmitere de viaţă: „ce este născut din carne este carne” - nu doar natură umană, ci natură umană degradată (cum s-a şi întâmplat) până la nivelul cel mai de jos, „carnea”: ca atunci când duhul ar fi părăsit-o şi de aceea „moartă”, în timp ce încă trăieşte.
Aşa că, într-un trist acord, Scriptura afirmă peste tot: omul trebuie născut din nou.
Suflarea unei noi vieţi pătrunde în el şi îl face să trăiască. Aceasta nu este doar o reînnoire morală. Dacă „ce este născut din carne este carne”, carnea produce carne; are loc o transmitere adevărată a naturii ei, aşa cum se arată în procesul naşterii. Tot aşa, „ce este născut din Duhul este duh”, împărtăşind natura celui din care derivă. Paternitatea divină se arată în participarea la natura divină (2. Petru 1:4 ), iar noi am devenit copii ai lui Dumnezeu, asemenea Lui. „Trecuţi din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ), viaţa pe care am primit-o este viaţa veşnică, a cărei semnificaţie nu este doar că va dăinui mereu - pentru că şi cei răi vor exista mereu - ci şi că a existat dintotdeauna, nu în noi, ci în Dumnezeu. Aceasta este viaţa care merită să fie numită veşnică; şi aceasta este viaţa în care am început să trăim. În noi îşi are începutul, creşterea şi exprimarea practică: imperfectă la superlativ şi variind ca formă de la copil la tânăr şi la părinte, ea este cu toate acestea viaţă veşnică pe de-a-ntregul; şi aceasta fie că nu se poate sesiza în om, fie că face din posesorul ei o lumină strălucitoare în mijlocul întunericului lumii.
O mare parte din ce am spus aici este contestată de mulţi; şi probabil că există încă câteva lucruri la fel de importante, care sunt privite într-un mod şi mai divers decât naşterea din nou şi legătura sau despărţirea ei faţă de viaţa veşnică. Discuţiile asupra acestor varia-ţiuni ne-ar purta prea departe. Este de ajuns, poate, să spunem că semnele ei din epistola întâi a lui Ioan arată clar că starea de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi de fraţi şi credinţa în Hristos caracterizează pe toţi cei născuţi din Dumnezeu. Pe de altă parte, el scrie tuturor acelora care „cred în numele Fiului lui Dumnezeu”, ca să ştie că au viaţa veşnică. Unii ar putea spune că aceste lucruri sunt cu totul diferite; că credinţa în Fiul reprezintă mai mult şi este ulterioară credinţei în Hristos; dar Evanghelia lui Ioan ne asigură că acela care nu crede în Fiul se află încă sub osânda şi sub mânia lui Dumnezeu. Nu sfinţii, ci păcătoşii sunt trecuţi de la moarte la viaţă, iar această schimbare spectaculoasă nu poate fi un proces îndelungat.
Astfel „Duhul dătător de viaţă” lucrează în oricine este născut din Dumnezeu. După cum Tatăl îi ridică pe cei morţi şi le dă viaţa, tot aşa şi Fiul dă viaţa; şi nu mai puţin, suntem născuţi din nou prin Duhul. Este o lucrare divină, la care iau parte deopotrivă Tatăl, Fiul şi Duhul. Astfel se arată clar că prin această naştere suntem copiii lui Dumnezeu şi - în timp ce Fiul, ca Mijlocitor, este Cel în care avem viaţa, iar Duhul este agentul pozitiv care o transmite - Tatăl este Cel la a Cărui voie binecuvântată Fiul şi Duhul lucrează deopotrivă şi „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:15 ). Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi (1. Corinteni 8:6 ).
Astfel, cu toate că nu există transmiterea unei noi naturi cu ocazia naşterii din nou, totuşi Domnul Însuşi ne-a învăţat că, dimpotrivă, „ce este născut din Duh este duh” - împărtăşind firea Celui care L-a născut. El spune „ce este născut” (nu „cel care este născut”), deoarece noua viaţă transmisă (cum am văzut) nu-l pătrunde pe om în întregime. Trupul este în această privinţă încă „mort din pricina păcatului” (Romani 8:10 ), chiar dacă „Hristos este în voi”; şi „carnea”, la fel, „din pricina păcatului” rămâne chiar în omul eliberat de sub dominaţia lui - un motiv pentru neîncetată veghere şi judecată de sine (tot aşa cum un „ţepuş în carne” i-a fost necesar unui om care se aflase în al treilea cer, tocmai din această cauză faptul acesta va constitui o dovadă pentru oricine are urechi de auzit - n.a.). Până şi pruncul abia născut din Dumnezeu are firea Părintelui său; deşi aici există o diferenţă tot atât de mare între omul nou-născut şi omul matur, pe cât există în prototipul fizic, trebuie să acordăm mult loc pentru dezvoltare, în timp ce dezvoltarea însăşi nu face decât să probeze asemănarea esenţială a naturilor acestor extreme îndepărtate.
Apoi Omul al Doilea este şi Ultimul Adam; dar termenul din urmă implică mult mai mult decât cel dintâi, între care şi rezultatul acelei uniri a divinului cu omenescul, pe care credinţa îl poate accepta cu bucurie în timp ce-i recunoaşte insondabilitatea. „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, afară de Tatăl”. Nici o minte omenească nu poate pricepe această Persoană divin-omenească aflată înaintea noastră, dar a căuta să ne însuşim valoarea afirmaţiilor Scripturii reprezintă cu totul altceva şi este partea ce revine credinţei. A nu căuta să ne însuşim aceste comori ar însemna să nedreptăţim iubirea care ne-a îmbogăţit cu ele.
În capitolul din Corinteni care ne oferă textul de faţă există o notabilă legătură a adevărului. Apostolul ne scrie despre înviere, punând în contrast trupul natural semănat în moarte cu trupul sfântului în înviere. „Este semănat trup natural”, spune el, şi „înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă” (1. Corinteni 15:44-45 ).
Legătura este foarte mult umbrită de traducere. Ce legătură s-ar putea presupune între „un suflet viu” şi „un trup natural”? Din limbajul folosit nu reiese nici o conexiune care să se poată demonstra; şi de fapt nu avem nici o posibilitate clară de a evidenţia conexiunea. Dacă am avea libertatea să folosim cuvântul „sufletesc”, am putea şi ar trebui atunci să citim, „Dacă este un trup sufletesc, ... omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”; şi, pe de altă parte, „este şi un trup duhovnicesc” şi „cel din urmă Adam” a fost făcut „un Duh dătător de viaţă”.
Primul Adam avea un trup sufletesc, un trup caracterizat de suflet, stăpânul lui, pentru că era în sine un suflet viu. Este de remarcat şi destul de uşor de înţeles că, deşi duhul omului reprezintă partea lui cea mai înaltă şi prin aceasta „cunoaşte lucrurile omului” (1. Corinteni 2:11 ) şi se află în legătură cu Dumnezeu, totuşi aici în trup nu este niciodată numit „duh”, ci doar ceea ce este animalul, „suflet”. Pe de altă parte, îndată ce a părăsit trupul, se înalţă la măsura părţii sale distinctive pentru om şi este acum un „duh”. Uzul obişnuit al termenilor recunoaşte aceeaşi diferenţă. Într-un anumit sens, legătura dintre suflet şi trup disimulează natura mai înaltă a sufletului. Acelaşi cuvânt, psihic sau sufletesc, este tradus în vorbirea obişnuită cu „senzual” (Iacov 3:15 ; Iuda 19 ), deşi este un uz care nu se datorează condiţiei de creatură pe care o are omul, ci păcatului care a intrat în om. Este similar folosirii cuvântului „carne”, pentru o condiţie în care omul căzut - ca şi cum duhul ar fi ieşit din el - este caracterizat drept „mort”. Totuşi trupul psihic sau „sufletesc”, în contrast cu cel „duhovnicesc”, este uşor de înţeles a fi cel care înglobează şi disimulează în mod necesar natura spirituală a omului. La un prunc, această natură spirituală se află la început cufundată cu totul în învelişurile ei care aparţin cărnii. Treptat ea iese la iveală prin strădanie anevoioasă şi dureroasă, eliberându-se din legăturile materiale - această disciplină umilitoare pe care Dumnezeu i-a rânduit-o - dar încă văzând „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1. Corinteni 13:12 ). Viitorul ne rezervă exclusiv cunoaşterea ei „faţă în faţă”.
Aceasta este semnificaţia - sau cel puţin o parte a ei - pentru om, de a fi „un suflet viu”. Implică o viaţă senzorială, care trebuie să fie o viaţă de credinţă; o viaţă de luptă, care poate însemna înfrângere sau victorie. Din această viaţă nu ieşim decât după lepădarea trupului sau după modelarea lui de către ultimul Adam într-un „trup spiritual”, care este instrument potrivit şi nu obstacol pentru spiritul eliberat. Numai cu această răscumpărare a trupului, „fiii lui Dumnezeu” vor fi descoperiţi deplin (Romani 8:19, 23 ).
Ca „Ultim Adam”, Domnul ni Se revelează în legătură cu acea „nouă creaţie” pe care Dumnezeu o desăvârşeşte pentru Sine din ruinele trecutului. Iar un asemenea gând este reprezentat şi în firea înconjurătoare. Lumea prezentă este înălţată astfel din ruinele uneia anterioare, pe care o depăşeşte în toate trăsăturile de valoare, în acord cu acea lege a progresului pe care am văzut-o înscrisă pe treptele de dezvoltare a vieţii şi căreia istoria vieţii i se conformează în întregime. Dar noua creaţie legată de Ultimul Adam se înalţă dintr-o cădere mai adâncă decât oricare alta, pentru ca, mulţumită lui Dumnezeu, să-şi asigure acum o permanenţă ce nu va mai suferi nici o cădere. În primul Adam, capul ei, vechea creaţie a căzut. În ultimul Adam, noua creaţie rămâne în desăvârşită binecuvântare.
În timp ce titlul de „ultimul Adam” se găseşte numai în pasajul pe care l-am luat în consideraţie, epistola către Romani 5:14 Îl proclamă ca Antetip al primului. Relaţia Lui cu noua creaţie este cea a lui Adam cu vechea creaţie. Rezultatele se află într-o paralelă contrastantă: „şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1. Corinteni 15:22 ). Dar aici, pentru că noua creaţie este scoasă din cea veche, nu este suficient să spunem „vor trăi”, ci „vor fi făcuţi vii”. (Faptul că apostolul vorbeşte aici numai despre cei „în Hristos” şi nu - cum se crede în general - despre întreaga omenire, va apare evident la o abordare potrivită. Pentru că învierea celor răi nu este un efect al răscumpărării lui Hristos, ci este doar o „înviere pentru judecată” (Ioan 5:29 ); şi tocmai despre învierea sfinţilor - a celor între care Hristos este pârga (v. 20) - vorbeşte el în mod exclusiv, în tot capitolul. Aceşti „toţi” (v.28) în ambele ipostaze (fie întâi „în Adam”, fie eventual „în Hristos”) sunt numai cei răscumpăraţi. El, noul Adam al unei noi creaţii, scoasă din cea veche, trebuie să împlinească răscumpărarea acesteia.
Astfel, din poziţia de înviat din morţi, Domnul suflă ucenicilor Duh Sfânt, iar antiteza pentru „în Adam” este „în Hristos”; acesta fiind titlul oficial de care se leagă lucrarea Lui de sacrificiu preoţesc. Viaţa veşnică pentru noi este „în Hristos”: adică în „Ultimul Adam”, cu lucrarea Lui de sacrificiu împlinită şi înălţat la Dumnezeu ca şi Cap Reprezentant al nostru.
Primul om a fost, de asemenea, într-un mod foarte real reprezentantul seminţiei sale; oricum, nu prin vreun legământ formal pentru posteritate, despre care în Scriptură nu se aminteşte nimic, ci prin faptul că el este constituit cap al ei de către Dumnezeu. Caracterul lui de reprezentant s-a întemeiat pe ceea ce oamenii numesc „legea firii” şi care nu este altceva decât o lege divină. Aceasta se afirmă în Scriptură în modul cel mai clar posibil. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” (Iov 14:4 ). „Ce este omul ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie îndreptăţit?” (Iov 15:14 ). „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Iar Domnul afirmă acest principiu în modul cel mai clar: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Ceea ce oamenii numesc acum „principiul eredităţii” este afirmat astfel de Domnul şi reprezintă întreaga explicaţie scripturistică a problemei.
Păcatul a venit prin Adam. Natura lui s-a stricat; prin neascultarea unuia, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi; şi moartea care duce la judecată a fost marca pe care Dumnezeu a pus-o pe condiţia decăzută, după cum spune apostolul: „în Adam toţi mor”. Expresia „în Adam” vorbeşte despre reprezentare, cum demonstrează apostolul privitor la Levi şi Avraam (Evrei 7:9-10 ): „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala în Avraam, căci era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. La fel, noi eram în coapsele lui Adam când el a căzut şi sentinţa morţii a fost pronunţată asupra lui. Mulţumim însă lui Dumnezeu că am auzit vocea Altuia - şi El Cap şi Reprezentant al seminţiei Sale - care spune: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19 ).
Ultimul Adam este capul unei seminţii noi. Şi astfel, „dacă este cineva în Hristos” - prin antiteză cu „în Adam” din versetul la care ne-am referit - „este o făptură nouă” (sau „este o creaţie nouă” - 2. Corinteni 5:17 ). A fi „în Hristos” înseamnă a aparţine noii creaţii şi Capului ei. Ultimul Adam devine Cap al seminţiei Lui după ce lucrarea ascultării Lui este împlinită; şi acea minunată „ascultare până la moarte” devine moştenirea noii seminţii. În mod necesar, legătura Capului cu seminţia este prin viaţă şi prin natura ei. De la capul căzut s-a transmis o natură coruptă. În Hristos Isus, noul Cap, avem o viaţă şi o natură divină fără pată şi incapabilă să se contamineze. Moartea şi judecata stăpânesc peste făptura căzută; îndreptăţirea aparţine celui ce are viaţa veşnică.
Viaţa şi poziţia merg împreună şi nu sunt niciodată despărţite. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 ). Viaţa veşnică sau mânia lui Dumnezeu: acestea sunt alternativele. Cât de minunate şi de solemne sunt aceste alternative!