Capitolul 5. Fiul Omului

Integritatea caracterului omenesc al Mântuitorului nostru este marcată de titlul pe care Domnul l-a dorit în mod special pentru Sine şi pe care profeţiile I l-au atribuit particular - „Fiul Omului”. Aici, termenul „omului”, în textele ebraice, este „Adam”, omul generic; şi acesta lămureşte realmente şi concluziv întrebarea dacă El este Om în Persoana Sa. Un fiu al omului este om în cel mai larg sens al cuvântului, om prin descendenţă şi prin ceea ce moşteneşte. În Psalmul 49:2 , cuvântul „mici” semnifică literal, în versiunea noastră, „fii ai lui Adam” - cei obişnuiţi, neavând nimic care să-i deosebească de ceilalţi - fiind astfel în antiteză cu „fii ai lui Ish” („mari”), oamenii cu marcă în vreun fel oarecare. Prin folosirea acestui termen, Domnul Se coboară în felul cel mai simplu, în măsura în care priveşte autenticitatea caracterului Său omenesc, până la nivelul familiar nouă. El nu este simplu „om”, Unul pe care L-ai putea numi aşa, deşi diferind mult de sămânţa lui Adam: El este „Fiul omului”; derivându-Şi umanitatea din omenesc, neavând nimic care prin natura ei să o separe de omenescul generic - „făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi”, cum declară apostolul (Evrei 2:17 ). Hristosul lui Apolinaris sau al unor kenotici moderni nu ar fi „Fiul omului”. Ar fi probabil un om divin, dar absolut separat de umanitatea fiilor oamenilor; n-ar putea avea „fraţi” între aceştia.

Puterea acestui termen se vede prin aplicarea lui la profetul Ezechiel şi odată în cartea Daniel. Amândoi profeţii au trăit pe când Israel era rupt; şi Ezechiel, ca preot, este ales de Dumnezeu să fie judecător în acord cu legea din Levitic, în aplicarea ei spirituală, pentru condiţia de lepros a poporului. El este luat ca să mărturisească despre lepădarea lor voită şi evidentă faţă de Iehova, după care, demonstrarea fiind completă, leprosul este scos afară din tabără, potrivit poruncii din Levitic. Gloria Domnului este văzută depărtându-se de cetate, deşi încet şi fără plăcere (Ezechiel 11:22-23 ).

Acum preotul este luat din mijlocul oamenilor, având astfel calificarea de a fi „pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (Evrei 5:1 ). Umanitatea Sa Îl face să cunoască pe oameni şi să poarte în inimă interese pentru ei. Şi astfel vedem semnificaţia desemnării Lui atât de constant - preot fiind - drept „fiu al omului”. După cum noi judecăm pe oameni înaintea unor juraţi care fac parte dintre semenii lor, tot aşa aici omul este chemat să se pronunţe asupra oamenilor. Ca om şi preot pentru oameni, El va face uz de compasiune; de aceea judecata Lui va fi mai completă şi în final imposibil de obiectat împotriva ei. De aceea se face aici apel la judecata pe care o exercită ca „fiu al omului” (Ezechiel 20:4 ; 22:2 ).

Dar în aceasta, Ezechiel este doar o gură şi reprezentant al lui Dumnezeu. Judecata aparţine, desigur, lui Dumnezeu. De aceea, ce izbitor este ca, atunci când ridicăm ochii împreună cu profetul, să găsim acel tron grozav deasupra cerurilor, pentru a întâlni şi acolo „un chip ca de om” (Ezechiel 1:26 )!; este pentru prima dată în Scriptură când apare chiar şi „chipul” acolo.

Sensibilitatea şi delicateţea implicate în aceasta, deşi nu pot îndepărta judecata, apar - cu plinătate - înainte de încheierea acestor profeţii, când cei din popor sunt în final curăţiţi de toate fărădelegile, prin harul divin, iar Ezechiel este luat pentru a fi un martor, acum al restaurării şi al binecuvântării lor. Sfinţenia şi dragostea sunt astfel satisfăcute amândouă în final şi legea leprosului este ilustrată în ambele ei laturi, judecata şi harul.

Daniel este numit o singură dată „fiu al omului” (Daniel 8:17 ); dar profeţia referitoare la Fiul omului - sau mai exact, la „Unul ca un Fiu al omului” (Daniel 7:13-14 ) - Căruia, venind pe norii cerului, I se acordă o stăpânire universală şi eternă, ne este dată de el: o profeţie care îşi găseşte ecoul şi este dezvoltată în Noul Testament, în Psalmul 8 , deşi exprimat mai enigmatic, avem prin gura lui David ceea ce anticipează şi reprezintă temelia acestor lucruri; avem, exprimat în chip izbitor, gândul transmis nouă prin acest titlu, acela că Hristos este manifestarea şi justificarea deplină a desfătării lui Dumnezeu în om.

Ce este omul dacă îl privim în lumina gloriei cerurilor? Ce este el, această făptură din ţărână, ENOSH, „om slab” sau „fiu al omului”, rânduit să-şi intre în moştenire într-un fel caracterizat de atâta slăbiciune şi care arată atât de perfect cum îl apreciază Dumnezeu? Ah, trebuie să ne adâncim în Hristos pentru a găsi răspunsul. El este Om, de asemenea - da, Fiul omului: venit jos, în lume, în această slăbiciune semnificativă care, în El, unită cu Divinitatea Însăşi, este manifestarea gloriei morale a lui Dumnezeu; astfel încât are o poziţie mai presus de cerurile create, a căror glorie tocmai îl făcuse pe om să arate atât de sărman şi demn de plâns! Ce mai sunt ele acum faţă de Omul în Isus? Faţă de Fiul omului?

De aceea, aici este Cel despre care un psalm de mai târziu vorbeşte ca „Fiul omului, pe care Ţi L-ai întărit” (Psalmul 80:17 ); iar rezultatul este preamărirea Lui şi împărăţia. Coborât în părţile cele mai de jos ale pământului pentru a suferi moartea. El este „suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile” (Efeseni 4:10 ). În El, după cum au vestit îngerii la naşterea Sa, Dumnezeu Şi-a arătat „buna plăcere în oameni” (Luca 2:14 ). Umanitatea, aşa cum a făcut-o Dumnezeu la început, este cea pe care a îmbrăţişat-o Dumnezeu în Persoana lui Hristos; altfel provocarea psalmistului ar rămâne fără răspuns şi va trebui să rămână aşa pentru totdeauna.

Într-adevăr, umanitatea poate fi şi va fi într-o stare foarte diferită, după cum, spre exemplu, „trupul spiritual” al învierii este foarte diferit de „trupul natural” sau „psihic”, cum am văzut. Dar chiar şi aici, identitatea trupului în sine ne este asigurată. Ceea ce este semănat într-un trup firesc învie într-un trup spiritual: identitatea persoanei se menţine chiar şi într-o asemenea condiţie schimbătoare pe care o implică faptul de mai sus; „vom fi schimbaţi”, dar tot „noi” vom fi. Şi tocmai pe om şi pe fiul omului îi vede psalmistul, la început atât de sărmani şi de slabi, iar acum glorificaţi în Hristos, Domnul nostru.

Aşa stând lucrurile, folosirea constantă de către Domnul a acestui termen devine uşor de înţeles. El îl foloseşte ca pe cel mai simplu termen, pe care nimeni nu-l va nega şi care totuşi are pe buzele Lui, atâta semnificaţie: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16:13 ). El este, desigur, Fiu al omului prin aplicaţia obişnuită la oameni în general; şi totuşi, când El Şi-l aplică la Sine, acest termen devine distinct prin însăşi universalitatea lui: pentru că cine ar visa să vorbească vreodată despre sine ca fiind „Fiul omului”, decât atunci când ar înţelege implicit că El este mai mult decât ce a însemnat aceasta pentru ceilalţi oameni? Domnul Se poate adresa profetului în felul acesta, reamintindu-i ce este el, dar nici un om, vorbind în mijlocul fiilor oamenilor, nu se poate distinge pe sine prin ceea ce nu este distinctiv. Dacă era distinctiv pentru El, atunci El era Fiul omului într-un sens în care alţii nu erau; nu mai puţin autentic, ci mai mult: şi aşa a şi fost - singurul Fiu al omului asupra căruia umbra căderii nu a coborât niciodată: Om şi din om şi totuşi, în mai mult decât toate, făgăduinţa celei dintâi creaţii a Sa; cu adevărat Omul lui Dumnezeu, îndreptăţind acea creaţie, timp ce toţi ceilalţi au necinstit-o; şi astfel, purtând în Sine pentru oameni promisiunea unei noi creaţii, prin care în final şi ei vor împlini scopul Creatorului; ca „Domn al Sabatului”, Cel care va aduce odihna lui Dumnezeu într-un fel atât de înţelept, încât să nu mai fie tulburată.

Dar pentru aceasta, Fiul omului trebuie să sufere, să fie înălţat, „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, dându-Şi astfel „trupul” „pentru ca lumea să aibă viaţa”, dar „glorificat” în această competenţă de a împlini ţelurile lui Dumnezeu în extrema slăbiciune omenească. „Dumnezeu” este astfel „preamărit în El” „şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi”, da, „şi-L va preamări îndată” (Ioan 13:32 ).

În asemenea texte din Scriptură ne este înfăţişat „Mijlocitorul, Omul Isus Hristos”. Ele ne arată ce legătură a avut umanitatea Lui perfectă cu ispăşirea pe care a săvârşit-o. Şi în timp ce ni se spune că „suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” şi că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere”, atunci când ne apropiem de detaliile acestei lucrări glorioase vedem că înălţarea Fiului omului ne indică purtarea blestemului prin care „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Galateni 3:13 ), „fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. În toate privinţele El este o Persoană binecuvântată. Iar Scriptura este desăvârşită în felul în care înfăţişează aceste lucruri. Dacă ea ne câştigă inimile cu darul uimitor pe care Dumnezeu ni L-a dat, - dacă arată puterea care ne-a cuprins - atunci vorbeşte despre lucrarea Fiu­lui lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă este să ne gândim la suferinţa actuală şi la purtarea păcatelor, atunci ea ne pune în faţă pe Hristos, sau Isus Hristos, sau Fiul Omului; iar ultima este mai mult limbajul propriu Domnului, în timp ce prima este cel al apostolilor. Cele două pot fi puse împreună acolo unde se spune „sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”; dar ar fi o falsă accentuare aceea care ar trece peste prima parte a acestui adevăr, pentru a se ataşa de ultima. Avem de multe ori: „sângele lui Hristos, lui Isus, lui Isus Hristos, Fiului omului, Domnului, Mielului”; numai o dată se adaugă „Fiului lui Dumnezeu”.

Este o singură Persoană de la un capăt la celălalt al Scripturii, iar toate aceste nume minunate Îi aparţin. Dar Scriptura se află într-o potrivire atât de delicată, încât este uşor să-i deranjăm echilibrul; de îndată ce o facem, pierdem contragreutatea adevărului însuşi. O falsă accentuare a adevărului reprezintă începutul erorii.

Expresia „Fiul omului” spune despre ceea ce a devenit Fiul lui Dumnezeu pentru a ne răscumpăra. Ea insistă asupra caracterului Său omenesc - deplin - prin care a devenit, pentru poporul Său credincios, Omul tip, reprezentativ înaintea lui Dumnezeu, tot aşa cum Îl înfăţişează şi acel „dar ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade” (Levitic 2:14-16 ). Dar pentru a le fi cu adevărat de folos. El trebuie să meargă dincolo de acest tip şi să Se facă purtător al păcatelor în favoarea lor. Pentru aceasta, El devine Hristosul, Unsul, ca să fie Prinţ şi Mântuitor. Pentru aceasta El suferă moartea şi încă moarte de cruce şi devine, odată înviat din morţi, „ultimul Adam”, Cap al unei noi seminţii de oameni.

În aceasta nu facem decât să atingem lucruri pe care va trebui să le reluăm mai târziu. Ceea ce ne rămâne de ajutor aici nu este decât legătura titlului de „Fiu al omului” cu profeţiile ce privesc viitorul, pe care Domnul le ia din viziunea lui Daniel asupra împărăţiilor lumii şi le aplică la El Însuşi. Lui Îi este dată toată judecata, pentru că este Fiul omului (Ioan 5:27 ); şi aici găsim de fapt perfectarea viziunii lui Ezechiel. Cu deplină cunoaştere a omului, cu multă sensibilitate şi grijă pentru om, Însuşi Omul Reprezentant înaintea lui Dumnezeu, Lui Îi revine să aşeze toate lucrurile pe fundamentul unei dreptăţi pe care a glorificat-o. Acel „chip ca de Om” (Ezechiel 1:26 ) Se transpune în realitatea faptică, iar viziunea lui Daniel, ca speranţă a lui Israel şi a pământului, se împlineşte deplin. Într-adevăr, acel „chip ca de Om” are legătură cu stabilirea responsabilităţilor şi cu solemnitatea judecăţii care se pregăteşte să vină: atunci când Fiul omului va veni cu gloria Tatălui Său şi cu sfinţii Săi îngeri, va răsplăti pe orice om după faptele lui; dar aceasta se poate potrivi la mesajul Evangheliei şi la o speranţă care nu dezamăgeşte. Fiul omului este adevăratul Mire al poporului Său, iar judecata în sine nu face altceva decât să deschidă calea manifestării întregii plinătăţi a unui har pe care caracterul Său omenesc îl descoperă îndeajuns.

Da, speranţă, o deplină şi glorioasă speranţă se află în acest titlu de Fiu al omului şi nu poate fi separată de el. Ea este ceea ce reprezintă Vlăstarul din rădăcina lui Isai pentru casa lui David, dar mai vastă prin promisiune şi mai delicată prin implicaţiile ei: - un Fiu al omului, Unicul în care anii retezaţi ai omului se înnoiesc acum cu o putere divină. Oştile cereşti aşteaptă pline de zel să-I împlinească plăcerea; dar inimile noastre se întorc spre Cel care în grupul restrâns al ucenicilor dădea ca model de urmat şi ca mijloc de intrare în gloria cerului, pe „Fiul Omului”, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28 ).

Cu siguranţă că din toate relaţiile în care găsim acest titlu de Fiu al omului - chiar dacă ar fi ca sub acest titlu Domnul să preia împărăţia ori să-Şi asume misiunea de a judeca omenirea - vedem că acesta implică (în afară de păcat şi de toate consecinţele lui) umanitatea în similitudine deplină cu a noastră. Tocmai datorită acestui fapt El este cu adevărat judecătorul potrivit pentru oameni. Aici orice defect ar fi fatal. Hristosul apolinarian ar fi mult îndepărtat ca înfăţişare de fiii oamenilor. Substituirea duhului divin cu unul omenesc ar însemna privarea de ceea ce-i oferă omenescului caracterul distinctiv. Pierderea persona­lităţii ar face imposibil „Omul Isus Hristos”; astfel „Singurul Mijlocitor”, care este tocmai acest „Om” binecuvântat, ar dispărea pentru noi (1. Timotei 2:5 ).

Aceste feluri în care Domnul ne este prezentat în Scriptură arată cât de mult trebuie să ne apropiem de o personalitate duală în orice înţelegere simplă a afirmărilor ei. Însăşi îndrăzneala acestor afirmări (atunci când realizăm despre cine se vorbeşte) manifestă o trăsătură caracteristică inspiraţiei, care nu se preocupă doar cu perplexităţi de ordin mental în chestiuni care ne depăşesc în mod atât de evident. Nu-L putem pătrunde pe Hristosul lui Dumnezeu. Putem înţelege cât de perfect, de divin ni se potriveşte în ambele aspecte, deşi putem fi cu totul neînstare să le îmbinăm. Personalitatea duală nu ne-ar mulţumi; dorim pe Unul care este atât desăvârşit de omenesc, cât şi cu adevărat divin - Unul care poate să doarmă în furtună pe mare şi să Se ridice ca să liniştească vântul. Un astfel de Mântuitor avem - cât de bine pentru noi să ştim aceasta! - atunci când nu putem vedea nimic afară de inima Lui iubitoare, în care se unesc aceştia doi.

Să luăm apoi pe Domnul în copilăria Lui din Nazaret şi să medităm la felul cum creştea şi Se întărea, înaintând în înţelepciune şi în statură şi fiind plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Luca 2:40, 52 ). Cât de perfect este El, om; cât de real se află în interiorul limitelor omeneşti; un Copil minunat şi totuşi un Copil, aşa cum şi este numit. Cine va ajusta divinitatea la caracterul omenesc de aici, atotştiinţa la înaintarea în cunoştinţă? Să încercăm s-o facem? Ce ar însemna aceasta altceva decât că ne îndeletnicim cu lucruri prea înalte pentru noi şi că probăm mândria inimilor noastre? Ar putea inima sau conştiinţa să găsească odihnă ori satisfacţie mai profundă în El, dacă am fi în stare să înţelegem aceste lucruri cercetate şi speculate de secole, fără ca în final să se fi obţinut mai multă cunoştinţă decât la început?

Însă în mod sigur aici Îl găsesc pe Fiul omului - o Persoană în întreg adevărul umanităţii; şi cine-mi va nega fericirea de a bea din harul care m-a redus la starea unui copil, astfel încât un copil să-I poată înţelege simpatia şi să-L adore pentru dragostea Lui? Mulţumesc lui Dumnezeu că nimeni nu mi-o poate nega: este la fel de larg deschisă pentru unul sau altul; iar dragostea este la fel de nepătrunsă în ea, ca şi în Persoană.

Un pasaj binecunoscut din Vechiul Testament, la care în mod firesc ne întoarcem în legătură cu aceasta, pentru a-i admira din nou frumuseţea şi sublimul, îmbină în cel mai puternic contrast asemenea antiteze. Ce auzim în el este vocea Domnului către Israel, care recunoaştem curând că ne este familiară. Ea întreabă: - „Unde este cartea de despărţire prin care am izgonit pe mama voastră? Sau căruia dintre cei care M-au împrumutat, v-am vândut?” Nu, Domnul nu este atât de sărac: - „Iată, din cauza fărădelegilor voastre v-aţi vândut voi înşivă şi din cauza păcatelor voastre a fost izgonită mama voastră” (Isaia 50:1 ).

Şi acum urmează controversa pe care El o are cu ei: „Pentru ce nu era nimeni când am venit? Pentru ce n-a răspuns nimeni când am strigat? Este mâna Mea prea scurtă ca să răscumpere?” Aici este Domnul Însuşi venit ca Mântuitor la ei, dar nu primeşte nici un răspuns; nu este recunoscut şi nici nu I se crede puterea de a răscumpăra. Şi cunoaştem bine când a avut loc aceasta: atunci când acel Unul a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit; şi deşi puterea lui Dumnezeu se afla în mâinile Lui şi o folosea pentru ei fără limită, totuşi ei nu au crezut venirea Lui prin har.

Acum El Se proclamă deschis: - „Cu mustrarea Mea, Eu usuc marea şi prefac râurile în pustie; peştii lor se strică din lipsă de apă şi pier de sete! Îmbrac cerurile cu negura de jale şi le învelesc cu un sac” (Isaia 50:2-3 ).

Dar El nu venise cu această înfăţişare; iar vocea devine straniu de schimbată; ia un ton mai blând şi devine atrăgător de omenească: -”Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu cum să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isaia 50:4 ).

Nu ne este necesar să mergem mai departe. Profetul însă o face şi ni-L arată îndeajuns de clar pe Hristos în suferinţa şi în respingerea pe care le suferă. Oricum, aici avem deja contrastul pe care îl căutăm. Cel Atotputernic a venit cu chip de rob: El este Acela care, în mod straniu, ia locul ascultării şi o limbă iscusită pentru slujirea în har a nevoilor fiecărui om, dacă naţiunea, în mare, L-a respins. De aceea El Însuşi devine un ucenic, fiindu-I trezită urechea în fiecare dimineaţă, ca să „asculte” astfel. Totuşi El este Cel ce usucă marea şi preface râurile în pustie. Cine ar putea să îmbine în sine aceste lucruri? Pentru satisfacerea intelectului, nu o poate face nimeni. Chiar şi intelectul poate fi satisfăcut altfel, anume prin convingerea certă cu privire la incapacitatea de a înţelege fiinţa proprie cuiva - de a înţelege felul în care „duhul, sufletul şi trupul” alcătuiesc un om. Este oare de mirare atunci că trebuie să existe aspecte ale Infinitului care ne lasă cu totul încurcaţi? Sau că „nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl”?

Să ne întoarcem cu respect către o altă scenă în care Îl găsim pe El, al Cărui nume este „Minunat”, către scena grozavă din Ghetsimani. Aici „paharul” pe care l-a băut la cruce îi aduce agonie prin anticiparea lui. De trei ori Se roagă ca, dacă este cu putinţă, să fie îndepărtat de la El; şi la aceasta adaugă cuvintele atât de familiare nouă, „facă-se nu voia Mea, ci a Ta”.

Paharul n-a putut fi îndepărtat. A trebuit şi I-a fost necesar să îl bea. Dar când realizăm că ceea ce în afară a fost exprimat prin trei ceasuri de întuneric îşi are semnificaţia interioară în strigătul de agonie, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, putem înţelege că a fost o necesitate a naturii Sale sfinte să ezite acest pahar şi să nu-l poată lua prin voia proprie, ci numai prin voia divină care I se adresa. Cu siguranţă, aici ne aflăm în faţa unei voinţe omeneşti desăvârşite şi, de aceea, adevărată. El este om adevărat, aşa cum poate fi orice om; şi o persoană, după cum o dovedeşte o asemenea voinţă. Aici ne aflăm din nou dincolo de limita priceperii, dacă spunem, aşa cum trebuie spus, „Da, dar El nu este mai puţin divin”; însă nu ne aflăm dincolo de limita bucuriei sau a credinţei.

La cruce găsim paharul în sine - groaz­nica abandonare; dar cine ar putea să o explice? Sau cine ne va spune cum de este El de la început şi până la sfârşit Omul credinţei, da, modelul credinţei? Oare nu vom abandona mai degrabă toate aceste întrebări şi vom crede acolo unde numai credinţa îşi găseşte utilitatea - acolo unde nu vedem?

Cu câtă grandoare întâmpină Psalmul 102 această aparentă contradicţie; punând cu cea mai mare tărie strigătul în gura Acelui binecuvântat care a suferit: - „din cauza mâniei şi indignării Tale; căci m-ai ridicat şi m-ai aruncat departe. Zilele mele sunt ca umbra care se lungeşte; şi mă usuc ca iarba. El mi-a frânt puterea în drum şi mi-a scurtat zilele. Am zis: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani ţin din generaţie în generaţie!”.

Astfel, contrastul dintre om şi Dumnezeu - dintre Dumnezeu şi omul consumat de mânia divină - este redat foarte viu. Şi acum vine răspunsul lui Dumnezeu către El: - „Tu ai întemeiat din vechime pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

Aici Dumnezeu suferă ca un om în mâna lui Dumnezeu! Ni se descoperă crucea în cel mai profund mister al ei, pe care îl vedem recunoscut, înfruntat, dar nu şi explicat. Hristos Însuşi este „taina dumnezeirii, Dumnezeu manifestat în trup”. Şi aici se află tot ce putem spune despre aceasta.