Ne întoarcem acum de la consideraţiile asupra divinităţii Domnului nostru binecuvântat, pentru a vedea cum vorbeşte Scriptura despre întruparea Lui. Dintre toţi evangheliştii, apostolul Ioan, istoric al gloriei Sale divine, expune aceasta în modul cel mai concentrat: „Cuvântul S-a făcut trup” şi „a locuit (Şi-a făcut cortul) printre noi”. „Carnea” caracterizează omenescul prin ceea ce este partea lui cea mai vulgară; iar profunzimea acesteia reprezintă gloria revelaţiei pe care expresia „Cuvântul S-a făcut trup” o redă cu atâta perfecţiune. În personalitatea Lui omenească, Hristos Însuşi era Evanghelia pe care o vestea, iar „Fiul Omului” este titlul care I-a plăcut să Şi-l acorde.
După cum ştim, dincolo de faptul întrupării Lui a existat o prăpastie de netrecut, faţă de care întruparea a constituit preliminarul necesar. Ba a constituit ceva mai mult, pentru că din abisul în care a coborât la cruce, Hristos S-a înălţat îndată. Datorită a ceea ce era El, nu a putut fi reţinut acolo, în timp ce caracterul omenesc pe care Şi l-a asumat Îl păstrează pe Hristos pentru totdeauna: El Şi l-a asumat în propria Persoană şi este parte din El. Pe tronul lui Dumnezeu, purtând semnele de aducere aminte ale coborârii celei mai adânci, El va domni ca Miel, pentru veşnicie.
Ce gând uimitor este ca Dumnezeu să vină în chip de făptură, nu numai pentru un timp şi pentru a face o lucrare, pentru că, oricât de minunată ar fi ea, va fi doar pentru un timp, ci pentru ca de bunăvoie să rămână în ea, în chipul acesta. Dumnezeu şi făptura - făptura Lui - aflându-Se astfel permanent împreună, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare care nu va fi desfăcută niciodată! Aceasta, în semnificaţia ei profundă, nu poate fi o manifestare parţială ori secundară. Ca revelaţie, trebuie scrisă nu numai în limba obişnuită oamenilor, ci trebuie să se adreseze tuturor inteligenţelor şi tuturor fiinţelor capabile să-i răspundă. Iar Scriptura ne asigură deplin că aşa este, „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2:7 ).
S-ar putea oare arăta făpturilor adâncimile dragostei divine, fără ca toate făpturile să fie afectate de ea? Cu siguranţă că lucrul acesta ar fi imposibil. „Decăderea şi moartea” trebuie să spună: „Am auzit de faima ei cu urechile noastre”. Oştirile cerului, aflând-o doar ca pe un har destinat altora, ar trebui chiar şi aşa s-o recunoască drept bunătate plină de grijă faţă de ele, cunoscând în felul acesta, cu o adoraţie mereu mai profundă, pe propriul lor Dumnezeu glorios. Iar închinarea adusă Mielului trebuie cu adevărat să provoace întreaga adorare a cerului, ba încă cu mult mai presus de cum ar fi fost ea înainte de această închinare.
Lucrul acesta ni se dă de înţeles şi chiar mai mult decât atât, acolo unde apostolul ne spune că „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos (Cei mai mulţi editori lasă deoparte completarea „Domnului nostru Isus Hristos”, prin autoritatea unora dintre cele mai vechi manuscrise; dar unele o păstrează; trebuie să citim,) din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:14-15 ). Orice familie îşi găseşte în felul acesta locul în comuniunea cu El, care este descoperit ca Tatăl lui Hristos. Descoperirea lui Dumnezeu în Hristos face ceva nou din relaţia lor în El.
Totuşi „nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” şi tocmai în legătură cu faptul acesta vorbeşte apostolul despre întrupare, ca fiind pasul necesar spre cruce. „Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor... Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:10-16 ).
Aici vedem de ce întruparea Lui este uneori accentuată, ca şi cum ar fi totul. Carnea era acel „vas de pământ” în care „pasărea cerului”, cea vie, trebuia să moară şi în care numai ea putea să moară (Levitic 14:1-7 ). „Carne” este expresia folosită pentru firea omenească cu fragilitatea şi cu instabilitatea ei; şi astfel este potrivită pentru a exprima profunzimea condescendenţei divine, care în această situaţie este şi deplina arătare a gloriei lui Dumnezeu. De aici apar expresiile „Cuvântul a devenit carne” (S-a făcut trup) şi „Mi-ai pregătit un trup”, apostolul legând din nou cuvintele din urmă (atât de perfect în şirul faptelor din Evrei) cu jertfa Lui preţioasă: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici dar, ci Mi-ai pregătit un trup”.
În citatul din al doilea capitol, copiii sunt făcuţi părtaşi „cărnii şi sângelui'', la care, prin consecinţă este şi El părtaş; iar condiţia prezentă, schimbătoare, a caracterului omenesc, este subliniată chiar mai mult în 1. Corinteni 15:50 : „Carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu” - nu datorită răului din ele, ci datorită caracterului schimbător, nepotrivit cu ceea ce este veşnic. Tocmai la aspectul veşnic al împărăţiei se referă apostolul aici; iar rolul sângelui este de a alimenta ceea ce se iroseşte (carnea) şi se identifică cu schimbarea, cu uzura materiei, deci cu efemerul, în locul a ceea ce este etern.
De aceea, trupul adoptat de Domnul pentru a împlini legea jertfelor - lege care în sulul cărţii se referea la El - nu se află încă în condiţia potrivită noii creaţii, deşi El însuşi era „ultimul Adam” şi Capul ei. Trupul pe care L-a luat era „psihic” - termen care trebuie citit mai degrabă cu „natural” (având viaţa naturală datorită sufletului) (1. Corinteni 15:44 ) - nu încă „spiritual”. Aceşti termeni sunt puţin înţeleşi şi în cel mai bun caz putem înţelege doar o mică parte din semnificaţia lor; totuşi putem înţelege destul pentru a evita unele greşeli în care se cade adesea. Un trup „spiritual” nu înseamnă un trup format din spirit (duh) după cum un trup „psihic” nu înseamnă că este format din psyche (suflet). Cele două fraze sunt exact paralele în Scriptură şi sunt folosite pentru a arăta faptul următor: „Dacă este un trup natural, este şi un trup spiritual. De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă” (1. Corinteni 15:44-45 ).
Aici, citatul apostolului ne arată că trupul psihic se află în relaţie potrivită cu omul ca suflet viu - un termen prin care este desemnat la fel de bine omul, ca şi animalul. Totuşi omul posedă - spre deosebire de animal - atât suflet cât şi spirit, dar aceasta în timp ce în trupul actual, omul nu este desemnat prin componenta lui superioară între cele două menţionate. În afara trupului el este un „spirit”; în trup, el este un „suflet”. Trupul psihic - este regretabil că nu avem un adjectiv mai bun pentru suflet - pare să ocupe facultăţile spiritului său; sufletul (care este partea senzorială, animală, deşi mult superioară animalelor) dominându-l până la a-l caracteriza.
Astfel trupul este cu adevărat potrivit cu fraza din Filipeni 3:21 , „trupul smereniei noastre”; şi aceasta separat de efectul pe care l-a avut căderea asupra lui, deşi efectele căderii nu sunt excluse. În el, spiritului i se dă posibilitatea să contemple lucrurile din afară numai prin simţiri; în felul acesta, încet şi dificil, se adună cunoştinţe pentru îmbogăţirea spiritului. Şi acest fel de cunoştinţă (gr: cunoaştere prin experienţă) pare să fie acela despre care vorbeşte apostolul (1. Corinteni 13:8-12 ), „ca într-o oglindă, în chip întunecos” şi care va avea sfârşit în acea stare desăvârşită, când „vom vedea faţă în faţă”. Lenta trezire şi mai lenta maturizare a facultăţilor omului, în timp ce acesta creşte în înţelepciune, par să aibă mult a face cu această aparentă inversare a ordinii între spirit şi suflet.
În concluzie, trupul de „carne şi sânge” este perfect adaptat ca „trup al umilinţei”, pentru a zădărnici „mândria omului”, făcându-l să realizeze zi de zi starea lui de dependenţă; şi aceasta în timp ce îngrijirea acordată şi servirea intereselor sale poartă o mărturie constantă a grijii şi blândeţii lui Dumnezeu faţă de făptura creată de El, pentru a o păstra strâns legată de Izvorul binecuvântării.
Fiind cu totul separate de cădere şi de consecinţele ei, toate acestea ţin de „omul dintâi”, nu de ceea ce a devenit el apoi. Căderea a adus cu ea, într-o asemenea condiţie, tot ceea ce ar putea genera fie şi numai un moment de durere. Pasajul din Evrei 2 distinge cu atenţie diferenţa dintre „copiii” care sunt deopotrivă „părtaşi” sângelui şi cărnii (în această stare decăzută) şi partea limitată a lui Hristos în ele. În limba greacă, cuvintele arată o diferenţă în acest sens, deşi nu definesc natura exactă a acesteia. Oricum, nu este greu să o înţelegem din ceea ce se adaugă apoi: „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”.
Expresia „în toate lucrurile” arată necesitatea ca El să-Şi însuşească în mod deplin şi adecvat firea omenească, astfel încât să poată fi un Reprezentant autentic al acelora pentru care S-a înfăţişat la Dumnezeu, în timp ce pentru aceasta trebuie să fie fără nici un defect sau întinare personală, să aibă o fire omenească perfectă, fără pată sau ruptură.
Felul în care a fost asigurată aceasta ni-l mărturiseşte Evanghelia după Luca. Puterea Duhului Sfânt a împlinit ceea ce altfel ar fi fost imposibil, iar „Sfântul” născut din Fecioară a fost chiar şi în ce priveşte umanitatea Lui, „Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 ). Aceasta nu declară de la sine ceea ce a spus Ioan; nu este echivalentul Cuvântului făcut trup. Evanghelia după Luca Îl înfăţişează pe Hristos ca om, tot aşa cum Evanghelia după Ioan Îl înfăţişează ca Fiu al lui Dumnezeu. Prima ni-L prezintă pe Întâiul-născut, cealaltă pe Singurul-născut. Şi este esenţial ca ambele aspecte ale gloriei Lui să fie exprimate în mod adecvat. Puterea Duhului Sfânt s-a manifestat în „Omul Hristos Isus”, care a fost „făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Lui”, fiind în acelaşi timp absolut liber de orice moştenire tristă a căderii. Puterea aceasta s-a manifestat acolo unde era necesar, anume în caracterul Său omenesc, nu în caracterul divin.
Astfel, chiar în ce priveşte trupul Său, era un trup „pregătit” şi totuşi „în toate lucrurile asemenea” celui al „fraţilor Lui”, dar în totul despărţit de consecinţele păcatului pe care - deoarece nu există păcat în El - nu le putea avea în Fiinţa Lui. (Trebuie să păstrăm aceste adevăruri privitoare la Domnul în atentă potrivire şi raport unul faţă de celălalt: „un trup pregătit” şi „făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Lui”. Ultimul adevăr nu trebuie forţat pentru a include vreo consecinţă a căderii: pentru că în aceasta noi nu am fost „fraţii Lui”; iar limitarea - aşa cum am văzut - este deplin stabilită pentru El, ca părtaş „sângelui şi cărnii”. Pe de altă parte, adevărul „un trup pregătit” nu trebuie forţat pentru a-l face altfel decât un trup autentic omenesc. Este folositor în acest sens să ne amintim că această expresie reprezintă un citat din Septuaginta, care o substituie pentru ebraicul: „Mi-ai străpuns urechile”. Afară de cazul când am crede că textul ebraic este imprecis aici şi că acurateţea celui grec este afirmată de apostol, ultimul text este doar o parafrazare a celui dintâi, pe care apostolul o acceptă ca redând semnificaţia adevărată. Dar în cazul acesta „trupul pregătit” nu se referă la vreo trăsătură specială, proprie acestuia, ci la faptul că este instrumentul prin care, ca Om, Cel ce vorbeşte să poată auzi - adică asculta - voia lui Dumnezeu. Nu este de presupus că textul neinspirat al Septuagintei ar oferi aici o revelaţie a naturii umanităţii Domnului, necunoscută textului ebraic inspirat. Desigur, ceea ce s-a spus despre Domnul prin comparaţie cu Adam se referă, simplu, la trupul Lui; iar unitatea divinităţii şi umanităţii în Persoana Lui, cu consecinţele acesteia, nu reiese de aici. Sperăm ca pe acestea să le prezentăm în alt loc.) În această privinţă trebuie să distingem cu atenţie, din efectul acestor împrejurări în care Se afla, un Adam paradisiac, dar în afara paradisului; fără îndoială, o stare greu de conceput pentru Adam şi ceva imposibil pentru un Adam care nu căzuse. Şi totuşi, în anumite relaţii poate fi posibil să înţelegem şi să vorbim despre aceasta într-o anumită măsură - adică atât cât ne conduc afirmaţiile Scripturii şi cât ne este dat să le pătrundem înţelesul.
După cum vedem, în trupul de carne şi sânge, Adam era cu totul potrivit relaţiei de condiţionalitate în care s-a aflat faţă de tot ce-l înconjura. Numai păcatul ar fi adus moartea asupra lui, cum s-a şi întâmplat. Muritor, şi încă nu era: nu exista nici o tendinţă a morţii în firea lui, nimic în el care să se supună ei, nici o posibilitate de boală, nici o întunecare a vreunei facultăţi. Totul era în vigoare la el şi cu capacitatea de a reţine acea vigoare un timp cel puţin nedefinit. Astăzi, cu o cunoaştere mereu mai profundă a resursei minunate - încă perceptibilă în trupul omenesc - de îndepărtare a lucrurilor care ne rănesc şi de recuperare a noastră din orice efect al acestora, nu ne este dificil să realizăm că nici o otravă nu l-ar fi putut afecta. Fiarele câmpului îi erau supuse. Dacă ne gândim la posibilitatea vreunui accident, cred că în această privinţă ar trebui să revenim la certitudinea ocrotirii divine; şi serviciul pe care îl împlinea pomul vieţii era în mod clar rânduit pentru el ca întărire a unei lecţii atât de necesare, orice am gândi despre virtuţile lui reale.
Schimbare şi dependenţă se văd în toate acestea, dar înconjurate de grija şi de dragostea divină; şi numai prin ultima au putut fi excluse suferinţa şi moartea în final. Astfel, îndepărtând providenţa lui Dumnezeu, suferinţa şi moartea pot veni. Îndatorarea şi responsabilitatea faţă de ea au fost implicate mai dinainte: nu este necesar decât ca împrejurările să se schimbe, pentru ca el să flămânzească, să înseteze şi să sufere. La Domnul Însuşi, în trupul de carne şi sânge pe care ştim că l-a avut, acestea toate nu au implicat nici caracterul muritor (în sensul lui adevărat, caracter muritor nu înseamnă „capabil de a muri”, sens pe care unii l-au aplicat în mod imprudent Domnului, ci „supus morţii, menit să moară”, nici vreo poziţie faţă de Dumnezeu, substituitoare sau altfel, care să le justifice. Dacă Lui, în harul Lui, I-a plăcut să vină în aceste condiţii, faptul acesta este cu totul suficient. El nu a putut decât să simtă mai minunat lucrurile, datorită desăvârşirii Sale şi în acelaşi timp să stea cu totul în strălucirea de soare a favoarei divine, după cum - până la întunericul semnificativ al crucii - a stat întotdeauna.
Şi acesta, fiind harul Său, era parte a acelei manifestări a lui Dumnezeu pe care o afirmă: „Cuvântul făcut trup”. Ceea ce pare a fi doar infirmitatea omenească devine în felul acesta gloria Divinităţii. „Fiul Omului este slăvit” în această umilinţă; şi Dumnezeu „de asemenea este slăvit în El”.