Introducere
Câteva cuvinte sunt necesare ca prefaţă pentru a prezenta cititorilor o serie de scrieri care, dacă Dumnezeu va da timpul şi priceperea, vor urma acesteia. Cu încredere în harul lui Dumnezeu că mă va ajuta, propun să ne ocupăm cu titlurile şi cu gloriile personale ale Domnului nostru Isus Hristos, aşa cum ni le arată Scriptura. Aceasta pentru închinarea inimilor noastre şi pentru ca, meditând asupra unei teme atât de rodnice, să putem înţelege mai clar ce reprezintă El pentru noi şi, aşa cum şi este, să-L încununăm cu multele Sale cununi. Aceasta aşteaptă El de la noi, să-I acordăm gloria care Îi aparţine; făcând aşa, sufletele noastre îşi vor extinde cu siguranţă posesiunile spirituale şi vor descoperi mai mult din bogăţia cu care El ne-a înzestrat; vor trăi sub razele binecuvântate ale gloriei Lui pline de splendoare şi prin aceasta vor deveni strălucitoare: „privind cu faţa descoperită slava Domnului“ şi fiind „schimbaţi în acelaşi chip din slavă în slavă“.
Studiul nostru va fi deci, mai presus de orice, spiritual, dacă Dumnezeu va împlini dorinţa inimii mele, aşa cum ştie El. Ar fi într-adevăr periculos să ne apropiem de această temă în oricare alt spirit decât acela al unui închinător. Să privim la această infinitate divină fără să realizăm în prezenţa Cui ne aflăm ar fi o profanare. Totuşi, siguranţa noastră nu stă în refuzul de a ne apropia, acolo unde harul ne invită şi ne primeşte, ci dimpotrivă. Locul apropierii este numai acolo unde ne aflăm în siguranţă: Locul Preasfânt este adăpostul nostru. Şi în timp ce privim la El, despre care este scris: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul în afară de Tatăl“, mângâierea şi siguranţa noastră constau în aceea că, după cum spune Scriptura, El vorbeşte pentru a fi înţeles; şi singurul lucru care poate fi partea credinţei este să caute să înţeleagă.
Deci nu avem decât să fim smeriţi - să urmăm Scriptura, nu să o luăm înaintea ei - să ne oprim acolo unde se opreşte ea sau unde cunoaşterea noastră nu reuşeşte să şi-o însuşească; şi atunci vom descoperi în mod sigur, aici ca şi oriunde, că „toată Scriptura“ este „de folos“ divin. Să fim, simplu, nişte oameni care învaţă: nu speculanţi sau critici, ci discipoli; şi la picioarele lui Isus nu trebuie să ne fie teamă.
Studiul nostru va fi deci, în mod necesar, unul doctrinar. Nu vom fi satisfăcuţi numai să punem laolaltă texte din Scriptură, ci vom căuta sensul fiecăruia şi semnificaţia lor atunci când sunt puse împreună. Caracteristic Cuvântului lui Dumnezeu, atât în cele mai simple, cât şi în cele mai dificile pasaje, este că ne invită să-l cercetăm şi să reţinem ceva ca răsplată a acestei sârguinţe. El reprezintă un ţinut niciodată secătuit de recoltele pe care le oferă, ba din contră, acţionează pentru noi ca şi cum ar fi îmbogăţit de ele. Şi, după cum Dumnezeu, a dat tuturor celor din poporul Său, în vechime, drept asupra ţării pe care le-o oferise şi a făcut din ei toţi agricultori, tot aşa, într-un fel mai complet, El a dat oricărui suflet credincios beneficiu şi drept asupra acestei ţări bune a moştenirii Lui, care prin strădania Lui devine roditoare.
Astfel, ne revine nouă să extragem din Scriptură doctrina acesteia, dar în aşa fel încât să obţinem mai mult decât ce este la suprafaţă şi decât ceea ce - fiind rezultatul propriilor noastre eforturi şi al propriei noastre munci pentru înţelegerea Scripturii - va ridica implicit întrebarea: „Oare este adevărat ceea ce spune Scriptura?“ Înseamnă a dezvolta un „crez“, după cum se spune, iar un crez omenesc nu are niciodată autoritate în el însuşi, tocmai pentru că este omenesc. El nu poate decât să arate spre scripturile din care este derivat şi să spună: „acolo este autoritatea mea”. Dar aceasta necesită şi lasă imediat loc pentru tot felul de exerciţii de la care cei uşuratici, leneşi şi timizi s-ar eschiva deopotrivă, dar în care stă tocmai menţinerea unei adevărate sănătăţi spirituale. Crezurile mele reprezintă pentru mine nu propriile mele gânduri, ci efectul Scripturii asupra mea, aşa cum am cunoscut-o prin legătura mai mult sau mai puţin zilnică cu ea şi cu gândurile altora şi prin aplicarea ei la necesităţile practice. În crezul meu personal, câştigat în modul amintit, mă plec înaintea Scripturii şi nu faţă de altceva, socotind-o o autoritate: este efectul asupra mea al acestei autorităţi; şi a nu-l avea ar însemna să probez lipsa unei cunoaşteri vii a Cuvantului viu al lui Dumnezeu.
Totuşi aici se deschide dintr-o dată o controversă de care, oricât ne-ar displace, nu putem scăpa decât prin laşitate sau prin indiferenţă. Astfel, în loc de un câmp secerat, Scriptura apare ca un câmp de luptă. Secolele de creştinism răsună de larma disputelor şi a dezbinării. Şi nu putem să nu vedem că Dumnezeu Se afla demult deasupra tuturor acestora. „Crezurile“ general acceptate, care, indiferent de defectele lor, întruchipează totuşi atât de mult din credinţa fundamentală a creştinismului, au fost câştigate după lungi conflicte cu forme succesive de erezie. Iar cele mai nedesăvârşite sunt acelea în care au apărut puţine controverse sau în care nu a apărut încă nici una. Nu trebuie să ne temem de război, dacă în el, în loc să avem un sărman spirit de înfruntare, avem cetăţile lui Beniamin, care ies sub conducerea „roditorului“ Efraim (Numeri 2:18-22 ). Cu siguranţă, adevărul nu are să se teamă de niciun conflict. Stindardele lui nu au căzut niciodată într-un câmp de luptă deschis şi imparţial.
Atunci, spre ce ne îndreaptă Scriptura prin aceasta? Da, spre nevoia de a avea o ureche de auzit, dacă este să fim „biruitori“, pentru a fi oameni ai lui Dumnezeu, dacă este să avem profitul Scripturii. Adevărul nu poate supravieţui fără război în mijlocul unei lumi îndepărtate de Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu a căutat cu tot dinadinsul să facă lucrurile atât de clare încât orice suflet neatent şi uşuratic, în ciuda uşurătăţii lui, să cunoască ce este adevărul; dar cei serioşi şi exersaţi vor cunoaşte, după cum a spus Domnul: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“ (Ioan 18:37 ). Şi aceasta se aplică în mod proporţional în cazul fiecărui creştin.
Cununile de pe capul lui Hristos sunt fie gloriile Lui personale, fie se află în cea mai directă şi intimă legătură cu acestea. Din momentul în care începem să ne ocupăm cu aceste lucruri, intrăm în câmpul unei controverse interminabile. Efortul vrăjmaşului a fost îndreptat în toate timpurile împotriva lui Hristos Însuşi. Chiar în zilele noastre au apărut noi forme de eroare, pe care nu ne va fi de folos să le ignorăm, ci mai degrabă să le avem mereu în vedere. Nici nu va fi de ajuns să spunem: „Să ne ţinem de cuvintele Scripturii“, fără să cercetăm serios semnificaţia lor. Felul de a acţiona al lui Satan este să-şi amplaseze bateriile de tragere cât mai departe şi să le ascundă vederii cât mai mult cu putinţă, însă numai acolo unde ştie că îşi vor face lucrarea eficient. Şi nici nu-i vom putea înfunda tunul, fără să-i descoperim bateriile. El este mult mai grijuliu cu faptele decât cu cuvintele şi, pentru a-i răspunde, trebuie să-i arătăm că, pentru noi, cuvintele înseamnă fapte.
Dar, în timp ce nu putem ignora formele de eroare atât de numeroase astăzi şi adesea atât de disimulate, totuşi, să-L înfăţişez pe Hristos în toată plinătatea Lui, în diversele glorii în care Cuvântul Îl prezintă, este scopul pe care-l confer cu bucurie acestor scrieri începute aici, de la prima până la ultima pagină. Nu poate fi ţel mai înalt decât acesta, deşi realizăm cu atât mai mult măsura săracă în care este atins. Totuşi, dacă cineva este credincios acestui ţel, poate conta în mod sigur pe ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Acesta Se află între noi pentru a-L glorifica pe Hristos, pentru a lua din lucrurile lui Hristos şi a ni le face cunoscute. Şi chiar cel mai sărac şi mai slab credincios, dacă se lasă în mâinile Lui pentru aceasta din toată inima şi cu credincioşie (şi să adăugăm, cu smerenie), va arăta în mod sigur că posedă ceva care este mai mult decât energia omenească pentru atingerea lui. Fie ca El să ne acorde aceasta acum.
Capitolul 1. Divinitatea lui Hristos
„Şi pe capul Lui erau multe cununi" (Apocalipsa 19:12 ).
Pentru cineva care se află în posesia Noului Testament, aproape că nu-i este necesar să citeze vreun text pentru a dovedi divinitatea lui Hristos. Numai voinţa poate reuşi să nu găsească dovezi aici, deşi ar fi cu totul altceva să spunem că nu există dificultăţi în înţelegerea ei. Desigur că sunt dificultăţi. Ca un copil născut în Betleem, crescând în înţelepciune şi în statură în casa unui dulgher din Nazaret, să fie în acelaşi timp Dumnezeul tuturor oamenilor, reprezintă o dificultate pe care nimeni nu gândeşte să o nege. Vechiul Testament o prezintă totuşi şi atrage atenţia asupra ei de două ori pentru minunea pe care o reprezintă, în cuvinte scrise - cum îi este clar oricărui evreu - cu mult înainte de timpul lui Hristos. Astfel, Isaia 9:6 spune: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii“. Şi, din nou, Mica 5:2 : „Şi tu, Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei“.
Sigur că aceasta este o taină, însă faptul nu este mai puţin clar afirmat; şi încă despre Unul pe care de la început, ca „Sămânţă a femeii", generaţiile de oameni L-au aşteptat şi spre care, de când a venit, generaţiile privesc înapoi; El, Omul unic în istoria omenirii! O minunată explicaţie, potrivită acestui fapt minunat, concentrând fiecare facultate a sufletului asupra lui. El, Cel care a făcut lumea şi de la care aceasta a alunecat, a intrat din nou în lume, sub o înfăţişare neaşteptată, într-adevăr, dar în aşa fel încât să poată arăta cel mai gingaş interes faţă de ea. Când ştim Cine este, când cunoaştem lepădarea de Sine şi vorbirea de copil a Celui Veşnic, deprinzându-Se cu condiţia de făptură - o făptură atât de depărtată de ce fusese odată în paradis - ce revelaţie găsim în anonimatul pe care Şi l-a asumat!
Însuşi El a venit în căutarea noastră! Cine poate fi în final asemenea Lui? Îl vom măsura după înălţimea tronului Său? Atunci, într-adevăr, El Se află departe de noi. Sau după adâncimile unei firi divine pe care a pus-o şi în noi (şi care se poate vedea încă, în ciuda decăderii noastre), capabilă de acea iubire care se sacrifică şi care poate fi numai o reflectare palidă a Creatorului?
Poate fi altcineva decât El - vreo creatură - căreia El să-i fi lăsat să câştige în afara Lui inimile noastre, prin gloria unei lucrări atât de mari împlinite pentru noi? Nu, imposibil! Şi când realizăm că această lucrare nu este secundară, pentru un colţ al Creaţiei, ci că a fost îndeplinită sub ochii căpeteniilor şi ai puterilor îngereşti, „ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi“ (Efeseni 2:7 ) -înţelegem că pentru oricine altcineva ar fi fost imposibil să facă aceasta, în afară de El Însuşi! - în aşa fel încât să nu apară nici o manifestare a lui Dumnezeu, ci doar a unei simple făpturi; Dumnezeu aflat în gloria centrală a propriei fiinţe şi totuşi rămânând necunoscut!
„Toate lucrurile au fost create din El şi pentru El“ (Coloseni 1:16 ), se afirmă despre Hristos; şi asemenea cuvinte reprezintă afirmaţii ale Divinităţii Lui, aproape mai pozitive decât ar putea fi cele mai directe declaraţii. Ce imposibil este să-ţi imaginezi că o simplă făptură poate fi centrul în jurul căreia se roteşte Universul! Sau că poate fi cineva chiar inferior lui Dumnezeu! Să ne întoarcem la istoria Creaţiei; cât de natural citim acum despre El, - care, după cum declară Evanghelia lui Ioan, este Dumnezeu, şi cu Dumnezeu - „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră". Sau, din nou, să privim înainte, cu gândul la locul unde suntem duşi prin profeţia lui Isaia, cu care am început; să privim la acel titlu al Lui, nu ca „Tatăl Veşnic“, conform versiunii obişnuite, ci ca „Părintele veşniciei“, conform limbii ebraice (versiunii Revizuite) - la acel, Unul care a făcut toate lucrurile la început şi care la sfârşit le va da forma finală.
Astfel realizăm că în centrul Universului nu se află numai o Putere care îl controlează şi îi menţine coeziunea - fapt din nou adevărat cu privire la El, deoarece „toate se ţin prin El“ (Coloseni 1:17 ) - ci se află şi o Inimă exprimată perfect ca fiind Puterea morală care se manifestă acum prin „Preaiubitul“ „Dragostei“ Însăşi. Aici ni se spune că El este Întruparea. Nu poate fi altul. Nu există nici un satelit care să fi devenit soare, ci El este însăşi revărsarea Soarelui - da, Soarele tuturor sorilor.
Gândiţi-vă la acel Unul care putea spune despre Sine că este „Lumina lumii" - excluzând pe oricine altcineva! Lumina mărturisind despre sine, cum face lumina; în aşa fel încât nu poate fi respinsă decât de oamenii care „au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19 ). Şi această lumină nu era numai cea a spuselor Lui, vreun mesaj adus de El, vreo descoperire încredinţată Lui, deşi era reprezentată şi de acestea; ci El Însuşi era Lumina, după cum Se exprimă în modul cel mai precis pentru a defini aceasta: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii“ (Ioan 9:5 ).
Spusele Lui, într-adevăr, aveau să rămână după ce El a plecat; descoperirea pe care o făcuse avea să rămână pentru alte zile. Şi nu mai puţin avea să fie noapte pentru lume atunci când El a plecat. Nimic nu poate înlocui Soarele. Desigur, există destule „lumini“ mici torţe, focuri, ici şi colo câte o lampă - dar niciuna dintre acestea nu poate fi confundată cu soarele. Chiar luna străluceşte cu lumina lui şi însăşi firea aduce mărturie - pe care am face bine dacă am asculta-o - că lumina lumii trebuie să fie din afara lumii; nimic ieşit din ea nu este bun pentru iluminarea ei.
„Dumnezeu este lumină“ şi iată pe Unul care Se află atât de deplin în lume, încât, dacă un ucenic îşi exprimă dorinţa să-i fie arătat Tatăl, îl mustră cu cuvintele: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?“ (Ioan 14:9 ).
Nicio afirmaţie nu poate fi mai absolută referitor la Dumnezeu, decât faptul că din punct de vedere moral nu era altcineva mai demn de privit, nu era nimeni afară de El care să fie „strălucirea" sau „splendoarea gloriei“ (Tatălui), imaginea exactă a Persoanei Sale (Evrei 1:3 ), „chipul Dumnezeului Celui nevăzut“ (Coloseni 1:15 ).
El este astfel Descoperitor sau (potrivit titlului pe care numai Ioan I-l dă) „Cuvântul lui Dumnezeu“. Începutul acestei evanghelii, în care gloria divină a lui Hristos este tema predilectă, Îl prezintă sub acest caracter. „La început“ - când nimic din ce are început nu începuse, Cuvântul (nu începuse, ci) era. Descoperirea a început cu Creaţia: lucrarea trebuie să poarte într-un anume fel mărturia despre Lucrător; dar nu este suficient aceasta, întrucât Cuvântul Întrupat vorbeşte chiar acolo, la începutul Creaţiei, despre planul lui Dumnezeu ca El să fie cunoscut. El trebuie deci să aibă în intenţie ca cei cărora le vorbeşte să fie ai Săi; şi astfel Cuvântul lui Dumnezeu este Creatorul. „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3 ). Într-o imagine deloc figurativă, Creaţia este adevărata vorbire a Cuvântului lui Dumnezeu. „Cuvântul era cu Dumnezeu“ - o Persoană distinctă; „şi Cuvântul era Dumnezeu“ - o Persoană divină; şi „El era la început cu Dumnezeu“ - întotdeauna distinct ca persoană şi întotdeauna în comuniune cu Tatăl.
Prea puţin ne amintim faptul - iar unora pare să le fie necunoscut - că Cuvântul a fost Creatorul. Aşa-zisul Crez al apostolilor atribuie Creaţia numai Tatălui. Scriptura spune despre Tatăl, „de la care vin toate“ şi despre Domnul Isus Hristos, „prin care sunt toate“ (1. Corinteni 8:6 ). După cum am citat deja în Coloseni, apostolul afirmă despre Hristos că „toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El" (Coloseni 1:16 ). Ioan ne poate ajuta să înţelegem mai bine această ultimă expresie. În calitate de Cuvânt, de Descoperitor, vedem că El are o relaţie deosebită cu ceea ce a creat; astfel încât, atunci când „Cuvântul“ S-a făcut trup, carne, această venire a Sa în propria Creaţie, cu toată minunăţia ei, se potriveşte în chip divin; iar noi, făcuţi „pentru El", vom avea descoperirea deplină a inimii lui Dumnezeu şi vom fi apropiaţi după planurile veşnice ale dragostei în care Persoanele Divinităţii Îşi au fiecare partea.
Trecând la epistola lui Ioan, Îl găsim ca fiind „Cuvântul vieţii“, având legată de El aceeaşi idee a revelaţiei: „pentru că Viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim Viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“ (1. Ioan 1:2 ). Aspectul acesta ţine în întregime de caracterul epistolei; însă deocamdată nu am ajuns aici.
Şi din nou, în Apocalipsa, Hristos ne este prezentat ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, unde continuă să-L arate pe Dumnezeu ca totdeauna, dar în perspectiva judecăţii. Aici El călăreşte pe calul alb şi sabia judecăţii Îi iese din gură.
Ce binecuvântare este pentru noi să putem vedea, în titlul de Fiu al lui Dumnezeu, scopul divin, din vesnicie, al revelaţiei; şi că am fost daţi Fiului de către Tatăl, chiar de la începutul Creaţiei, potrivit acestui ţel de a fi „făcuţi pentru El“. Cuvintele Domnului în rugăciunea către Tatăl, în favoarea celor daţi Lui din mijlocul lumii, deşi par să se refere la un domeniu mai îngust, defineşte progresiv acelaşi ţel ca având în vedere păcatul omenesc şi consecinţele lui fatale. Celor daţi Lui, El le prezintă Numele Tatălui şi le transmite cuvintele Tatălui. Cineva care avusese un loc împreună cu ei a căzut, dar acesta fusese un „fiu al pierzării”. Nu ne este necesar să ne încurcăm cu întrebările iscate la început în Biserică, cu privire la doctrina Cuvântului (sau Logos). Scriptura are o transparenţă clară în această privinţă, iar asupra unor asemenea subiecte nu putem căpăta nici o rază de lumină din altă parte.
De aceea, nu este de mirare că Isus revendică a fi acel Unul existent prin Sine, după cum Se adresează evreilor: „mai înainte de a fi Avraam, Eu sunt“ (Ioan 8:58 ). Acesta este numele inexprimabil al Divinităţii, prin care El S-a descoperit lui Moise şi lui Israel: „Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi“ (Exod 3:14 ). Fiind dintotdeauna Cuvântul, Descoperitorul, această voce din vechime era, desigur, a Lui. Astfel El este cel Statornic, cel Neschimbat, cel Veşnic, Domnul (Iahve -YHWH - este sinonimul pentru acesta); tot astfel gloria Lui, pe care Isaia a văzut-o în timpul său, este declarată ca fiind a Lui: „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El“ (Ioan 12:40-41 şi Isaia 6:9-10 ). Vechiul Testament, la fel ca şi Noul Testament, este plin de prezenţa Lui; numai că acum El a adoptat acel cort de carne pentru a-Şi expune gloria în el; în acel cort, ansamblul scopului Său de a fi aproape de noi şi toată plăcerea pe care o găseşte în fiii oamenilor au putut ieşi la iveală pe deplin. Acum, într-adevăr, El este Emanuel, „Dumnezeu cu noi“, iar binecuvântarea ce decurge pentru noi din aceasta va umple veşnicia.
Faptul că El revendică o cinste egală cu a Tatălui Însuşi devine astfel perfect inteligibil; „pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:23 ), reprezintă cea mai accentuată afirmaţie a identităţii, iar cuvintele lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“ (Ioan 20:23 ) arată deplina recunoaştere a adevărului de către credinţa lui tardivă.