Geneza 1:2 ne spune: „Pământul era fără formă şi gol; şi întuneric era peste faţa adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor”. Versetul acesta, ca de altfel tot capitolul 1 din Geneza are nu numai un înţeles literal; el ne prezintă de asemenea lucrarea Duhului Sfânt, care Se ocupă El însuşi de un om care este fără formă şi gol înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat pe om în nevinovăţie, dar omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a slujit lui Satan. În toate împrejurările – fără vreo stăpânire, sub lege, sub împărăţie etc. – el a dovedit că nu vrea să slujească lui Dumnezeu. Şi când Dumnezeu, în dragostea Sa „era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (2. Corinteni 5:19 ), ei L-au lepădat pe Domnul Isus şi L-au răstignit. Omul a dovedit astfel că era fără formă şi gol. Nu era nimic în el care să fie plăcut lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt însuşi Se ocupă totuşi cu astfel de oameni. Domnul Isus spune, în Ioan 16 , că este de folos pentru ucenici ca El să plece, căci atunci Duhul Sfânt va veni pe pământ. „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte dreptatea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16:8-11 ).
Toţi oamenii au păcătuit şi, înaintea scaunului de domnie mare şi alb, fiecare care va apărea va fi judecat după faptele pe care le-a făcut. Şi în lepădarea Domnului Isus, lumea întreagă a devenit una. Acolo saducheii s-au unit cu fariseii, cărturarii cu mulţimea pe care o blestemau pentru că nu cunoştea legea, preoţii cu Pilat, soldaţii romani cu tâlharii de pe cruce. Acolo s-a arătat vina colectivă a omenirii, în toate relaţiile ei unii cu alţii. Conducătorii religioşi şi civili s-au unit cu dorinţa celor pe care-i conduceau şi întreaga maşinărie a societăţii omeneşti a fost pusă în mişcare ca să înlăture şi să distrugă pe Cel care era singurul trimis de Tatăl, pe Cel curat, Cel sfânt, pe Cel care n-a cunoscut păcat. Nu numai că fiecare om în parte era păcătos, dar lumea întreagă, societatea organizată a oamenilor s-a arătat în întregime rea.
Astfel, „prin mâna celor fărădelege” Domnul Isus a fost răstignit şi omorât (Fapte 2:23 ). Dar cealaltă parte este că El a venit de bunăvoie să facă voia lui Dumnezeu şi să slăvească Numele lui Dumnezeu şi că „prin Duhul Cel Veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 10:9 ; 9:14 ). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1. Petru 2:24 ). Da, alături de aceasta sau, mai corect, în primul rând El L-a slăvit pe Dumnezeu pe cruce. Omul a tăgăduit dragostea lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu şi sfinţenia lui Dumnezeu, atunci când i-a dat crezare lui Satan, care a îndrăznit să spună că Dumnezeu nu vroia să dea omului ceva ce ar fi fost bun pentru el şi că rezultatul mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului n-ar fi cel spus de Dumnezeu, ci mai degrabă că omul ar ajunge „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care a amânat consecinţele depline ale judecăţii, este interpretată ca o evidenţă a adevărului spuselor lui Satan (2. Petru 3:4 ).
Şi acum este înfăţişat un Om, al Cărui principiu de viaţă constă în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu şi despre care Dumnezeu putea spune că în El îşi găseşte toată plăcerea. Acest Unul S-a lăsat de bunăvoie să fie dus la moartea de sclav pe cruce, la moartea sub judecata lui Dumnezeu, ca să slăvească Numele lui Dumnezeu. El a fost jertfa desăvârşită, deoarece El era desăvârşit în Sine însuşi şi totodată El era Persoana desăvârşită care Se oferea pe Sine însuşi. El S-a dăruit pe Sine însuşi într-un mod desăvârşit. El era arderea-de-tot.
Cât de deplin a fost slăvit Dumnezeu în jertfa Lui! Poate fi o dovadă mai măreaţă a dragostei lui Dumnezeu, decât faptul că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu pentru nişte păcătoşi pierduţi? (1. Ioan 4:8-10 ; Romani 5:8 ; Ioan 3:16 ). Putea adevărul lui Dumnezeu, dreptatea fără pată a lui Dumnezeu să strălucească în chip mai glorios, decât atunci când El a făcut ca toată judecata Sa asupra păcatului să fie asupra Lui, Cel în care îşi găsea toată plăcerea şi care atunci de bunăvoie S-a adus pe Sine în locul păcătoşilor pierduţi? Putea sfinţenia lui Dumnezeu, această lumină în care „nu este întuneric” (1. Ioan 1:5 ) să se manifeste mai clar ca atunci când Cel ce putea spune: „Eu fac totdeauna ce-I este plăcut” (Ioan 8:29 ) şi „ştiu că Tu totdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42 ) a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” şi „M-ai adus în ţărâna morţii” (Matei 27 şi Psalmul 22 ), pentru că El luase păcatele noastre asupra Lui însuşi? Da, la cruce Dumnezeu a fost slăvit ca niciodată înainte şi mai mult decât dacă Adam n-ar fi căzut. Ar fi putut Dumnezeu să lase această Persoană slăvită în mormânt? El L-a înviat dintre cei morţi şi, ca răsplată dreaptă, I-a dat locul la dreapta Sa. În felul acesta dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat cu totul nouă, dar într-un fel care este văzut şi de lume; ea n-o poate tăgădui.
Care a fost poziţia lui Satan? El a fost cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, care a încercat să nimicească lucrarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el a ispitit pe Domnul Isus în pustie şi I-a oferit chiar stăpânirea lumii, dacă i S-ar fi închinat. Dar când a fost evident că toată iscusinţa lui n-a avut nicio influenţă asupra sfinţeniei şi dependenţei Celui de al doilea Adam, el a încercat cu forţa. A adunat întreaga lume, cu toate părţile ei componente. Şi toţi, mai mult decât de bunăvoie, s-au lăsat conduşi de căpetenia lor, aşa cum se va mai întâmpla odată (Apocalipsa 20:8 ). Domnul Isus S-a lăsat prins de ei, Satan părând că ar fi câştigat biruinţa, deoarece puterea lui se părea că ar birui pe Domnul vieţii (Evrei 2:14,15 ). Planul lui devenise evident. Şi-a manifestat toată ticăloşia şi şi-a desfăşurat toată puterea lui la Golgota. Dar a fost înfrânt, deoarece Domnul a înviat moartea nu L-a putut ţine. Stăpânitorul lumii acesteia a şi fost judecat.
Aceasta este mărturia Duhului Sfânt împotriva lumii, tot aşa cum Domnul Isus dăduse mărturie pe pământ (Ioan 7:7 ). Este o întreită mărturie şi ea vorbeşte de o manifestare completă. Totuşi Domnul Isus nu spune că Duhul Sfânt va predica lumii. Prezenţa Lui pe pământ este dovada acestor trei lucruri şi ar trebui să convingă lumea despre dreptatea judecăţii lui Dumnezeu, care în curând va fi partea ei.
Vedem totuşi că Duhul Sfânt Se ocupă individual cu oamenii. Cea dintâi lucrare a Duhului este că El prezintă cele trei lucruri de mai sus. El le prezintă păcatul în toată urâciunea lui, îndeosebi aşa cum este văzut în lepădarea Domnului Isus, în aşa fel încât cugetul să poată fi atins şi persoana respectivă să poată deveni conştientă de starea ei pierdută. Fără aceasta, răscumpărarea nu este posibilă. Un om trebuie să fie convins de păcatul lui şi să ştie că el este pierdut şi nu este în stare să stea înaintea Dumnezeului Celui sfânt şi drept. Şi atunci, Duhul Sfânt dă mărturie pentru un al doilea lucru. El arată că lucrarea de împăcare s-a îndeplinit şi că Hristos „S-a dat pentru greşelile noastre”, pentru ca, pe baza lucrării acesteia, Dumnezeu să poată ierta păcatele tuturor celor care se încred în această jertfă şi care în felul acesta sunt făcuţi una cu El. Şi atunci înţelegem faptul că El „a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Romani 4:25 ), că valoarea lucrării Domnului Isus este recunoscută celui care acceptă lucrarea aceasta prin credinţă şi că dacă dreptatea lui Dumnezeu a înviat pe Domnul Isus din moartea în care Îl coborâseră păcatele noastre (prin care a fost dată dovada că lucrarea de împăcare a fost îndeplinită şi că păcatele au fost ispăşite), aceeaşi dreptate ne va aşeza şi pe noi înaintea lui Dumnezeu, fără păcat, îndreptăţiţi.
Şi apoi Duhul Sfânt prezintă un al treilea lucru: judecata finală, care va înlătura fără părtinire tot ce este împotriva lui Dumnezeu.
Vedem lucrurile acestea prezentate în cea dintâi predică a lui Petru, în ziua Cincizecimii, în Fapte 2:23,24,19-20 . Şi rezultatul slăvit al acestei lucrări a Duhului Sfânt a fost că trei mii de suflete au fost adăugate Adunării.