În capitolul de mai înainte am văzut că posedarea unui dar este în acelaşi timp şi împuternicirea de a-l folosi. Dar, după cum lucrătorul însuşi nu poate hotărî unde, tot aşa nu poate hotărî nici când trebuie să-şi folosească darul. El este în totul dependent de Duhul Sfânt, care vrea să-l călăuzească în toate lucrurile.
Şi aceasta, îndeosebi când este vorba de adunările celor credincioşi. Acolo Duhul Sfânt este prezent într-un mod deosebit, deoarece El locuieşte în adunare (1. Corinteni 3:16 , Ioan 14:17 ). Şi acolo, El doreşte să folosească pe cine vrea El şi atunci când vrea El. Şi El vrea să indice ce anume trebuie să fie adus înainte, deoarece numai El cunoaşte nevoile celor ce sunt prezenţi. Nu vorbesc acum de adunarea de închinare, căci nici un dar nu se manifestă într-o astfel de adunare; aici, venim împreună ca o familie preoţească. Care frate poate să spună precis care este nevoia fraţilor şi surorilor sau copiilor şi străinilor care sunt prezenţi în adunare? El poate presupune într-o oarecare măsură care ar fi nevoile şi să încerce să dea ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, care să răspundă acestor nevoi. Dar Duhul Sfânt cunoaşte inimile în mod perfect. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1. Corinteni 2:10 ; Romani 8:26,27 ). Şi El ştie în mod desăvârşit ce nevoi au toţi cei care sunt prezenţi. Cât de important este deci să dăm toată atenţia călăuzirii Duhului Sfânt şi să ne lăsăm călăuziţi de El în strângerile laolaltă!
Şi lucrurile sunt aşa nu numai pentru cei care vorbesc. Duhul Sfânt doreşte să pregătească inimile prin cea dintâi cântare sau prin cântări, prin rugăciunea sau rugăciunile pe care El vrea să fie aduse în această adunare. Cât de mare nevoie este deci ca cel care propune o cântare sau se roagă să facă aceasta în dependenţă de El! Nu pentru că el socoteşte o anumită cântare tare frumoasă, ci pentru că Duhul Sfânt îi îndreaptă inima spre cântarea aceea şi îi dă libertatea de a o propune. Dacă se propune o cântare nepotrivită, fratele sau fraţii pe care Duhul Sfânt vrea să-i folosească în acea adunare vor fi derutaţi. Şi chiar dacă aceştia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vor prezenta totuşi subiectul cel indicat, unitatea în slujire este sfărâmată şi se naşte confuzia.
Urmează deci că este mare răspundere pentru fratele care a propus cea dintâi cântare, sau s-a rugat, sau a spus ceva. Nu putem spune că totdeauna lucrul acesta este rău, deoarece Duhul Sfânt este suveran să folosească pe oricine vrea El. În adunările mici, de exemplu, unde sunt numai doi sau trei fraţi, Duhul Sfânt poate deseori să folosească pe aceiaşi fraţi. Dar este un pericol mare în legătură cu aceasta, ca fratele să privească gândurile lui ca fiind călăuzirea Duhului Sfânt. El poate să-şi facă propria lui călăuzire, încât cântarea, rugăciunea şi vorbirea să pară o unitate, dar să nu fie unitatea produsă de Duhul Sfânt. De aceea cea dintâi cântare nu totdeauna indică mersul gândurilor care se vor prezenta în adunare. Fratele care a propus o cântare poate să fi făcut o greşeală. Dar un frate care începe să vorbească despre un subiect care cuprinde un gând cu totul deosebit, trebuie într-adevăr să fie foarte sigur că Duhul Sfânt vrea aşa.
Este adevărat că Duhul Sfânt de obicei, sau poate mereu, foloseşte cântarea prin care însuşi vorbitorul primise mai înainte binecuvântare pentru inima sa şi din care el însuşi învăţase ceva pentru viaţa lui practică. Dar deseori este o deosebire în timp între cele două lucruri. Deseori Duhul Sfânt răscoleşte inima unui individ, în timp ce adunarea întreagă nu are nevoie de această răscolire. Şi de obicei este imposibil să vorbeşti de ceva pe care să nu-l fi învăţat. De exemplu, poate cineva care se găseşte în starea din Romani 7 să vorbească despre lucrul acesta spre zidirea ascultătorilor? Cu neputinţă! Numai după ce a învăţat lecţia din Romani 7 şi a început să cunoască izbăvirea din Romani 8 , poate să treacă la prezentarea unei lecţii pe care a învăţat-o. S-ar putea oare ca, dacă noi, de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, ne aşezăm în totul sub călăuzirea Duhului Sfânt, să fim mai puţin binecuvântaţi decât dacă am lucra potrivit cu propriile noastre gânduri? Este desigur posibil ca simţirile şi mintea să fie mai puţin impresionate. Dar nu este intenţia lui Dumnezeu să lucreze în primul rând asupra intelectului şi simţirilor. 1. Corinteni 14:23-25 ne spune că binecuvântarea adevărată constă în faptul că tainele inimii sunt date pe faţă.
Desigur, cele de mai sus nu se aplică adunărilor speciale, în care se expun anumite adevăruri. În aceste cazuri se hotărăşte mai dinainte ce subiect va fi cercetat şi cine va vorbi. Dar aceasta nu este o strângere laolaltă a adunării, în adevăratul înţeles al cuvântului. Cele de mai sus nu se aplică nici adunărilor de evanghelizare. Dar, dacă nu s-a anunţat subiectul într-o astfel de adunare, Dumnezeu va dărui hotărât o binecuvântare bogată, dacă vorbitorul stă şi aşteaptă călăuzirea Duhului Sfânt chiar şi în privinţa subiectului.