„Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24 )
Este impresionant pentru inima unui credincios să vadă cât de puţin din ce e în inima Domnului Isus e în inima noastră, adică ceea ce încă nu a avut loc: El a dus la îndeplinire totul, a sfârşit totul, L-a glorificat în toate pe Tatăl Său, şi singurul lucru care rămâne de împlinit este acela de a ne avea cu Sine Însuşi; „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu”, pentru că ştii care este una dintre caracteristicile dragostei: dragostea nu poate tolera absenţa; o poate îndura când trebuie să o suporte, dar este nerăbdătoare să scape de ea; şi prin urmare când priveşti la El, ce binecuvântare să ştii faptul acesta – pe care, odată înţeles, eu îl consider izvorul din care porneşte o dragoste asemănătoare în inimile noastre – că El doreşte să ne aibă pentru totdeauna cu El. Crezi aceasta, dragul meu? Credem că există această (şi o spun cu reverenţă) tânjire neîmplinită în inima lui Hristos, şi anume de a-i avea pe cei dragi Lui cu El? „Doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea”. Cât de mult din această tânjire există şi în inima noastră, cât din acel dor divin este şi în sufletele noastre, încât să dorim arzător să fim împreună cu El? Îl avem cu noi acum, desigur, acesta este un adevăr binecuvântat, cât mergem prin lume, această scenă jalnică a morţii; nu putem continua fără El, dar să fim cu El, şi să fim asemenea Lui când Îl vom vedea, cât de mult înseamnă acesta pentru sufletele noastre? Îl voi vedea, voi vedea acea faţă binecuvântată care a fost desfigurată mai mult decât a oricărui om – Îl voi vedea aşa cum este, nu cum a fost. Îl voi vedea aşa cum este, dar voi fi asemenea Lui când Îl voi vedea, şi voi fi cu El, şi aceasta este ceea ce El aşteaptă; după aceasta tânjeşte inima Lui, acesta este acum dorul inimii Sale. El ne încurajează când parcurgem pustiul, ne susţine cu prezenţa Lui şi ne mângâie cu dragostea Sa; dar ceea ce este în inima Lui în ceea ce ne priveşte este dorinţa de a ne avea cu Sine Însuşi.
Cât de minunat să ne gândim la aceasta! Există un lucru care rămâne „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu”. Este singurul lucru care rămâne: El are de împlinit o lucrare faţă de Tatăl Său şi Dumnezeu, şi faţă de noi, poporul dragostei Sale, şi El va duce aceasa la îndeplinire.
Fie ca inimile noastre să fie aţintie spre speranţa aşteptată, pentru Numele Său!
El vine – inima Lui tânjeşte
Nu mai poate aştepta-
Spre locuri de bucurie deplină
Să Îşi cheme Mireasa.
Pământul, unde El a suferit atât,
O pustie aridă pentru tine,
Curând îşi va vedea adevăratul Rege
Stând pe tron.
Şi tu vei domni – El nu va purta
Cununa bucuriei singur!
Ci lumea va vedea Mireasa împărătească
Alături de El pe tron.
Deci nu mai suspina – toate sunt ale tale
Cununa Lui, bucuria cerească
Şi, mai dulce decât orice altceva,
El Însuşi e al tău.