Luca 2:7 , Ioan 18:12 , Ioan 20:25
Există două situaţii în Vechiul Testament în care se vorbeşte despre o jertfă care a fost legată, în Geneza 22:9 , unde se spune că Avraam: “a legat pe Isaac, fiul său” şi în Psalmul 118:27 : „Legaţi cu funii jertfa”. Aceste cuvinte par să ne aducă înainte puterea dragostei divine care nu s-a dat niciodată înapoi de la a împlini ceea ce aceeaşi dragoste divină hotărâse. Când Domnul Isus a spus: „Tată, scapă-Mă din ceasul acesta”, El s-a referit la motivul divin care Îl adusese până la ceasul acela.
În cele trei versete menţionate la început sunt trei lucruri care, omeneşte vorbind, L-au ţinut pe Domnul Isus. În ce priveşte gloria Sa divină, nimic nu L-a putut ţine, pentru că El este atotputernic, dar dragostea divină a plănuit o cale pe care a trebuit să meargă, cale care s-a sfârşit cu moartea la cruce.
Lăsându-Şi gloria, sau golindu-Se pe Sine Însuşi de manifestarea exterioară a gloriei Sale şi luându-Şi locul printre oameni, El a acceptat constrângerile sau limitările umanităţii pentru a aduce unora ca mine şi ca tine harul lui Dumnezeu care venise în lume în Persoana lui. Pentru a deveni Marele noastru Preot, conform cu Evrei 2:14
, El a devenit părtaş la starea în care ne găseam noi, în afară de păcat, pentru a putea experimenta tot ceea ce implică umanitatea. Aşadar, atunci când a fost născut natural dintr-o femeie, mama lui „L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle”. Aceste scutece care Îl înveleau arată că El era cu adevărat un copilaş care avea nevoie de căldură şi protecţie, ca orice alt nou-născut, dar au şi un sens cu mult mai profund. El era „Dumnezeu peste toate”, dar S-a coborât exact acolo unde ne găseam noi, pentru a ne ridica acolo unde este El din veşnicii.
El a coborât într-o poziţie de dependenţă şi, de-a lungul căii Sale, timp de treizeci de ani, nu a părăsit niciodată acea poziţie. Citim despre tinereţea Sa că era supus părinţilor Săi (Luca 2:51
). Pe malurile Iordanului, la începutul lucrării Sale publice, a coborât în apa botezului pentru a Îşi ocupa locul alături de rămăşiţa lui Israel care se pocăia, şi acolo cerurile s-au deschis şi vocea Tatălui a arătat plăcerea pe care şi-o găsise în calea Lui desăvârşită de-a lungul celor 30 de ani. Fiind condus de Duhul în pustie şi fiind ispitit de Satan 40 de zile, El nu s-a abătut niciodată de la dependenţa de Dumnezeu. Ar fi putut să transforme pietrele în pâini, dar noi nu putem. Ar fi putut să se arunce de pe templu, fără să fie rănit, dar lucrul acesta nu ar fi fost posibil oamenilor. Ar fi putut să iar împărăţiile lumii din mâna lui Satan, aşa cum au încercat atât de mulţi oameni să facă de atunci, dar nu ar fi fost un act al dependenţei de Dumnezeu. În faţa fiecărei ispite El a folosit doar ceea ce ne stă şi nouă la dispoziţie, Cuvântul lui Dumnezeu.
De-a lungul căii Sale, El a umblat pe mare, a poruncit vântului şi a potolit valurile, a vindecat bolnavi, ologi şi orbi, dar fiecare dintre aceste minuni a fost spre binele altora, niciodată pentru Sine. A îndurat foamea, a fost obosit, a plâns. A simţit compasiune şi tristeţe, iar la sfârşitul vieţii Sale fără păcat a îndurat durere şi violenţă. Atunci când I S-a oferit ceva ca să îi aline durerile fizice ale răstignirii, a refuzat să primească, pentru că dragostea divină hotărâse o cale care să să coboare până în adâncimile în care ne aruncase păcatul. Doar astfel s-ar fi putut dovedi că puterea dragostei lui Dumnezeu este mai mare decât tot ceea ce a adus păcatul în această lume.
Trecând din grădina Ghetsimani peste pârâul Chedron, Domnul Isus a fost întâmpinat de Iuda şi de ceata de oameni trimişi de preoţii de seamă şi de ofiţeri cu lumini, făclii şi arme. El merge înaintea lor ştiind ceea ce avea să se întâmple şi le spune: „Pe cine căutaţi?”. Gloria Persoanei Sale străluceşte atât prin faptul că ştia ceea ce avea să se întâmple, dar şi în faptul că ei se dau înapoi şi cad la pământ atunci când, după ce ei spun: „Pe Isus din Nazaret”, El le răspunde „EU SUNT”. Dacă El Însuşi nu S-ar fi predat, nu L-ar fi putut prinde niciodată. Dar vedem încă o dată acele „funii ale dragostei” care L-au condus pe calea pe care o hotărâse Tatăl. Avea să bea într-adevăr paharul pe care Îl primise în ascultare deplină de la Tatăl Său în grădină.
Isaia profeţise cu mulţi ani înainte: „A fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura”. Aşa că le-a permis să Îl apuce şi să Îl lege şi să Îl ducă. Cât de inutil era să Îl lege, pe El care spusese „paharul pe care Mi L-a dat Tatăl, să nu-L beau?”. El venise pentru a face voia Tatălui Său şi venise ceasul când acea cale pe care dragostea o rânduise se apropia de sfârşit, şi nimic nu L-ar fi putut abate de la tot ce însemna acea cale. Nu frânghiile L-au ţinut prizonier, şi nici nu L-ar fi putut obliga să meargă cu ei, dar dragostea o cerea. „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu”.
Doar Toma vorbeşte despre cuiele care, omeneşte vorbind, L-au ţinut pe Domnul Isus pe cruce: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”. Nu toţi cei răstigniţi erau pironiţi pe cruce, ci unii erau doar legaţi. Dar pentru a îşi arăta ura faţă de iudei, romanii de obicei îi pironeau cu cuie pe cruce. Aşa că, şi în acest moment, Domnul Isus a ocupat locul celui „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Încă o dată s-a împlinit ceea ce fusese mărturisit mai dinainte despre suferinţele lui Hristos în Psalmul 22:16 : „Pentru că nişte câini m-au înconjurat, o ceată de răufăcători m-a împresurat; mi-au străpuns mâinile şi picioarele”. Şi în Zaharia 12:10 : „vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns”.
În vechime se spusese: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”. Nu doar că au făcut o cunună de spini, consecinţa intrării păcatului în lume, şi au pus-o pe capul Lui, dar L-au şi atârnat pe lemn. Înainte ca blestemul să poată fi înlăturat, trebuia ca el să fie îndurat, iar răstignirea a împlinit deplin aceste cuvinte profetice.
Dar, încă o dată, nu cuiele L-au ţinut pe Mântuitorul pe cruce. Marii preoţi I-au spus în batjocură: „să coboare acum de pe cruce şi vom crede în El”, şi ar fi putut atât de uşor să coboare, dar dragostea divină hotărâse altceva. Unul dintre răufăcătorii care erau răstigniţi împreună cu El spunea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi”, dar lucrul acesta era cu neputinţă:
Pe Sine Însuşi nu S-a putut mântui, şuvoaiele dragostei curgeau prea adânc
În dragoste S-a dat pe Sine, pentru a plăti datoria noastră.
Ascultarea de voia Tatălui şi dragostea faţă de noi au dus totul la împlinire.
Când Toma a a stat faţă în faţă cu Domnul şi El i-a spus: „Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fii necredincios, ci credincios”, el a răspuns şi a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Fie ca meditând la aceste constrângeri ale dragostei divine, în inimile noastre să se ridice acelaşi răspuns al dragostei şi adorării, pentru gloria Numelui Său.