Dacă cititorul a fost capabil, prin har, să-şi însuşească ce am avut înaintea noastră în aceste scrieri , va avea un remediu perfect pentru neliniştea cugetului său şi pentru tulburarea inimii sale. Lucrarea lui Hristos, dacă este primită cu o credinţă simplă, trebuie să o împlinească pe prima, şi Persoana lui Hristos, doar dacă este contemplată cu un ochi curat (Luca 11:34 ), trebuie să o împlinească pe ultima. Prin urmare, dacă nu ne bucurăm de pacea cugetului, aceasta doar pentru că nu ne sprijinim pe lucrarea încheiată a lui Hristos; iar dacă inima nu este liniştită, dovedeşte ca nu ne mulţumim cu Hristos Însuşi.
Şi încă, vai! cât de puţini, chiar din poporul iubit al Domnului, cunosc fie una fie pe cealaltă? Cât de rar se găseşte o persoană care să aibă bucuria adevăratei păci a cugetului şi odihna inimii! În general, creştinii nu sunt câtuşi de puţin mai departe decât starea sfinţilor Vechiului Testament. Nu cunosc binecuvântarea unei răscumpărări împlinite. Nu se bucură de o conştiinţă curăţită. Nu se pot apropia cu o inimă adevărată, în deplina siguranţă a credinţei, având inima spălată de o conştiinţa rea şi având trupul spălat cu apă curată; nu înţeleg marele adevăr al locuirii Duhului Sfânt în noi, care ne face să strigăm “Ava, Tata”; sunt, potrivit experienţei lor, sub lege. Nu au intrat niciodată cu adevărat în deplina binecuvântare de a fi sub domnia harului. Au viaţa, este imposibil să ne îndoim de aceasta. Iubesc lucrurile divine şi gusturile lor, obiceiurile lor, dorinţele lor – da, practicile, conflictele, neliniştile, îndoielile, temerile, toate dovedesc existenţa vieţii divine. Sunt, într-un fel, despărţiţi de lume, dar separarea aceasta este mai degrabă negativă decât pozitivă. Şi aceasta mai mult pentru că văd totala stricăciune a lumii şi incapacitatea ei de a le satisface inima, decât pentru că şi-ar fi găsit împlinirea în Hristos. Şi-au pierdut gustul pentru lucrurile din lume, dar nu şi-au găsit locul şi partea în Fiul lui Dumnezeu acolo unde este El acum la drepta Tatălui. Lucrurile lumii nu-i satisfac şi nu au bucuria pe care le-o ofera poziţia, ţinta şi speranţa cerească. De aceea ei se află într-o stare cu totul anormală: nu au siguranţă, odihnă, un scop, o ţintă sigură, nu cunosc adevărata părtăşie; nu sunt nici într-un fel nici în altul.
Stau lucrurile aşa şi cu cititorul? Sperăm din toată inima că nu. Avem încredere că el este unul care , prin veşnicul har, cunoaşte „lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu”, care cunoaşte că a trecut de la moarte la viaţă – că are viaţa veşnică, se bucură de preţioasa mărturie a Duhului, conştientizează asocierea sa cu un Cap înviat şi glorificat în ceruri, cu care este legat de Duhul Sfânt ce locuieşte în el; care şi-a găsit ţinta inimii în acea Persoana a Celui binecuvântat a Cărui lucrare împlinită este divina şi veşnica temelie a mântuirii şi păcii lui şi care, cu sinceritate, aşteaptă binecuvântata clipă când Isus Hristos va veni să-i ia pe ai Săi şi să şi-i înfăţişeze, ca acolo unde este El să fie şi ei.
Acesta este creştinismul! Nimic altceva nu merită acest nume. Iese în evidenţă printr-un contrast izbitor faţă de falsele religii din ziua de azi, care nu sunt nici pur iudaism pe de-o parte, nici pur creştinism pe de alta, ci o nenorocită amestecătură, compusă din anumite elemente din fiecare, pe care oamenii neconvertiţi le pot adopta şi pot continua în ele, deoarece aprobă poftele cărnii şi le permite să se bucure de plăcerile şi deşertăciunile lumii spre satisfacerea inimii lor. Duşmanul lui Hristos şi al sufletelor a reuşit să producă un sistem religios groaznic, jumătate iudaism şi jumătate creştinism, combinând lumea şi carnea, în cel mai viclean mod, cu o anumită cantitate de Scriptură, folosită în aşa fel încât să distrugă forţa ei morală şi să împiedice aplicarea ei corectă. În năvodul acestui sistem sufletele sunt prinse fără speranţă. Oamenii neconvertiţi sunt înşelaţi să creadă că sunt într-adevăr buni creştini şi că merg direct în Rai şi, pe de altă parte, poporul drag al Domnului este jefuit de propria poziţie şi propriile privilegii, este târât în jos de întunecata şi deprimanta influenţă a acestei atmosfere religioase care îi înconjoară şi aproape că îi sufocă.
Nu se poate, credem noi, să exprimăm în limbaj omenesc îngrozitoarele consecinţe ale amestecului poporului lui Dumnezeu cu oamenii din lume, într-un sistem comun de religie şi teologie. Efectul religiei este de a-i face orbi faţă de adevăratele glorii morale ale creştinismului, aşa cum le găsim pe paginile Noului Testament, iar aceasta într-o aşa măsură încât dacă cineva încearcă să le prezinte aceste glorii este văzut ca un vizionar entuziast sau un eretic periculos. Efectul teologiei este de a-i înşela pe toţi cu privire la adevărata lor stare, caracter şi destin. Ambele categorii repetă aceleaşi ritualuri, se subscriu aceluiaşi crez, rostesc aceleaşi rugăciuni, sunt membri ai aceleiaşi comunităţi, sunt, pe scurt, din punct de vedere ecleziastic, teologic şi religios, una.
Se va spune, probabil, ca răspuns la toate acestea, că Domnul nostru, în minunatul Său discurs din Matei 13 , ne învaţă în mod clar că grâul şi neghina trebuie să crească împreună. Da, dar unde? În Biserică? Nu! Ci “în ţarină” şi ne spune că “ţarina este lumea”. A confunda aceste două lucruri înseamnă a falsifica întreaga poziţie a creştinului şi a da la o parte orice disciplina evlavioasă din adunare. Înseamnă să punem învăţătura Domnului din Matei 13 în opoziţie cu învăţătura Duhului Sfânt din 1. Corinteni 5 .
Totuşi, nu vom mai continua acum acest subiect. Este mult prea important şi complex ca să vorbim despre el într-un articol scurt ca acesta. Probabil vom discuta despre el mai în detaliu cu altă ocazie. Suntem foarte convinsi că acest subiect cere o serioasă analiză a cititorului creştin; pentru că are legătură atat de evidentă cu gloria lui Hristos, cu adevăratele interese ale poporului lui Dumnezeu, cu înaintarea Evangheliei, cu integritatea marturiei şi slujirii creştine, ar fi imposibil să-i subestimăm importanţa. Dar trebuie să-l lăsăm deoparte deocamdată şi să ne apropiem de final cu scrierea noastră printr-o referire la cea de-a treia şi ultima parte a subiectului nostru şi anume
Cuvântul lui Hristos, ghidul perfect pentru cale
Dacă lucrarea lui Hristos este suficientă pentru cugetul nostru, dacă binecuvântata Lui Persoană este îndeajuns inimii mele, atunci, în mod sigur, preţiosul Său Cuvânt îmi este îndeajuns pentru cale. Putem afirma, cu toată convingerea posibilă, că avem în divinul volum al Sfintelor Scripturi tot ce putem avea vreodata nevoie, nu doar pentru a răspunde la toate cerinţele căii noastre individuale, ci de asemenea pentru diferitele necesităţi ale Bisericii lui Dumnezeu, în cele mai mici detalii ale istoriei ei în această lume.
Suntem foarte convinşi că făcând aceasta afirmaţie ne expunem la multă batjocură şi împotrivire, în mai multe privinţe. Ne vom lovi pe de-o parte de apărătorii tradiţiei, şi de cealaltă parte de aceia care susţin supremaţia raţiunii şi voinţei umane. Dar acestea ne îngrijorează foarte puţin. Considerăm tradiţiile oamenilor, fie ele ale părinţilor, fraţilor sau învaţătorilor, dacă este prezentată ca fiind o autoritate, ca un mic praf pe o balanţă; şi cu privire la raţiunea umană, ea poate fi comparată doar cu un liliac în lumina soarelui, orbit de stralucire, şi izbindu-se orbeşte de obiectele pe care nu le poate vedea.
Este cea mai mare bucurie pentru inima creştinului să se retragă de la tradiţii conflictuale şi învăţături ale oamenilor la lumina calmă a Sfintei Scripturi şi, când este întâmpinat de neruşinatele convingeri ale necredinciosului, raţionalistului şi scepticului, să-şi îngenuncheze întreaga sa fiinţă morală înaintea autorităţii şi puterii Sfintei Scripturi. El recunoaşte cu mulţumire Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singurul standard perfect pentru doctrină, pentru moralitate, pentru orice. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit [artios], deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3:16 ).
Ce să ne trebuiască mai mult decât atât? Nimic. Dacă Scriptura poate face un copil „înţelept spre mântuire” şi poate face un om „împlinit” şi îl pregăteşte „pentru orice lucrare bună”, ce vrem mai mult de la tradiţia sau de la raţiunea omenească? Dacă Dumnezeu ne-a scris o carte, dacă a binevoit să ne dea o descoperire a gândului Său, cu privire la tot ce trebuie să ştim, să gândim, să simţim, să credem şi să facem, să ne întoarcem noi către un biet muritor – fie el un tradiţionalist sau un raţionalist - ca să ne ajute?
Departe de noi gândul acesta! Am putea la fel de bine să ne întoarcem către semenul nostru pentru a mai adăuga ceva lucrării împlinite a lui Hristos, pentru a putea fi mai suficientă pentru cugetul nostru, sau să suplinească vreo deficienţă în ce priveşte Persoana lui Hristos, pentru a-L face o Ţintă suficientă a inimii mele, recurgând la tradiţia şi raţiunea omenească pentru a suplini vreo deficienţă din descoperirea divină.
Toată lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu că nu este aşa! Ne-a dat în singurul Său Fiu preaiubit tot ce avem nevoie pentru cuget, pentru inimă, pentru cale – pentru toate vremurile, cu toate schimbările lor – pentru eternitate, cu veacurile ei nesfârşite şi putem spune:
„Tu, O, Hristos, eşti tot ce dorim
Mai mult decât tot în Tine gasim!”
Nu există, nu poate fi, nicio deficienţă în Hristosul lui Dumnezeu. Ispăşirea şi mijlocirea Lui trebuie să împlinească toate cerinţele celui mai neliniştit cuget. Gloriile morale, puternica atracţie a divinei Sale Persoane, trebuie să împlinească cele mai intense dorinţe şi aspiraţii ale inimii. Şi preţioasa Lui descoperire – acea carte preţioasă – conţine între coperţile sale tot ce putem avea nevoie, de la începutul până la sfârşitul vieţii de credinţă.
Cititorule, nu stau aşa lucrurile? Nu recunoşti tu, chiar din centrul fiinţei tale morale reînnoite, acest adevăr? Dacă e aşa, te sprijineşti tu, cu o pace deplină, pe lucrarea lui Hristos? Te desfătezi tu în Persoana Sa? Te supui tu în toate lucrurile autorităţii Cuvântului Său? Domnul să facă să fie aşa cu tine, şi cu toţi cei care mărturisesc Numele Lui! Fie ca să dăm o mărturie mai completă, mai curată şi mai hotărâtă cu privire la „atotsuficienţa lui Hristos” până „în ziua aceea”.