Problema responsabilităţii omului pare să încurce gândurile multora. Li se pare greu, dacă nu imposibil, să împace responsabilitatea omului cu lipsa totală de putere. Dacă, aşa cum se susţine, omul este cu totul fără putere, cum ar mai putea fi el responsabil? Dacă el nu poate de la sine să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, cum ar putea fi el răspunzător sau responsabil? Şi apoi, iarăşi, dacă el n-ar fi responsabil să creadă Evanghelia, pe ce temei ar putea fi el judecat când respinge Evanghelia?
În felul acesta raţionează şi argumentează mintea omenească. Şi teologia nu-l ajută să rezolve dificultatea, ci, dimpotrivă, măreşte ceaţa şi confuzia.
Pe de o parte, o anumită şcoală de doctrină învaţă, şi pe bună dreptate, totala lipsă de putere a omului: că el nu va veni şi nu va putea veni la Dumnezeu dacă ar fi lăsat liber; că numai prin puterea măreaţă a Duhului Sfânt ajunge cineva la Dumnezeu; că, dacă n-ar fi un har suveran, nici măcar un singur suflet n-ar fi mântuit vreodată; că, dacă am fi lăsaţi după propria alegere, am merge numai la rău şi niciodată n-am face bine. Şcoala aceasta deduce din toate acestea că omul nu este responsabil. Învăţătura este dreaptă, dar deducţia este greşită.
O altă şcoală de doctrină învaţă, şi pe drept, că omul este responsabil: că el va fi pedepsit cu o pierzare eternă pentru faptul că respinge Evanghelia; că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; că El îi imploră pe păcătoşi să se împace cu Sine; că El doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Din toate acestea, şcoala aceasta deduce că omul ar putea să se pocăiască şi să creadă. Învăţătura este dreaptă, deducţia ei este greşită.
Nici raţionamentele omeneşti, nici învăţăturile bietei teologii nu pot vreodată să rezolve problema responsabilităţii şi a puterii! Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate face lucrul acesta şi îl face într-un mod simplu şi hotărâtor. El învaţă, dovedeşte şi ilustrează, de la începutul Genezei până la sfârşitul Apocalipsei, totala lipsă de putere a omului pentru a face binele, înclinarea neîncetată spre rău. El spune în Geneza 6 că toată întocmirea gândurilor inimii omului este exclusiv şi continuu rea. El spune în Ieremia 17 că inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. El ne învaţă, în Romani 3 , că nu este niciun om drept, niciunul măcar; nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu. Toţi şi-au stricat calea, toţi au devenit nişte netrebnici; nu este niciunul care să facă bine, niciunul măcar.
În plus, Scriptura prezintă nu numai învăţătura ruinei fără speranţă şi totală, a omului, desăvârşita lui lipsă când este vorba de bine şi înclinarea lui întotdeauna spre rău, ci şi un şir de mărturii. Ni-l arată pe om în grădină, crezându-l pe diavolul, neascultând de Dumnezeu şi fiind scos afară din rai. Ni-l arată, când era astfel alungat din grădină, continuând în răutate, până ce Dumnezeu a trimis potopul. Apoi, pe pământul reînnoit, omul s-a îmbătat şi s-a dezonorat. Omul este pus la încercare fără lege şi se dovedeşte a fi un nelegiuit răzvrătit. Pus la încercare sub lege, el devine călcător de bună voie al legii. Sunt trimişi profeţii, omul îi omoara cu pietre; Ioan Botezătorul este trimis, îi taie capul; Fiul este trimis, omul Îl răstigneşte; Duhul Sfânt este trimis, omul I se împotriveşte.
Astfel, în orice pagină a istoriei neamului omenesc, în orice capitol, paragraf sau rând citim ruina lui totală, înstrăinarea lui în întregime de Dumnezeu. Suntem învăţaţi în modul cel mai clar posibil că, dacă este lăsat după voia lui, omul nu poate niciodată şi nu vrea niciodată să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă.
Învăţăm, de asemenea, din pilda Domnului cu privire la cei poftiţi la cină, în Luca 14 , că niciunul măcar dintre cei invitaţi n-a venit la masă. Toţi cei care erau la masă erau „aduşi“ sau „siliţi“. Niciunul n-ar Fi vrut să vină, dacă ar fi fost lăsaţi după propria alegere. Harul, harul liber trebuie să-i forţeze să între; şi harul face lucrul acesta. Binecuvântat pentru totdeauna să fie Dumnezeul oricărui har!
Dar, pe de altă parte, alături de aceasta şi învăţat cu aceeaşi putere şi claritate, stă adevărul solemn şi plin de greutate al responsabilităţii omului. În creaţia sub lege şi în Evanghelie, omul este văzut ca o fiinţă responsabilă, aşa cum şi este în adevăr. De asemenea, responsabilitatea lui este în fiecare caz măsurată cu avantajele lui.
Astfel, la începutul epistolei către Romani, naţiunile sunt văzute ca fără lege, dar responsabile să asculte de mărturia creaţiei, lucru pe care nu l-au făcut. Ludeul este văzut ca fiind sub lege şi responsabil s-o ţină, lucru pe care nu l-a făcut. Apoi, în capitolul 11, creştinătatea este văzută ca responsabilă să continue în bunătatea lui Dumnezeu, lucru pe care nu l-a făcut. Şi în 2. Tesaloniceni 1 citim că cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos vor fi pedepsiţi cu pierzarea eternă. În sfârşit, în Evrei 2 , apostolul spune cu toată tăria: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?“
Cel dintre naţiuni nu va fi judecat pe acelaşi temei ca şi iudeul, nici iudeul pe acelaşi temei ca unul care este creştin de nume. Fiecare va fi tratat pe propriul lui teren şi potrivit luminii şi privilegiilor lui. Vor fi puţine lovituri şi multe lovituri, cum este scris în Luca 12 . Va fi „mai uşor“ pentru unii decât pentru alţii, cum scrie în Matei 11 . Judecătorul întregului pământ va judeca drept. Dar omul este responsabil iar responsabilitatea lui este măsurată cu lumina şi avantajul care i-au fost date. Nu sunt toţi strânşi împreună, amestecaţi, ca şi cum toţi ar fi pe acelaşi teren comun. Dimpotrivă, este discernământul cel mai precis şi nimeni nu va fi condamnat pentru dispreţuirea şi refuzarea unor avantaje care n-ar fi fost Ia îndemâna lui. Şi, desigur, însuşi faptul că va fi o judecată a tuturor dovedeşte, chiar dacă n-ar fi şi alte dovezi, că omul este responsabil.
Şi prin ce îşi atrage omul cea mai mare responsabilitate? Prin respingerea sau neglijarea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Evanghelia arată, toată plinătatea harului lui Dumnezeu. Toate resursele Lui sunt manifestate prin Evanghelie: dragostea lui Dumnezeu, lucrarea preţioasă în Persoana Fiului şi mărturia Duhului Sfânt.
Dumnezeu este văzut în Evanghelie, în slujba minunată a împăcării, implorând în prezent pe păcătoşi să se împace cu Sine*. Nimic nu poate depăşi lucrul acesta. Este aici arătarea cea mai înaltă şi mai deplină a harului, a îndurării şi a dragostei lui Dumnezeu. Şi de aceea toţi cei care o resping sau o neglijează îşi atrag răspunderea cea mai gravă şi aduc peste ei judecata cea mai grea a lui Dumnezeu. Cei care refuză mărturia creaţiei sunt vinovaţi; cei care calcă legea sunt vinovaţi; dar cei care refuză harul oferit de Dumnezeu sunt cei mai vinovaţi dintre toţi.
* Unii dau învăţătura că expresia „vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” se referă la creştini care sunt îndemnaţi să se împace cu cârmuirea lui Dumnezeu. Ce greşeală! Dumnezeu era în Hristos, nu împăcându-i pe credincioşi cu cârmuirea Sa, ci împăcând lumea cu Sine. Iar acum cuvântul împăcării este încredinţat ambasadorilor lui Hristos, care trebuie să-i implore pe păcătoşi să se împace cu Dumnezeu. Forţa şi frumuseţea acestui pasaj minunat sunt sacrificate pentru pentru a susţine o anumită şcoală de doctrină care nu poate înfrunta învăţătura deplină a Duhului Sfânt. Cu cât mai bine este să abandonezi orice şcoală şi orice sistem de teologie şi să vii ca un copil la oceanul neţărmurit şi infinit al inspiraţiei divine.
Va mai obiecta încă cineva şi va spune că nu se pot împăca cele două lucruri, lipsa de putere a omului şi responsabilitatea lui? Să reţinem bine gândul că nu este treaba noastră să le împăcăm. Dumnezeu a făcut ca, pentru noi, ele să fie puse alături în Cuvântul Său cel veşnic. Îndatorirea noastră este să credem, nu să dezbatem. Dacă dăm ascultare concluziilor şi deducţiilor gândurilor noastre sau dogmelor şcolilor teologice care se bat cap în cap, vom fi totdeauna în încurcătură, nedumeriţi şi confuzi. Dar dacă, simplu, ne plecăm în faţa Scripturii, vom cunoaşte adevărul. Oamenii pot să raţioneze şi să se răzvrătească. Dar întrebarea este: omul este cel care trebuie să-L judece pe Dumnezeu sau Dumnezeu să-l judece pe om? Este Dumnezeu suveran sau nu este? Dacă omul ar fi să-L judece pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. „Şi cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20 ).
Aceasta este întrebarea cea mare. Putem să-i dăm răspuns? Este clar că nedumerirea unora în legătură cu puterea şi responsabilitatea omului este în întregime o greşeală care izvorăşte din necunoaşterea stării noastre adevărate şi a nevoii unei supuneri totale lui Dumnezeu. Orice suflet într-o stare morală dreaptă îşi va recunoaşte responsabilitatea, vina, lipsa lui totală de putere şi judecata dreaptă a lui Dumnezeu, pe care o merită. Dacă n-ar fi fost harul suveran al lui Dumnezeu în Hristos, el ar fi trebuit să fie condamnat. Oricine nu-şi recunoaşte din adâncul sufletului starea aceasta nu ştie cine este şi rămâne să fie judecat de Dumnezeu.
Un exemplu: cineva îmi datorează o sumă mare de bani, dar este necinstit şi risipitor şi a ajuns într-o situaţie în care nu mai poate să-mi plătească. Şi nu numai că nu este în stare să-mi plătească, dar nici nu vrea. N-are nicio dorinţă să plătească, nicio dorinţă să aibă de-a face cu mine în vreun fel. Dacă mă vede pe stradă, îndată se furişează şi se strecoară pe altă stradă, ca să mă ocolească. Este el responsabil? Şi sunt eu îndreptăţit să procedez cu el în mod legal? Faptul că el nu este deloc în stare să plătească îi înlătură responsabilitatea? În plus, îl trimit pe servitorul meu la omul acesta cu un cuvânt plin de amabilitate, dar el îl insultă. Trimit pe un altul, îl loveşte. Trimit chiar pe fiul meu, să-l rog să vină la mine, să-şi recunoască datoria, s-o mărturisească şi să-şi ia apoi locul alături de mine, pentru că nu numai că îi voi iertn datoria, dar îl voi şi lua părtaş cu mine, în treburile melc. El însă îl insultă pe băiatul meu cum nu se poate mai rău, îl umple de batjocuri şi în final îl omoară.
Toată întâmplarea aceasta nu este decât o ilustrare slabă a stării actuale de lucruri între Dumnezeu şi păcătos. Şi totuşi unii raţionează şi susţin că ar fi nedreptate să-l socoteşti responsabil pe om. Este o greşeală fatală. Nu există niciun suflet în iad care să aibă vreo greutate în problema aceasta; şi, desigur, nu este simţită vreo astfel de greutate de către cineva în cer. Toţi cei care se vor găsi în iad vor recunoaşte ca primesc răsplata dreaptă a pacatelor lor, iar toţi cei care se vor afla în cer vor mărturisi ei înşişi că sunt acolo numai şi numai datorită harului. În felul acesta gândim că este găsită soluţia adevărată a „responsabilităţii şi puterii“.