Ultimele două versete din capitolul nostru (1. Tesaloniceni 1 ) necesită din partea noastră o atenţie deosebită. Ele constituie o declaraţie remarcabilă cu privire la carcaterul veritabil al convertirii arătând foarte clar adâncimea, claritatea,plinătatea şi realitatea lucrării Duhului lui Dumnezeu în acei tesaloniceni convertiţi. Nu era nici o îndoială. Lucrarea îşi purta propriile acreditări. Nu era deloc o lucrare nesigură. Nu a presupus vreo examinare atentă înainte de a fi acreditată. A fost o lucrare manifestată neîndoielnic şi absolut, ale cărei roade au putut fi văzute de toţi. „Ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.”
Aşadar avem aici o definiţie divină a convertirii - scurtă dar cuprinzătoare. Este o întoarcere “de la” şi o întoarcere “la”. Ei s-au întors de la idoli. A fost o ruptură completă de trecut, o întoarcere cu spatele odată pentru totdeauna faţă de viaţa şi obiceiurile din trecut. O renunţare completă a tuturor detaliilor care le-au stăpânit inimile şi care le-au călăuzit energia în trecut.
Acei dragi tesaloniceni au fost călăuziţi să cântărească drumul lor din trecut în întregime în lumina adevărului divin, şi nu numai să-l cântărească ci să-l abandoneze fără nici o rezervă. Nu a fost nicidecum o lucrare a jumătăţilor de măsură. Nu a avut vreun aspect dubios sau neclar. Ci această lucrare a constituit o perioadă distinctivă în istoria existenţei lor - un punct de întoarcere măreţ în viaţa lor morală şi practică. Nu a fost pur şi simplu o schimbare de opinie, sau primirea unui nou set de principii, o anumită modificare în perspectivele lor intelectuale. A fost cu mult mai mult decât oricare din aceste lucruri. A fost descoperirea solemnă că întreaga lor viaţă din trecut fusese o mare, întunecată şi monstruasă minciună. A fost convingerea veritabilă a inimii cu privire la aceste lucruri. Lumină divină a pătruns puternic în sufletele lor şi în puterea acestei lumini s-au judecat pe ei înşişi împreună cu întreaga istorie a existenţei trecute a lor. A fost o renunţare cu totul la acea lume care stăpânise până atunci afecţiunile inimilor. Nici o fărâmă din ea nu a fost scutită de această renunţare.
Am putea să întrebăm: „ce a produs această minunată schimbare?”. Pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu adus în sufletele lor în puterea mare a Duhului Sfânt. Am făcut referire la relatarea inspirată a vizitei apostolului la Tesalonic. Ni se spune că „a stat de vorbă cu ei din Scripturi”. El a căutat să le aducă sufletele în legătură cu Cuvântul cel viu şi etern al lui Dumnezeu. Nu a încercat deloc să acţioneze la nivelul sentimentelor sau imaginaţiei lor. Binecuvântatul lucrător a apreciat că toate acestea sunt cu totul lipsite de valoare. Nu avea nici un fel de încredere în ele. Încrederea lui era în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Duhul lui Dumnezeu. I-a asigurat pe tesaloniceni de lucrul acesta în modul cel mai mişcător în 1. Tesaloniceni 2 : „pentru aceasta”, spune el „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi”.
Aceasta este ce am putea să numim un punct vital şi cardinal. Cuvântul lui Dumnezeu, şi numai el, în mâna puternică a Duhului Sfânt, a produs aceste rezultate măreţe în tesaloniceni, iar aceasta a umplut inima preaiubitului apostol cu mulţumire sinceră către Dumnezeu. El s-a bucurat că ei nu se alipiseră de el, ci de Însuşi Dumnezeul cel Viu prin intermediul Cuvântului Său. Aceasta este o legătură nepieritoare. Este la fel de durabilă ca acel Cuvânt care a creat-o. Cuvântul omului este la fel de pieritor ca omul însuşi; însă Cuvântul Domnului rămâne pentru totdeauna. Apostolul, ca un lucrător veritabil, a simţit şi înţeles toate acestea şi prin urmare, gelozia sfântă poate fi văzută în toată lucrarea lui pentru ca nu cumva sufletele cărora le predica să se sprijine pe el în vreun fel în loc să se sprijine pe Acela al cărui lucrător şi mesager era el.
Auziţi ce le spune corintenilor: „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” ( 2:1-5 ).
Aici avem lucrarea autentică - „mărturia lui Dumnezeu” şi „dovada Duhului” - Cuvântul şi Duhul Sfânt. Nimic altceva nu are vreo valoare. Orice mică influenţă omenească, putere umană şi rezultatele produse de înţelepciune şi energie omenească sunt deplin inutile - da, absolut vătămătoare. Lucrătorul este umflat de rezultatele aparente ale lucrării sale lăudate şi discutate, iar bietele suflete asupra cărora s-a exercitat această influenţă greşită sunt înşelate şi conduse într-o poziţie cu totul falsă şi o mărturisire de asemenea falsă. Într-un cuvânt totul este extrem de dezastruos.
Însă nu aşa se întâmplă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu în măreaţa sa putere morală şi energia Duhului Sfânt sunt aduse asupra inimii şi conştiinţei. Atunci putem vedea rezultate divine ca în cazul tesalonicenilor. Şi atunci, într-adevăr, este evident şi în afara oricărei îndoieli cine este lucrătorul. Lucrătorul nu este Pavel, Apolo sau Chifa, ci Dumnezeu Însuşi, a cărui lucrare se confirmă singură şi va rămâne pentru totdeauna; toată cinstea Sfântului Său nume! Apostolul nu avea nevoie să socotească şi să publice rezultatele lucrării sale de la Tesalonic sau mai degrabă lucrarea lui Dumnezeu prin intermediul său. Lucrarea vorbea de la sine. Era autentică. Ea purta asupra ei,cu o claritate de negreşit, pecetea lui Dumnezeu şi lucrul acesta era suficient pentru apostolul Pavel; şi aceasta este suficient pentru orice lucrător golit de sine şi cu inimă sinceră. Pavel a predicat Cuvântul şi acel Cuvânt a fost adus, prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, acasă în inimile tesalonicenilor. Cuvântul a căzut pe pământ bun, a prins rădăcină şi a adus roadă din belşug.
Să remarcăm rodul: „V-aţi întors de la idoli”. Aici avem într-un cuvânt întreaga viaţă a fiecărui bărbat, femeie sau copil neconvertiţi de pe faţa pământului. Totul este împachetat şi adus înaintea noastră într-o singură expresie, “idoli”. Nu este deloc nevoie să te închini la un animal sau la o piatră pentru a fi un idolatru. Orice pune stăpânire pe inimă este un idol; supunerea inimii faţă de acel lucru este idolatrie, şi cel care se supune este un idolatru. Acesta este adevărul clar şi solemn cu privire la acest subiect, oricât de neplăcut ar fi pentru inima mândră a omului. Să luăm de exemplu acel păcat universal, grosolan şi strigător la cer al “lăcomiei”. Cum îl numeşte inspiratul apostol?. Îl numeşte “idolatrie”. Cât de multe inimi sunt stăpânite de bani! Cât de mulţi închinători se pleacă înaintea aurului! Ce este lăcomia? Fie dorinţa de a avea mai mult, fie iubirea a ceea ce deja ai. Găsim în Noul Testament ambele aspecte. Limba greacă are un cuvânt care le reprezintă pe amândouă. Dar fie că e vorba de dorinţa de a pune stăpînire, sau dorinţa de a păstra, în ambele cazuri e vorba de idolatrie.
Totuşi cele două lucruri pot fi foarte diferite în exprimarea lor exterioară. Primul aspect, şi anume dorinţa de a dobând mai mult, se găseşte adesea în legătură cu o promptitudine de a cheltui; al doilea aspect este dimpotrivă în general legat de un spirit intens de a economisi. Iată, de exemplu, un om cu o capacitate deosebită pentru afaceri - un geniu comercial temeinic - în a cărui mână totul pare să prospere. El are o râvnă autentică pentru afaceri, o sete de nestins pentru a câştiga bani. Singurul său scop este să câştige mai mult, să adauge mie la mie, să-şi întărească temelia comercială, şi să-şi lărgească orizonturile. El trăieşte, propăşeşte, şi se desfată în atmosfera comerţului.
Şi-a început cariera având câţiva bănuţi în buzunar, şi a crescut atingând poziţia mândră de prinţ al negoţului. El nu este un zgârcit. Este la fel de gata să cheltuie cât să câştige. Călătoreşte somptuos, tratează pe ceilalţi cu ospitalitate deosebită, dăruieşte cu generozoitate pentru diverse proiecte publice. El este privit bine şi tratat cu respect de toate clasele societăţii.
Însă îl încântă să câştige mai mult. El este un om lacom - un idolatru. Într-adevăr, îl dispreţuieşte pe bietul avar care doarme noaptea pe sacii săi cu bani, “păstrând o ciudată părtăşie cu aurul său”; delectându-şi inima şi hrănindu-şi ochii cu priveliştea prafului fascinant, şi refuzându-şi lui şi familiei lui chiar şi lucrurile simple necesare vieţii; cel care mai degrabă ar umbla în cârpe şi nenorocire decât să cheltuiască un banuţ din strânsoarea lui preţioasă; cel care iubeşte să strângă nu pentru a cheltui, ci pentru a păstra; cel a cărui dorinţă stăpânitoare este să moară cu cât mai mult din acest praf nenorocit - dorinţă ciudată vrednică de dispreţ!
Aceşti doi oameni par foarte diferiţi dar se întâlnesc într-un anume punct; se află pe o platormă comună; amândoi sunt lacomi şi amândoi sunt idolatri. [Cele două cuvinte greceşti la care ne-am referit în text sunt: (pleonexia - dorinţa de a câştiga mai mult) şi (philarguria - iubirea de bani).Primul termen este cel care apare în Coloseni 3:5 - “lăcomie, care este idolatrie” ; şi acolo se află în aceaşi categorie teribilă cu unele din cele mai josnice păcate care pătează paginile istoriei omului.] Aceasta poate suna aspru şi dur, însă este adevărul lui Dumnezeu şi trebuie să ne plecăm înaintea autorităţii sale sfinte. Este adevărat că nimic nu pare mai greu de adus înaintea conştiinţei ca păcatul lăcomiei - acel păcat pe care Duhul Sfânt îl numeşte idolatrie. Mii de oameni o pot aplica la bietul avar degradat însă ar fi şocaţi să îi afle aplicaţia la un prinţ al comerţului.
Una este să vedem ceva în alţii şi alta să judecăm acel lucru în noi. Problema este că în afară de lumina Cuvântului lui Dumnezeu care străluceşte în suflet şi pătrunde fiecare cameră a existenţei noastre morale, nimic nu ne poate permite să detectăm păcatul detestabil al lăcomiei. Alergarea după câştig - dorinţa de a avea mai mult - spiritul comercial - abilitatea de a face bani - dorinţa de a înainta în bani - toate acestea sunt atât de “mult stimate între oameni” , încât foarte puţini sunt pregătiţi să vadă ca aceste lucruri sunt cu adevărat “o ruşine în ochii lui Dumnezeu”. Inima naturală este modelată după gândurile oamenilor. Ea iubeşte, adoră, şi se închină lucrurilor pe care le găseşte în această lume; şi fiecare inimă are propriul ei idol. Una se închină aurului, alta se închină plăcerii, alta se închină puterii. Fiecare om neconvertit este un idolatru; şi chiar oamenii convertiţi nu sunt dincolo de raza de acţiune a influenţelor idolatre, după cum înţelegem clar din avertismentul ridicat de venerabilul apostol: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1. Ioan 5:21 ).
Dragul meu cititor, îmi permiţi să îţi pun o întrebare simplă şi directă înainte de a trece mai departe? Eşti convertit? Mărturiseşti cu gura că eşti convertit? Te aşezi pe terenul celor creştini? Dacă da, te-ai întors de la idoli? Ai renunţat într-adevăr la lume şi la eul tău din trecut? A intrat Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta, conducându-te la a judeca întreaga ta viaţă din trecut, fie că e vorba de o viaţă de veselie şi lipsită de griji, de o viaţă ocupată cu câştigul de bani, o viaţă de vicii şi răutăţi dezgustătoare, sau o viaţă caracterizată numai de rutină religioasă - fără Hristos, fără credinţă, fără rost?
Spune-mi, cum e? Fii complet sincer. Să fi sigur că este o nevoie urgentă de sinceritate cu privire la această întrebare. Nu putem ascunde de tine că suntem dureros de conştienţi de lipsa tristă între noi a deciziilor ferme. Nu “ne-am întors de la idoli” cu suficientă intensitate şi claritate. Există obiceiuri dintre cele vechi păstrate; pofte trecute şi scopuri din trecut domnesc în inimă. Caracterul, stilul, spiritul şi comportamentul nu arată convertire. Într-u mod trist suntem prea asemănători cu sinele nostru din trecut - prea asemănători cu oamenii deschişi lumeşti mărturisitori din jurul nostru.
Toate acestea constituie ceva groaznic. Ne temem că este o piedică tristă la înaintarea evangheliei şi mântuirea sufletelor. Cuvintele cad fără efect asupra urechilor celor cărora le vorbim, pentru că nu dăm impresia că noi înşine credem cu adevărat ce spunem. Apostolul nu ne-ar putea spune aşa cum le-a spus dragilor săi tesaloniceni convertiţi, „De la voi Cuvântul Domnului a răsunat…încât nu avem nevoie să vorbim ceva”. Există o nevoie de profunzime, putere şi mărturie în convertirea noastră. Schimbarea nu este suficient de evidentă. Chiar şi acolo unde se face o lucrare există timiditate, şubrezenie şi neclaritate, iar aceasta este deplorabil şi descurajator.