În articolul anterior am căutat să punem înainte nevoia absolută pentru oricine, a convertirii. Scriptura stabileşte această idee într-un asemenea fel că nu lasă loc niciunei îndoieli pentru o persoană care se înclină în faţa autorităţii ei sfinte.”Adevărat vă spun dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”
Aceasta se aplică, în toată forţa ei morală şi solemnitatea profundă, oricărui fiu sau fiică a lui Adam cel căzut. Nu există nici măcar o excepţie solitară printre milioanele de oameni ce populează acest glob. Fără convertire nu există intrare în Împăraţia lui Dumnezeu. Orice suflet neconvertit se găseşte în afara împaraţiei lui Dumnezeu. Nu contează, în cea mai mică măsură, cine sunt sau ce sunt; dacă sunt neconvertit sunt în „împăraţia întunericului” sub puterea lui Satan, în păcatele mele, pe calea spre iad.
S-ar putea să fiu o persoană de o moralitate imaculată; cu o reputaţie fără pată, un mare profesor de religie; un viticultor; un profesor de şcoală duminicală; un slujitor într-o anume ramură a unei biserici; un slujitor ordinat; un diacon, presbiter, pastor sau episcop; cea mai filantropică persoana; un donator generos către instituţii religioase sau caritabile ; privit cu admitraţie şi căutat; respectat de toţi datorită valorii mele personale şi influenţei morale. S-ar putea să fiu toate acestea şi chiar mai mult. S-ar putea să fiu şi să am tot ceea ce este posibil pentru o fiinţă umană să fie sau sa aibă, şi totuşi neconvertit, deci afară din Împăraţia lui Dumnezeu, totuşi în împărăţia lui Satan, în vina mea şi pe drumul larg care duce direct în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.
Acesta este înţelesul evident, clar şi puternic, al cuvintelor Domnului de la Matei 18:3 . Nu este nici o posibilitate de ocolire. Cuvintele sunt la fel de clare ca şi o rază de soare. Nu le putem trece cu vederea. Ele apasă cu ceea ce am putea numi o solemnitate remarcabilă asupra fiecărui suflet neconvertit de pe faţa pământului.”Daca nu vă veţi întoarce nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor.” Aceasta se aplică într-o egală măsură beţivului degradat care se rostogoleşte de-a lungul străzii mai rău decât un animal, şi de asemenea Templierului sau ascetului care se mandreşte cu sobrietatea lui, şi se laudă neîncetat cu numărul zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor în care s-a abţinut de la orice băutură otravitoare. Ambii se găsesc în afara Împaraţiei lui Dumnezeu, ambii în păcatele lor; ambii pe calea distrugerii lor eterne.
Este adevărat ca unul s-a întors de la beţie la sobrietate- o mare binecuvântare într-adevăr din punct de vedere moral şi social - o convertire de la beţie la cumpătare, instalându-se pe moralitatea lui şi deci amăgindu-se degeaba şi neintrând în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Există între cei doi o singură diferenţă; ascetul construieşte pe propria cumpatare, bazându-se pe propria moralitate,amăgindu-se deci în noţiunea falsă că este întru totul drept cand de fapt nu este. Beţivul este în mod palpabil şi fără îndoială greşit. Oricine ştie că nici-un beţiv nu va moşteni Împarăţia lui Dumnezeu dar tot la fel nici un ascet neconvertit. Amândoi sunt afară. Convertirea la Dumnezeu este indispensabilă atât unuia cât şi celuilalt; şi la fel se poate spune despre orice clasă socială, orice nivel, orice castă şi condiţie a omului de sub soare. Nu este nici-o diferenţă în privinţa acestei mari probleme. Este importantă pentru oricine indiferent de caracter sau poziţie socială. „Dacă nu vă veţi întoarce nu puteţi intra în Împarăţia Cerurilor”.
Cât de importantă atunci - da, cât de actuală - este pentru fiecare întrebarea „Sunt oare convertit?” Este imposibil limbajului omenesc să redea măreţia şi solemnitatea acestei întrebări. Dacă cineva merge de la o zi la alta de la un an la altul fără a avea o convingere clară şi profundă a acestei probleme atât de importante, aceasta poate fi privit ca cea mai mare nebunie de care o fiinţă umană se face vinovată. Dacă un om şi-ar lăsa afacerile seculare într-o stare nesigură şi nerezolvată ar fi vinovat de cea mai mare neglijenţă şi nepăsare. Dar ce sunt cele mai urgente şi cele mai grele afaceri în comparaţie cu interesele sufletului nemuritor-marile realităţi ale eternităţii.
Este deci în cea mai mare măsură iraţional ca cineva să rămană măcar o oră fără a avea o asigurare fermă şi clară că este convertit la Dumnezeu. Un suflet convertit a trecut graniţa care separa pe cei convertiţi de cei neconvertiţi - pe copiii luminii de copiii întunericului - Biserica lui Dumnezeu de veacul rău de acum. Sufletul convertit are judecata si convertirea în urma lui, iar gloria înainte. El este atât de sigur de cer ca şi cum ar fi deja acolo; şi în adevar ca om în Hristos aprţine deja acelui loc. Are un nume fără pată, o perspectivă fără nor. El Îl cunoaşte pe Hristos ca Domn şi Salvator; pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten; pe Duhul Sfânt ca pe binecuvântatul său Mângâietor, Călăuzitor şi Învăţător. Cerul este casa Lui luminoasă şi fericită. Oh ce nespusă binecuvântare să fii convertit ! Cine ar putea s-o spună ? „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc”. Iar Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu.(1. Corinteni 2:9-10 ).
Să cercetăm deci ce este această convertire despre care vorbim. Ei bine va trebui să fim instruiţi divin în această privinţă. O singură greşeală se va dovedi dezastruoasă având în vedere subiectul cercetat. Noţiunile greşite în legatură cu convertirea sunt multe. Am putea ajunge în adevăr la concluzia, dedusă din vasta importanţă a subiectului, că marele duşman al sufletelor noastre şi al Hristosului lui Dumnezeu, va cauta prin orice mod posibil să ne induca în eroare. Dacă nu poate să-i ţină pe oameni nepăsători faţă de acest subiect al convertirii, el va încerca să-i orbească în legatură cu adevarată ei natură. Dacă de exemplu, o persoană a fost trezită, printr-o metodă sau alta, în a simţi goliciunea şi insatisfacţia care se găsesc în distracţiile lumeşti, şi apoi nevoia unei schimbări în viaţă, înşelătorul tuturor va căuta să convingă o asemenea persoană să devină religioasă, să se ocupe cu porunci, ritualuri şi ceremonii, să renunţe la baluri şi petreceri, teatre şi concerte, băutură, pariuri, vânătoare şi curse de cai ; într-un cuvânt să renunţe la orice bucurie sau distracţie pentru a se angaja în ceea ce este cunoscut sub numele de viaţă religioasă; să fie harnic în a fi prezent la activităţile publice ale religiei, să citească Biblia, să spună rugăciuni, să dea milostenie, să contribuie la susţinerea marilor instituţii religioase sau caritabile ale ţării.
Aceasta nu este convertire. S-ar putea ca cineva să facă toate aceste lucruri şi totuşi să fie în totul neconvertit. Un devotat religios a cărui întreagă viaţă se petrece în veghe, posturi, rugăciuni, ascetism şi donatii poate fi la fel de neconvertit, de departe de Împărăţia lui Dumnezeu ca cel mai nepăsător vânător de plăceri, a cărui întreagă viaţă este consumată în căutarea unor obiecte la fel de lipsite de valoare ca o frunză uscată sau o floare ofilită. Cele doua personaje sunt fără îndoială foarte diferite, la fel de mult pe cât ar putea sa fie. Ambii însă sunt neconvertiţi, amândoi în afara cercului binecuvântat al mântuirii lui Dumnezeu, amândoi în păcatele lor. În adevăr unul este angajat în „fapte imorale” celălalt în „fapte moarte”, amândoi fără Hristos, nemântuiţi, se găsesc pe drumul către o mizerie fără speranţă şi fără sfârşit. Şi unul şi celălalt, în mod cert, dacă nu sunt convertiţi în mod sigur, îşi vor găsi partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.
Convertirea nu înseamnă întoarcerea de la un sistem religios la altul. Un om se poate întoarce de la iudaism, păgânism, islamism sau « papism » la protestantism şi totuşi să rămână neconvertit. Fără îndoială că privind din punct de vedere social, moral sau intelectual este cu mult mai bine sa fii protestant decat musulman; dar în legatură cu articolul nostru se găsesc amândoi pe aceeaşi platformă comună, neconvertiţi. Se poate spune la fel de adevărat despre unul cât şi despre celălalt că, dacă nu este convertit, nu poate intra în Împăraţia lui Dumnezeu.
Convertirea nu însemnă alipirea la un sistem religios, indiferent cât de pur, sănătos, sau de ortodox ar fi acesta..Un om poate să fie membru al celui mai respectat corp religios din creştinism, şi totuşi să fie neconvertit, nemântuit, pe calea spre o pierzare veşnică.
La fel este şi cu crezurile teologice. Un om poate subscrie oricăror standarde religioase măreţe, celor 39 de Articole, Confesiunii Westminister, predicilor lui John Wesley, Fox şi Barclay, sau oricărui alt crez şi totuşi să fie neconvertit, mort în păcate şi nelegiuire, pe drumul său către acel loc unde, în înfricoşătoarea solemnitate a veşniciei, nu poate pătrunde nici măcar o rază de speranţă.
Ce folos, ne întrebăm pe bună dreptate, poate să aibă un sistem religios sau un crez teologic pentru un om care nu are nici macar o scânteie de viaţă divină? Sistemele şi crezurile nu pot mişca, nu pot mântui,nu pot da viaţă eternă. Un om poate munci într-o maşinărie religioasă ca un cal la moară, învârtindu-se mereu în cerc, de la un an la altul, sfârşind exact de unde a plecat, într-o monotonie seacă de fapte moarte. Ce valoare au toate acestea? La ce sunt bune ? Unde se sfârşesc? În moarte! Da, şi apoi ? Aceasta este întrebarea! Dacă s-ar înţelege mai bine greutatea şi seriozitatea unei astfel de întrebări în faţa lui Dumnezeu!
Mai mult, chiar creştinismul însuşi, în toată lumina caracterului său, poate fi îmbrăţisat ca un sistem de crez religios. Se poate ca cineva să fie delectat intelectual-aproape fermecat de glorioasele doctrine ale harului, de evanghelia libera, mântuire fără fapte, îndreptăţire prin credinţă; pe scurt tot ceea ce face valoros creştinismul Noului Testament. O persoană poate marturisi credinţa şi se poate delecta în aceasta; s-ar putea să devină chiar un scriitor puternic în apărarea doctrinei creştine, un predicator elocvent şi devotat al evangheliei. Toate acestea pot fi adevarate şi totuşi omul neconvertit, mort în păcate şi fărădelegi, împietrit, înşelat şi distrus de propria familiaritate cu preţioasele adevăruri ale evangheliei-adevăruri care nu au trecut niciodată mai departe de regiunea înţelegerii -care nu i-au ajuns niciodata la conştiinţă, nu i-au atins niciodata inima, nu i-au convertit sufletul.
Aceasta este cel mai teribil lucru dintre toate, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât cazul unui om care mărturiseşte că crede şi se delecteaza în aceasta , chiar predicând Evanghelia lui Dumnezeu, învaţând pe alţii marile adevăruri ale creştinismului şi totuşi neconvertit, nemântuit, pe propria cale spre o eternitate de o mizerie, negrăita-mizerie care cu siguranţă că va fi intensificată la cel mai înalt nivel prin amintirea faptului că odată a marturisit credinţa şi chiar s-a angajat să predice cele mai glorioase veşti care au ajuns vreodata la urechile muritorilor.
O cititorule, oricine ai fi, te implorăm, priveşte cu mare atenţie la aceste lucruri. Nu te odihni, nici măcar o oră, până nu eşti sigur de convertirea ta reală, adevarată, la Dumnezeu!