În atenţia noastră sunt aduse acum ultimele cuvinte ale capitolului nostru - 1. Tesaloniceni 1 . Ele constituie o dovadă foarte izbitoare şi convingătoare a clarităţii, deplinătăţii, profunzimii şi întinderii mărturiei apostolului la Tesalonic şi de asemenea a strălucirii şi realităţii lucrării în noii convertiţi ai acelui loc. Nu a fost numai întoarcerea de la idoli la Dumnezeu ca să slujească Dumnezeului viu şi adevărat. Aceasta au făcut-o prin har; şi au făcut-o cu o putere, prospeţime şi ardoare neobişnuită.
Însă a fost ceva mai mult; şi putem afirma, cu toată încrederea posibilă că ar fi fost o mare lipsă în convertire şi în creştinismul acelor iubiţi ucenici dacă ar fi lipsit acel element. Ei au fost convertiţi să aştepte “din ceruri pe Fiul Său”.
Fie ca cititorul să acorde acestui fapt plin de greutate atenţia lui cea mai sinceră. Speranţa strălucită şi binecuvântată a venirii Domnului a constituit o parte integrală a evangheliei predicată de Pavel, şi a creştinismului celor care erau convertiţi prin lucrarea lui. Acel slujitor binecuvântat a predicat o evanghelie deplină. Nu a spus numai că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să împlinească lucrarea măreaţă a răscumpărării, şi să pună temelia veşnică a gloriei şi planurilor divine, dar şi că El s-a întors la ceruri luându-şi locul de om biruitor, înălţat şi glorificat, la dreapta tronului lui Dumnezeu; şi că El vine din nou; mai întâi pentru a-şi primi poporul la Sine şi a-i duce în cel mai intim cerc pregătit pentru ei - casa Tatălui Său; şi apoi să vină împreună cu ei pentru a exercita judecata asupra vrăjmaşilor Săi - să scoată din împărăţia Sa pe toţi cei care-L insultă şi pe toţi cei ce comit nelegiure, şi să-Şi stabilească domnia Sa glorioasă de la mare la mare şi de la râu până la marginile pământului.
Toate acestea au fost incluse în evanghelia preţioasă predicată de Pavel şi pe care au primit-o convertiţii tesaloniceni. Găsim o menţiune indirectă dar foarte interesantă în legătură cu aceasta într-un pasaj din Fapte 17 in care scriitorul inspirat consemnează ce au gândit şi au spus evreii necredincioşi despre predicarea lui Pavel. “Dar iudeii care n-au crezut, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negasindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: “Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat, Isus”.
Aşa erau ideile pe care aceşti necredincioşi ignoranţi şi plini de prejudecată le-au adunat din predicarea iubiţilor slujitori ai Domnului; şi putem vedea în acestea elemente de bază ale adevărurilor măreţe şi solemne - răsturnarea completă a sistemului de lucruri din prezent, şi stabilirea împărăţiei fără sfârşit a Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos: “O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna! Aceasta de asemenea nu va mai fi până nu va veni acela Căruia Îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da” (Ezechiel 21:27 )
Dar venirea Domnului şi împărăţia Lui nu numai că ocupă un loc proeminent în predicarea apostolului, ci acestea strălucesc luminos mai departe în toată învăţătura lui. Tesalonicenii nu numai că erau convertiţi la această speranţă binecuvântată, ci pe baza ei erau crescuţi, întăriţi şi de ea erau conduşi. Ei erau învăţaţi să trăiască în strălucriea ei în fiecare oră din zi. Nu era o dogmă uscată şi stearpă care să fie primită şi menţinută ca parte dintr-un crez lipsit de putere şi de valoare; era o realitate vie, o putere morală măreaţă în suflet - o speranţă preţioasă, curăţătoare, sfinţitoare, înălţătoare, care desprindea inima de lucrurile prezente într-un mod complet, şi o determina să aştepte clipă de clipă - da, repetăm aceste cuvinte accentuându-le: clipă de clipă - întoarcerea preaiubitului nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
Este interesant să observăm că în cele două epistole către Tesaloniceni se face referire la venirea Domnului cu mult mai mult decât în toate celelalte epistole laolaltă. Aceasta este cu atât mai remarcabil cu cât ele au fost primele epistole ale lui Pavel, şi au fost scrise unei adunări foarte tinere în credinţă.
Dacă cititorul ar trece rapid prin aceste două scrieri atât de preţioase va observa că speranţa revenirii Domnului este adusă în discuţie în fiecare din cele opt capitole şi pusă în legătură cu tot felul de subiecte. De exemplu în 1. Tesaloniceni 1 aceasta ni se prezintă ca obiectul măreţ care să fie păstrat întotdeauna înaintea inimii credinciosului îndiferent de maturitatea lui - lumina strălucitoare care luminează la capătul călătoriei sale îndelungate prin această lume întunecată şi plină de trudă. „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşeptaţi” - ce? Momentul morţii? Nici măcar nu se face aluzie la aşa ceva. Moartea, pentru credincios este desfiinţată şi nu este niciodată prezentată ca obiectul speranţei lui. Atunci ce erau tesalonicenii învăţaţi să aştepte? “ …din ceruri pe Fiul Său, pe care l-a înviat dintre morţi”.
Apoi, să observăm frumoasa completare! “Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Aceasta este Persoana pe care o aşteptăm: scumpul nostru Mântuitor; marele nostru Eliberator; Cel care a luat asupra Sa situaţia noastră disperată; care a luat în locul nostru, paharul mâniei din mâna Dreptăţii infinite şi l-a golit pentru totdeauna; care a dat la o parte orice nor ca să putem privi sus în cer şi înainte în eternitate şi să nu vedem nimic altceva decât strălucirea şi binecuvântarea propriei Sale iubiri şi glorii în ceea ce reprezintă căminul nostru fericit de-a lungul veacurilor fără sfârşit.
Ce binecuvântare să aşteptăm dimineaţa, la prânz, seara şi la miezul nopţii venirea Salvatorului nostru plin de har! Ce realitate sfântă să aşteptăm oricând revenirea Domnului şi Mântuitorului nostru iubit! Cât de mult ne înalţă, despărţindu-ne de ce este în jur, trezirea în fiecare dimineaţă pentru a începe cursul slujbei noastre zilnice - oricare ar fi această slujbă, fie curăţarea unei podele, fie predicarea evangheliei - păstrând în suflet speranţa strălucită şi binecuvântată că înainte ca umbrele serii să se adune în jurul nostru se poate să fim chemaţi pentru a urca în norul de slavă spre a-L întâlni pe Domnul nostru care vine!
Este acesta visul unui fanatic nebun sau al unui vizionar entuziast? Nu, ci este un adevăr nepieritor care se odihneşte pe aceaşi temelie care susţine întreaga construcţie a creştinismului glorios. Este adevărat că Fiul lui Dumnezeu a păşit pe acest pământ al nostru în persoana lui Isus din Nazaret? Este adevărat că El a trăit şi a lucrat aici în mijlocul păcatelor şi durerilor bietei umanităţi căzute? Este adevărat că a oftat şi a plâns şi a suspinat înţelegând dezolarea atât de larg răspândită pe care păcatul a lucrat-o în această lume?
Este adevărat că a mers la cruce, şi s-a oferit acolo ca jertfă fără pată lui Dumnezeu pentru a mulţumi Maiestatea Divină? să răspundă cerinţelor tronului lui Dumnezeu; să distrugă toate lucrările diavolului; să expună public toate puterile iadului; să dea la o parte păcatul prin jertfa Sa; să poarte păcatele celor care de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor urmau să creadă, prin har în numele Său? Este adevărat că a stat trei zile şi trei nopţi în inima pământului, iar în prima zi a săptămânii s-a ridicat triumfător din mormânt fiind Cap al creaţiei celei noi, şi S-a ridicat la ceruri după ce a fost văzut de cel puţin cinci sute de martori?
Este adevărat că la cincizeci de zile după învierea Sa a trimis Duhul Sfânt pentru a umple şi a pregăti apostolii Săi să-I fie martori până la marginile pământului? Este adevărat că de la ziua Cincizecimii până în această clipă el a lucrat de partea alor Săi ca Apărător la Tatăl, un Mare Preot măreţ la Dumnezeu; mijlocind pentru noi în toate eşecurile, păcatele şi nereuşitele noastre şi având milă de noi în toate slăbiciunile şi necazurile noastre; şi prezentând permanent jerfele noastre de laudă şi rugăciune, în întreg parfumul propriei Sale persoane glorioase?
Sunt toate aceste lucruri adevărate? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, toate acestea sunt adevărate într-un mod divin, toate fiind prezentate pe paginile Noului Testament cu cea mai minunată plinătate, claritate, profunzime şi putere; toate se odihnesc pe temelia fermă a Sfintei Scripturi - o temelie de care nu se va putea atinge vreodată nici o putere de pe pământ sau din iad, oameni sau demoni.
Înseamnă deci, că speranţa binecuvântată a venirii Domnului se odihneşte pe aceaşi autoritate. Faptul că Domnul nostru Isus Hristos a stat culcat într-o iesle din Betleem, că a crescut devenind un om în toată firea, că a umblat pe pământ făcând numai bine, că a fost bătut în cuie pe cruce şi pus în mormânt, că este acum aşezat pe tronul Măririi în ceruri nu este mai adevărat decât faptul că va veni din nou să-i primească la Sine pe ai Săi. Ar putea veni în această seară. Nimeni nu poate spune când va veni însă El poate veni în orice moment. Singurul lucru care Îl reţine este îndelunga Sa răbdare, nedorind ca cineva să piară ci ca toţi să vină la pocăinţă. Douăzeci de secole întregi a aşteptat în dragoste, îndurare şi compasiune persistentă; şi de-a lungul tuturor acestor ani mântuirea a fost gata să se descopere, iar Dumnezeu a fost gata să judece; însă El a aşteptat şi încă mai aşteaptă în răbdare şi har îndelung răbdător.
Însă El va veni, şi noi trăim pururea în speranţa venirii Lui. În felul acesta i-a învăţat să trăiască pe tesaloniceni iubitul apostol. În felul acesta a trăit el însuşi. Speranţa binecuvântată era legată întim de toate obiceiurile şi sentimentele vieţii sale de zi cu zi. Era oare o chestiune de a culege rodul ostenelilor sale? Iată ce spune el: “Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?” El avea să-i vadă pe toţi atunci şi acolo. Nici unui vrăjmaş nu-i va fi permis să împiedice acea întâlnire.
“Am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel o dată şi chiar de două ori; dar ne-a împiedicat Satan”. Ce surprinzător! Ce misterios! Şi totuşi aşa a fost. Satan a împiedicat un înger al lui Dumnezeu în îndeplinirea sarcinilor sale în vremea lui Daniel; a împiedicat un apostol al lui Hristos în împlinirea dorinţei lui iubitoare de a-şi vedea fraţii în Tesalonic. Însă mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, el nu va putea să împiedice întâlnirea plină de bucurie a Lui Hristos cu sfinţii Săi pe care o aşteptăm. Ce moment va fi acela! Ce reuniune scumpă! Ce revederi duioase! Ce salutări pline de afecţiune între dragi prieteni vechi! Dar, mult peste toate acestea, El Însuşi! Zâmbetul Lui! Primirea Lui călduroasă! Acel “bine rob bun” spus de El atât de mişcător pentru suflet!
Ce speranţă scumpă ne susţine sufletul! Ne mai mirăm de locul proeminent pe care l-a ocupat în gândurile şi învăţăturile binecuvântatului apostol? El revine la ea cu orice prilej şi în legătură cu orice subiect. Este cumva ceva care să urmeze unui progres în viaţa divină şi unei evlavii manifestată practic? Iată cum o spune el: “Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului Isus cu toţi sfinţii Săi”.
Citiorul să observe ultima expresie a acestui citat frumos şi emoţionant: “cu toţi sfinţii Săi”. Ce înţelepciune admirabilă străluceşte aici! Apostolul urma să atingă direct o eroare în care căzuseră credincioşii tesaloniceni referitor la prietenii lor care plecaseră dintre ei. Ei se temeau că cei care adormiseră nu mai urma să participe la bucuria venirii Domnului. Eroarea este complet dărâmată de acea propoziţie scurtă : ”cu toţi sfinţii Săi”. Nici unul nu va lipsi de la acea întâlnire plină de bucurie, acel cadru festiv. Binecuvântată siguranţă! Răspuns triumfător pentru toţi cei care vor să ne facă să credem că nimeni nu va împărtăşi bucuria venirii Domnului nostru în afară de unii care văd aceasta, aceea şi cealaltă! “Cu toţi sfinţii Săi”, în ciuda ignoranţei şi greşelilor lor, rătăcirilor şi căderilor lor, slăbiciunilor şi eşecurilor lor. Binecuvântatul nostru Mântuitor, Preaiubitul sufletului nostru pentru totdeauna nu ne va opri să participăm la acel moment fericit.
Oare acest har nemaiîntâlnit ne va face nepăsători? Doamne fereşte! Nu, ci numai rămânerea în înţelegerea acestui har ne poate păstra vii faţă de responsabilitatea să judecăm totul în noi şi în căile noastre care s-ar opune gândului lui Hristos. Şi nu numai atât, speranţa revenirii Domnului nostru păstrată strălucitoare şi proaspătă în inimă, va curăţi, sfinţi şi înălţa întregul nostru caracter şi drum aşa cum n-o poate face nimic altceva. “Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte după cum El este curat”.
Este imposibil din punct de vedere moral pentru oricine să trăiască în speranţa de a-L vedea pe Domnul în orice moment şi totuşi să-şi aibă inima concentrată pe lucrurile lumii - pe câştigul de bani, toleranţă de sine, plăcere, deşertăciune, nebunie. Să nu ne înşelăm singuri. Dacă vom aştepta zilnic pe Fiul lui Dumnezeu din cer, vom da drumul lucrurilor care ţin de timp şi simţuri. Putem ţine în intelect învăţătura venirii Domnului doar ca pe o simplă dogmă; putem avea întinsă înaintea ochilor minţii noastre toată gama adevărului profetic fără ca ea să producă nici cel mai mic efect asupra inimii, caracterului sau vieţii noastre practice. Dar este cu totul altceva să avem întreaga fiinţă morală, întreaga viaţă practică guvernată de speranţa strălucită şi binecuvântată de a-L vedea pe Acela care ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre în propriul Său sânge scump.
De am avea mai mult această speranţă între noi! Ne temem că mulţi dintre noi au pierdut prospeţimea şi puterea speranţei noastre reale. Adevărul venirii Domnului a ajuns la fel de familiar ca o simplă doctrină de care putem vorbi superficial; putem discuta diferite aspecte în legătură cu ea, putem dezbate cu alţi oameni referitor la ea şi în tot acest timp căile noastre, comportarea noastră, duhul şi starea noastră de spirit să arate că de fapt minţim prin ceea ce mărturisim că ţinem.
Însă nu vom continua în această direcţie tristă şi umilitoare a discuţiei. Domnul să privească la noi şi, în harul Său, să ne vindece, restaureze şi ridice sufletele! El să renască în inimile tuturor iubiţilor Săi adevărata speranţă creştină - speranţa de a-L vedea pe Luceafărul strălucitor de dimineaţă! Fie ca exprimarea inimii şi a întegii noastre vieţi să fie “Amin! Vino Doamne Isuse!”
Aici vom încheia acest articol. Am sperat să citim în cele două epistole către tesaloniceni împreună cu cititorii noştri pentru a arăta şi a demonstra că speranţa revenirii Domnului era legată de inima apostolului prin toate cadrele, toate împrejurările şi tot ce este asociat vieţii creştine. Însă vom lăsa pe cititor să facă asta pe cont propriu. Sperăm că s-a spus suficient pentru a arăta că adevărata convertire, potrivit cu învăţătura apostolică nu poate exclude binecuvântata speranţă a venirii Domnului.
Un om cu adevărat convertit este unul care s-a întors de la idoli - s-a despărţit de lume - s-a despărţit de fostul sine - s-a întors la Dumnezeu pentru a găsi în El tot cu ce-şi poate dori pentru timp şi eternitate, să-L slujească pe El şi numai pe El - şi în sfârşit, să-l aşepte “din ceruri pe Fiul Său”. Acesta considerăm că este răspunsul autentic la întrebarea “Ce este convertirea?”
Cititorule, eşti tu convertit? Dacă nu, atunci ce eşti? Dacă eşti convertit, viaţa ta o arată?