Suntem acum invitaţi să privim la ceea ce am putea numi partea pozitivă a subiectului măreţ al convertirii. Convertirea am văzut că înseamnă întoarcere de la idoli - o întoarcere de la acele lucruri care ne-au stăpânit inimile şi ne-au angajat afecţiunile - deşertăciunile şi prostiile, poftele şi plăcerile care au alcătuit întreaga noastră existenţă în zilele întunericului şi orbirii noastre. Este după cum citim în Fapte 26:18 , o întoarcere de la întuneric şi din puterea lui Satan; şi, aşa cum citim în Galateni 1:4 , o întoarcere din veacul rău de acum.
Însă convertirea este mult mai mult decât atât. Ar fi într-un fel prea puţin dacă ar fi fost numai o întoarcere “de la păcat, lume şi Satan”. Nici o îndoială că este o îndurare însemnată să fi eliberat odată pentru totdeauna de toată nenorocirea şi degradarea morală a vieţii noastre trecute; din groaznica robie a dumnezeului şi prinţului acestei lumi; de falsitatea şi deşertăciunea unei lumi care zace în braţele celui rău; şi din iubirea şi practica păcatului - sentimentele vulgare care ne-au dominat. Nu putem fi prea recunoscători pentru tot ceea ce este inclus în această parte a convertirii.
Însă, spunem din nou, există mult mai mult decât atât. Inima ar fi dispusă să întrebe: “Ce am primit în locul celor la care am renunţat? Este creştinismul numai un sistem de negări? Dacă am renunţat la lume şi la noi înşine - dacă am renunţat la plăcerile şi distracţiile de odinioară - pe scurt, dacă, am întors spatele la tot ceea ce alcătuieşte viaţa în lumea aceasta, ce primim în schimb?” 1. Tesaloniceni 1:9 furnizează într-un cuvânt răspunsul la toate aceste întrebări - un răspuns bogat, evident, distinct şi cuprinzător: “v-aţi întors...la Dumnezeu”
Preţios răspuns! Da, nespus de preţios pentru toţi cei care ştiu ceva despre însemnătatea lui. Ce am primit în locul vechilor mei “idoli”? Dumnezeu! În locul plăcerilor păcătoase şi deşarte ale acestei lumi? Dumnezeu! În locul bogăţiilor, onorurilor şi titlurilor? Dumnezeu! O, binecuvântat, desăvârşit Înlocuitor! Ce a primit fiul risipitor în locul zdrenţelor ţării îndepărtate? Haina cea mai bună în casa tatălui! În locul lăturilor de la porci? Viţelul îngrăşat din turma tatălui său. În schimbul sclaviei din ţara îndepărtată? Primirea tatălui, inima lui, masa lui!
Drag cititor, nu este acesta un schimb binecuvântat? Nu găsim noi în istorisirea cunoscută, dar totdeauna fermecătoare a risipitorului, o ilustrare atât de mişcătoare şi impresionantă a convertirii cu ambele ei aspecte? Putem să nu exclamăm privind la această imagine incomparabilă “Ce convertire! Ce întoarcere dinpre-înspre!” Cine o poate spune? Ce limbă omenească poate să exprime adecvat sentimentele pe care le-a avut rătăcitorul întors, atunci când era strâns la pieptul tatălui şi se scălda în lumina şi dragostea casei tatălui? Zdrenţele, lăturile, porcii, sclavia, egoismul rece, sărăcia, foametea, nefericirea şi degradarea morală - toate dispar şi aceasta pentru totdeauna; şi în locul acestora bucuria de nedescris a acelei case strălucite şi fericite, şi peste toate sentimentul ales că toată acea bucurie festivă care l-a înconjurat a fost trezită chiar de reîntoarcerea lui - faptul că tatăl era fericit să-l primească înapoi!
Dar vom spune poate, că această întâmplare este doar o imagine. Da; însă o imagine a ce? A unei realităţi divine şi preţioase;o imagine a ceea ce se întâmplă cu fiecare caz de convertire veritabilă, dacă doar ar fi fi privită din perspectiva cerească; nu este o simplă renunţare la lume, cu o mie şi una deşertăciuni şi flecăreli ale ei. Este, fără îndoială şi aceasta, însă cu mult mai mult de atât. Este o imagine a ceea ce înseamnă să fii adus la Dumnezeu, adus acasă, adus la pieptul Tatălui, adus în familie; făcut - nu prin pronunţarea unor formule goale, ci în puterea Duhului, şi prin lucrarea puternică a Cuvântului - un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos, un moştenitor al împărăţiei.
Aceasta, şi nimic mai puţin, este convertire. Cititorul să se asigure că o înţelege în totalitate. Să nu se mulţumească cu nimic mai puţin decât această realitate măreaţă - această întoarcere de la întuneric la lumină, din puterea lui Satan şi de la închinarea la idoli, la Dumnezeu. Creştinul este, într-un anumit sens, atât de adus la Dumnezeu ca şi cum deja ar fi în cer. Aceasta poate părea o afirmaţie îndrăzneaţă, însă este binecuvântat de reală. Să auzim ce spune apostolul Petru cu privire la această idee: „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi , ca să ne aducă la” - ce? La cer după ce murim? Nu; ci „ca să ne aducă la Dumnezeu” acum. În acelaşi fel citim în Romani 5 : „Pentru că, dacă fiind vrăjmaşi am fost împacaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui! Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”
Acesta este un principiu major. Este în afara posibilităţii de exprimare a limbajului uman să prezentăm ce implică expresia a fi “întors” sau “adus la Dumnezeu”. Scumpul nostru Domn Isus Hristos îi aduce pe toţi cei care cred în Numele Lui în prezenţa lui Dumnezeu având asupra lor toată acceptarea Lui proprie înaintea lui Dumnezeu. Ei intră în toată onoarea,virtutea şi valoarea sângelui lui Isus şi în întreaga mireasmă a Numelui Său minunat. El ne aduce în aceaşi poziţie în care se află El Însuşi. El ne leagă de El Însuşi şi împărtăşeşte cu noi tot ce are, şi tot ce este El în afară de divinitatea Lui care nu se poate transmite. Suntem identificaţi cu El într-un mod desăvârşit.
„Încă puţină vreme, şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi mă veţi vedea; pentu că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.” Din nou, “Vă las pacea; vă dau pacea Mea; Eu nu vă dau cum vă dă lumea. Să nu vi se tulbure inima nici să nu se înspăimânte.” “V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” “Nu vă mai numesc robi pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscut”.
La fel în acea rugăciune minunată din Ioan 17 citim: “le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu, şi ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat pentru că sunt ai Tăi (şi toate ale Mele sunt ale Tale şi toate ale Tale sunt ale Mele) şi Eu sunt glorificat în ei.” “le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume după cum Eu nu sunt din lume.” “Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.”
“Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi că i-ai iubit cum m-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi mai face cunoscut, ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei. ”
Este cu totul imposibil să concepem ceva mai înalt sau mai binecuvântat decât ceea ce tocmai am citit. Să fim atât de complet identificaţi cu Fiul lui Dumnezeu, să fim atât de întru-totul una cu El încât să împărtăşim aceaşi dragoste cu care El este iubit de Tatăl, să luăm parte la pacea Lui, bucuria Lui, gloria Lui - toate acestea implică cea mai înaltă măsură şi caracter al binecuvântării posibile cu care ar putea fi înzestrată o fiinţă creată. Să fim salvaţi de la groaza eternă a gropii iadului; să fim iertaţi, spălaţi şi îndreptăţiţi; să fim readuşi/reinstauraţi în tot ceea ce a pierdut Adam; să fim primiţi în Cer indiferent de caracterul sau poziţia pe care am avea-o acolo. Toate acestea ar fi o îndurare, bunătate şi favoare plină de dragoste minunate; însă a fi adus la Dumnezeu în toată dragostea şi favoarea propriului Său Fiu preaiubit, a fi intim asociat cu El în întregimea poziţiei Sale înaintea lui Dumnezeu - acum primirea Lui - în curând gloria Lui - aceasta, cu adevărat, este ceva ce numai inima lui Dumnezeu ar putea concepe şi numai puterea Lui ar putea împlini.
Ei bine, toate acestea sunt incluse în convertirea despre care vorbim. Acesta este harul măreţ al lui Dumnezeu, aceasta este dragostea cu care El ne-a iubit, chiar şi atunci când eram morţi în păcate şi fărădelegi, vrăjmaşi în gândurile noastre prin lucrări rele, slujind diverselor pofte şi plăceri, închinători la idoli, robi depravaţi ai păcatului şi ai lui Satan, copii ai mâniei, şi îndreptându-ne direct spre iad.
Iar cel mai preţios este că, numele lui Dumnezeu este glorificat şi în acelaşi timp inima Lui este mulţumită să ne aducă în acest loc de binecuvântare, dragoste şi slavă de neconceput. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc care se află mai jos decât cel al propriului Său Fiu. Aşa de bine exclama inspiratul apostol referindu-se la acest har ameţitor: “Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste; El ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1 ).
Ce adâncime de dragoste, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este scopul lui Dumnezeu să se glorifice pe Sine, de-a lungul veacurilor nenumărate ale eternităţii, în felul Său de a se ocupa cu noi. El va arăta, în Hristos Isus, în faţa tuturor făpturilor inteligente luminate, bogăţiile harului Său şi bunătatea Sa faţă de noi. Iertarea noastră, îndreptăţirea noastră, desăvârşita noastră eliberare - toate binecuvântările pe care ni le-a conferit în Hristos - sunt în vederea expunerii slavei divine în întregimea vastului univers pentru totdeauna. Cererile gloriei lui Dumnezeu nu ar mai fi împlinite sau afecţiunile inimii Lui nu ar găsi răspuns, dacă ne-ar avea în altă poziţie decât cea a Singurului, Propriului Său Fiu Preaiubit.
Toate acestea constituie ceva minunat. Pare prea frumos să fie adevărat. Însă aceste lucruri sunt vrednice de Dumnezeu, şi este buna sa plăcere să acţioneze faţă de noi. Aceasta este de ajuns pentru noi. Poate să fie, şi cu siguranţă că este mult prea mult pentru noi să le primim, însă nu este prea mult pentru Dumnezeu să le dea. El se poartă faţă de noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi de asemenea pe terenul vredniciei lui Hristos. Fiul risipitor poate cere să fie făcut ca unul dintre argaţi, dar aceasta nu se poate. Nu ar fi potrivit cu inima Tatălui să îl aibă în casă ca slujitor. Trebuie să fie acolo ca fiu sau nu se va afla acolo deloc. Dacă ar fi vorba de merit noi nu merităm locul unui slujitor cu atât mai puţin acela al fiului. Însă, binecuvântat fie Dumnezeu, nu este potrivit meritelor noastre ci potrivit dragostei fără margini ale inimii Sale, şi pentru gloria sfântului Său nume.
Aceasta deci, este convertirea. Astfel suntem aduşi la Dumnezeu. Nimic mai puţin. Nu suntem doar întorşi de la idolii noştri oricare ar fi ei, ci suntem de fapt aduşi în chiar prezenţa lui Dumnezeu, să ne găsim desfătarea în El, să ne bucurăm în El, să umblăm cu El, să ne găsim toate izvoarele în El, să depindem de resursele Sale inepuizabile, să găsim în El răspunsul desăvărşit la toate nevoile noastre în aşa fel încât sufletele noastre să fie satisfăcute şi asta pentru totdeauna.
Dorim să ne întoarcem la idoli? Niciodată! Tânjim în vreun fel după vechile noastre lucruri? Nu dacă inimile noastre înţeleg poziţia şi partea noastră în Hristos. Oare fiul risipitor tânjea în vreun fel la roşcove sau la porci când era strâns la pieptul tatălui, îmbrăcat în casa tatălui şi aşezat la masa tatălui? Nu credem şi nici nu ne putem imagina aşa ceva. Nu ne putem imagina că ar fi ridicat vreun oftat tânjind la acea ţară îndepărtată odată ce s-a aflat în cercul sfânt al acelei case strălucitoare şi fericite a dragostei.
Spunem acestea raportându-ne la standardul divin. Vai! Mulţi mărturisesc convertirea şi par să o trăiască un timp; dar nu trece mult şi încep să se răcească şi să fie obosiţi şi nemuţumiţi. Lucrarea nu a fost autentică. Nu au fost cu adevărat aduşi la Dumnezeu. Se poate ca idolii să fi fost puşi deoparte un timp, însă Dumnezeu nu a fost niciodată atins. Ei nu au găsit în El partea satisfăcătoare a sufletelor lor - nu au cunoscut niciodată cu adevărat ce înseamnă comuniunea cu El - nu au gustat niciodată mulţumirea şi odihnirea inimii în Hristos. Prin urmare, odată cu trecerea timpului biata inimă a început să tânjească din nou după lume, şi s-a întors plonjând în nebuniile şi deşertăciunile lumii cu o lăcomie mai mare ca niciodată.
Asemenea cazuri sunt foarte triste, foarte dezamăgitoare. Ele aduc mare ocară cauzei lui Hristos, şi sunt folosite de vrăjmaş ca o pârghie, ca o piatră de poticnire pentru căutătorii dornici. Însă aceste cazuri nu mută principiul convertirii divine de unde era. Sufletul care este cu adevărat convertit este unul care nu a fost numai întors de la veacul cel rău de acum şi toate pretenţiile şi făgăduinţele lui, dar care a fost condus de lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt să găsească în Dumnezeul Cel Viu şi în Fiul Său Isus Hristos tot ce ar putea să dorească pentru timp şi pentru eternitate. Unul ca acesta a terminat-o cu lumea într-un mod divin. S-a despărţit de lume odată pentru totdeauna. El a avut ochii deschişi să pătrundă în întreagime imaginea lumii. El a judecat-o în lumina prezenţei lui Dumnezeu. A evaluat-o folosind standardul crucii lui Hristos. A cântărit-o în balanţa sanctuarului, şi i-a întors spatele pentru totdeauna pentru a găsi un obiect captivant şi impunător în persoana Acelui Om binecuvântat care a fost bătut în cuie pe lemnul blestemat pentru a-l elibera nu numai de chinurile veşnice ci şi de această lume rea de acum.