Datorită nevoii de spaţiu, am fost obligat să închei ultima mea scrisoare, fără ca să ating subiectul şcolii duminicale. Trebuie cu toate acestea să dedic o pagină sau două, unei ramuri a lucrării care a ocupat un loc mare în inima mea timp de treizeci de ani. Aş găsi seria aceasta incompletă, dacă acest subiect ar rămâne neatins.
Unii s-ar putea întreba cât de mult poate fi văzută şcoala duminicală ca o parte integrală a lucrării de evanghelizare. Pot să spun că eu mă raportez la ea doar în lumina aceasta. O văd ca pe o ramură mare şi foarte interesantă a lucrării de evanghelizare. Administratorul şi profesorul şcolii duminicale sunt lucrători în câmpul larg al Evangheliei, la fel ca şi evanghelistul sau predicatorul Evangheliei.
Sunt total conştient că şcoala duminicală diferă ca subiect de o predicare obişnuită a Evangheliei. Nu este construită în acelaşi fel sau condusă într-o manieră asemănătoare. Există, dacă pot să spun astfel, o unitate a părintelui, a profesorului şi a evanghelistului în persoana lucrătorului de la şcoala duminicală. Pentru moment el ia locul părintelui, caută să facă slujba unui profesor, dar ţinta lui este scopul evanghelistului, scopul acela de mare preţ, mântuirea sufletelor micuţilor preţiosi încredinţaţi responsabilităţii sale. În ceea ce priveşte modul în care el îşi atinge scopul - detaliile lucrului său - diversele metode pe care el le foloseşte, acestea intră în responsabilitatea sa.
Sunt în temă cu obiecţia împotriva şcolii duminicale, pe motivul tendinţei ei de a se amesteca în educaţia parentală sau familială. Trebuie să mărturisesc că eu nu văd nicio putere în această obiecţie, oricare ar fi ea. Adevărata preocupare a şcolii duminicale nu este să înlocuiască instrucţia părinţilor, ci să o ajute acolo unde există, sau să suplinească lipsa ei acolo unde nu există. Sunt, aşa cum tu şi eu ştim, sute de mii de copii dragi care nu primesc niciun fel de instrucţie părintească. Mii dintre ei nu au părinţi şi alte mii au părinţi care mai bine nu ar exista. Priveşte la mulţimile care se întind prin staţiile, aleile şi curţile marilor noastre oraşe, care cu greu se ridică deasupra unei existenţe animalice - mulţi dintre ei părând mici demoni încarnaţi.
Cine se poate gândi la aceste suflete preţioase fără ca să-şi dorească o inimă blândă, prietenoasă, dăruită de Dumnezeu pentru toţi adevăraţii lucrători de şcoală duminicală şi o dorinţă pentru mai multă pasiune şi energie în această lucrare atât de binecuvântată?
Am spus adevăraţi lucrători de şcoală duminicală pentru că mă tem că mulţi din cei care se angajează în lucrare, nu sunt adevăraţi, nu sunt reali, nu se potrivesc. Mulţi, mi-e teamă, încep lucrarea ca pe o mică lucrare religioasă la modă, potrivită membrilor tineri din comunităţile religioase. Mulţi, de asemenea, o văd ca un fel de compensaţie pentru o săptămână de îngăduinţă proprie, nebunie şi spirit lumesc. Toate persoanele de acest fel sunt de fapt o piedică, mai degrabă decât un ajutor, acestei slujbe sfinte.
Apoi, sunt mulţi care îl iubesc pe Cristos cu sinceritate, şi doresc să-L slujească la şcoala duminicală, dar care nu se potrivesc pentru această lucrare. Le lipseşte tactul, energia, ordinea şi autoritatea. De asemenea, nu au acea putere de a se adapta copiilor şi de a angaja inimile lor tinere, lucru esenţial pentru un lucrător de şcoală duminicală.
Este o mare greşeală să presupui că oricine se găseste inactiv pe piaţa muncii, e potrivit să înceapă în această ramură particulară a lucrării creştine. Dimpotrivă, este nevoie de o persoană care să fie deplin potrivită de Dumnezeu pentru aceasta. Şi dacă se ridică întrebarea: «Cum vom putea vreodată avea lucrători potriviţi pentru această ramură a serviciului evanghelic?» voi răspunde: În acelaşi fel în care sunteţi aprovizionaţi în oricare alt domeniu: prin rugăciune fierbinte, perseverentă şi plină de credinţă.
Sunt deplin convins că dacă cei credincioşi s-ar lăsa mai mult cercetaţi de Duhul lui Dumnezeu pentru a simţi importanţa şcolii duminicale, dacă măcar ar putea înţelege gândul despre aceasta, la fel ca şi despre depozitul de tractate şi predicarea, ambele parte din cea mai glorioasă lucrare la care suntem chemaţi în aceste zile de sfârşit ale istoriei creştinismului; dacă ei ar fi mai pătrunşi de importanţa naturii evanghelistice şi de obiectul cu care se ocupă şcoala duminicală, ar fi cu mult mai insistenţi şi fierbinţi în rugăciune, fie în camera lor, fie în adunarea publică, pentru ca Domnul să ridice în mijlocul nostru un grup de lucrători pentru şcoala duminicală, având inimi întregi, devotate şi fierbinţi pentru aceasta.
Aceasta este lipsa, şi fie ca Dumnezeu, în mila Sa abundentă, să o suplinească! El poate şi cu siguranţă doreşte acesta. El trebuie să fie aşteptat, şi Lui trebuie să I se ceară, pentru că «El răsplăteşte pe cei care-L caută»(Evrei 11:6 ). Cred că avem multe motive de mulţumire şi laudă pentru tot ce s-a făcut în şcolile duminicale în ultimii ani. Îmi aduc aminte de timpul când mulţi din prietenii noştri păreau să treacă cu vederea în întregime această ramură a lucrării. Chiar şi acum mulţi o tratează cu indiferenţă, slăbind mâna şi descurajând inimile celor angajaţi în lucrare.
Nu vreau să mă opresc asupra acestui aspect, deoarece tema mea este şcoala duminicală şi nu cei care o neglijează sau i se opun. Îl binecuvîntez pe Dumnezeu pentru ceea ce văd ca o încurajare. Am fost de multe ori peste măsură de înviorat şi încântat văzându-i pe unii din cei mai bătrâni prieteni ridicându-se de la masa Domnului lor şi începând să aranjeze băncile pe care micuţii dragi urmau să fie aşezaţi în curând pentru a auzi dulcea povestea de dragoste a Mântuitorului. Şi ce poate fi mai plin de dragoste, mai sensibil, sau chiar mai potrivit moral pentru aceia care de abia şi-au adus aminte de dragostea care caută, în moartea Mântuitorului, decât să caute chiar şi prin aranjarea băncilor să ducă mai departe cuvintele Lui pline de viaţă: «Lăsaţi copilaşii să vină la Mine!» (Matei 19:14 ).
Aş dori să adaug mult mai mult la felul lucrării în cadrul şcolii duminicale, dar poate că este la fel de bine ca fiecare lucrător să se îndrepte spre Dumnezeul Cel Viu pentru sfat şi ajutor în legătură cu detaliul acesta. Trebuie totdeauna avut în vedere că şcoala duminicală, la fel ca şi depozitul de tractate şi predicarea, este în întregime o lucrare cu responsabilitate individuală. Acesta este un punct foarte important, şi acolo unde este înţeles pe deplin şi unde este o adevărată pasiune în inimă şi claritate a vederii, cred că modul particular de lucru nu va întâmpina mari dificultăţi. O inimă mare şi un scop fixat de a duce mai departe marea lucrare şi de a împlini glorioasa misiune dată fiecăruia dintre noi, ne va elibera de influenţa lipsită de putere a piedicilor şi prejudecăţilor, acelor nefericite obstacole faţă de tot ce este scump şi de natură bună.
Fie ca Dumnezeu să-Şi reverse binecuvântarea Sa peste toate şcolile duminicale: peste copii, peste profesori şi peste administratori! Fie ca El de asemenea să binecuvânteze pe toţi cei angajaţi în orice alt fel, în instruirea celor tineri! Fie ca El să învioreze şi să încurajeze duhurile lor, dându-le să culeagă mulţi snopi de aur în propriul teritoriu aflat pe gloriosul şi măreţul câmp al Evangheliei!