„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.” ( 15:58 )
În acest verset avem o deviză extraordinar de frumoasă pentru lucrătorul creştin, iar fiecare creştin ar trebui să fie un lucrător. Acesta ne arată cel mai valoros echilibru pentru inimă. Vedem că o stabilitate neclintită este pusă în legătură cu o activitate continuă. Acest lucru este de cea mai mare importanţă. Unii dintre noi suntem atât de obsedaţi de ceea ce numim principiu, încât părem aproape înfricoşaţi să ne implicăm în vreun proiect al unei activităţi creştine altruiste. Pe de cealaltă parte, unii dintre noi sunt atât de înclinaţi spre ceea ce numim slujire, încât pentru a ajunge la rezultatele dorite şi palpabile, nu ezităm să depăşim linia de hotar a unui principiu sănătos.
Acum, deviza noastră ne oferă un antidot divin, pentru amândouă dintre aceste lucruri rele. Ne furnizează un fundament solid pe care să stăm cu o voinţă fermă şi cu o hotărâre de neclintit. Nu trebuie să ne clintim nici măcar un pic de pe calea îngustă a adevărului divin, chiar dacă suntem tentaţi să facem aşa prin cel mai puternic argument al unei oportunităţi plauzibile. „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor.” (1. Sam 15:22 )
Ce cuvinte nobile! Fie ca ele să fie gravate cu litere, adânc şi pe deplin în inima fiecărui lucrător. Acestea sunt absolut nepreţuite, şi acest lucru este aşa în special în zilele noastre, când vedem că există atâta încăpăţânare în felul nostru de a lucra, planuri de slujire atât de nestatornice, atâta mulţumire de sine, o tendinţă atât de puternică de a face ceea ce este drept în propriii noştri ochi, o desconsiderare practică a autorităţii supreme a Sfintei Scripturi.
Această deviză îl umple pe observatorul preocupat de condiţia prezentă a lucrurilor cu cele mai serioase înţelegeri, în timp ce acesta vede înlăturarea deplină şi deliberată a Cuvântului lui Dumnezeu, chiar şi de către cei care în mod deschis îl acceptă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vorbim aici de insolenţa infidelităţii deschise şi declarate, ci de indiferenţa crudă a ortodoxiei respectabile. Sunt milioane de oameni care declară că ei cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dar cu toate acestea nu au nici cel mai mic gând de a se supune în mod absolut autorităţii acesteia. Voinţa omului este dominantă. Raţiunea umană deţine controlul. Oportunitatea comandă inima. Sfintele principii ale descoperirii divine sunt măturate precum frunzele de toamnă sau praful de pe aria de treierat înaintea influenţei intense a opiniei publice.
Având în vedere toate acestea, cât de valoroasă şi de importantă este prima parte a devizei lucrătorului! „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi.” Acest „de aceea” aduce sufletul înapoi pe fundamentul solid aflat în partea precedentă a capitolului în care apostolul dezvăluie cel mai sublim şi preţios adevăr care ar putea vreodată captiva inima credinciosului - adevăr care înalţă sufletul cu totul deasupra întunericului şi negurilor vechii creaţii şi îl aşează pe stânca solidă a învierii. Aceasta este stânca pe care suntem îndemnaţi să stăm tari şi neclintiţi. Nu este vorba despre o aderenţă încăpăţânată la propriile noastre idei - la o dogmă sau o teorie preferată pe care am adoptat-o - ori la orice altă învăţătură. Nu este nimic de felul acesta, ci este vorba despre o înţelegere fermă şi o mărturisire exactă a întregului adevăr al lui Dumnezeu, potrivit căruia Hristosul înălţat este Centrul veşnic.
Dar trebuie să ne amintim şi cealaltă parte a devizei noastre. Lucrătorul creştin are ceva mai mult de făcut pe lângă faptul de a sta cu fermitate pe fundamentul adevărului. El trebuie să cultive activităţile plăcute ale harului. El este chemat să „prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului.” Fundamentul principiului sănătos nu trebuie niciodată abandonat, însă lucrarea Domnului trebuie dusă mai departe cu sârguinţă. Sunt oameni cărora le este atât de teamă de a nu greşi, încât nu fac nimic; iar alţii, care decât să nu facă nimic, fac ceva greşit. Deviza noastră corectează amîndouă lucrurile. Ne învaţă să adoptăm o atitudine neclintită acolo unde este implicat adevărul; pe de cealaltă parte ne conduce să continuăm în lărgime de inimă şi să ne implicăm cu toată puterea în lucrarea Domnului.
Fie ca cititorul creştin să observe in mod special expresia „lucrarea Domnului.” Nu trebuie să ne imaginăm nicio clipă că tot ceea ce implică eforturile noastre ca creştini declaraţi este îndreptăţit să fie desemnat „lucrarea Domnului.” Departe gândul de aceasta! Vedem o grămadă de lucruri întreprinse ca slujbă pentru Domnul, cu care o persoană spirituală nu ar putea vreodată să asocieze sfântul Nume al lui Hristos. Noi dorim să avem conştiinţa instruită cu privire la lucrarea în care ne implicăm. Simţim în mod profund câtă nevoie este ca în aceste zile de încăpăţânare, neglijenţă şi liberalism crunt, să avem autoritatea lui Hristos în tot ceea ce facem, în felul de a lucra sau de a sluji. Binecuvântat fie Numele Lui, El ne permite să-L punem în legătură cu cele mai neînsemnate şi banale activităţi ale vieţii de zi cu zi. Putem chiar mânca şi bea în Numele Său sfânt spre gloria Sa. Domeniul de slujire este suficient de întins; este limitat numai de această importantă expresie: „lucrarea Domnului.” Lucrătorul creştin nu trebuie să se implice în nicio lucrare care nu se aşează sub acel sfânt şi deosebit de important titlu. El trebuie, înainte de a se implica în orice lucrare, să-şi pună această mare întrebare practică: „Poate aceasta să fie numită în mod sincer lucrarea Domnului?”