Tristeţea unei tinereţi care trece
Este dureros să vezi, în atâtea locuri, tineretul creştin îndepărtându-se de adunările de părtăşie şi căutând în lume bucurii şi satisfacţii cu care Satan îi fascinează, dar nu i le dă. Ici şi colo, apar goluri, locuri libere: cei pe care Domnul îi ia la El nu sunt toţi înlocuiţi pentru că, în generaţia care se pregăteşte, sunt prea numeroşi cei care abandonează drumul mărturiei. Iar printre cei care rămân, câte adevăruri ale Cuvântului privind Biserica sau umblarea creştină sunt puţin sau chiar deloc cunoscute! Se vine la strângerile ca Adunare din rutină, principiile părtăşiei fiind prea puţin cunoscute. Ceea ce ne lipseşte se pare că este tocmai înţelegerea personală şi profundă a Scripturii, însuşirea cărţilor preţioase care ne-au fost lăsate de cei care „cu toiegele lor” au săpat fântâni (Numeri 21:18 ) – daruri minunate pe care Domnul le-a dat pentru Adunarea Sa, slujirea binecuvântată a celor ce chiar morţi fiind ne vorbesc încă (Evrei 11:4 )
Părinţi care încurajează curentul
Dragi părinţi creştini, luptăm oare destul împotriva creşterii acestui curent? La rădăcina răului nu este oare, într-o mare măsură, educaţia creştină insuficientă din familiile noastre? Nu lăsăm noi, prea adesea, grija acestei educaţii în seama fraţilor şi surorilor de la şcolile duminicale – lucrare preţioasă, făcută din inimă şi cu devotament şi pentru care trebuie să nu încetăm să ne rugăm –, dar care nu ar trebui în niciun caz să înlocuiască educaţia creştină pe care avem responsabilitatea să le-o dăm noi copiilor noştri? Încă de la o vârstă fragedă ar trebui să-i obişnuim să citească zilnic Cuvântul. Creştinii din Bereea cercetau „în fiecare zi Scripturile” (Fapte 17:11 ). Să ne gândim că ei făceau asta în familie şi că, astfel, copiii, ca şi părinţii, primeau sfaturi, învăţătură şi îndemnuri. Domnul Însuşi i-a învăţat pe ucenici să ceară: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!” (Luca 11:3 ). Hrană materială, fără îndoială, dar şi hrană spirituală, amândouă fiind la fel de necesare, căci „omul nu trăieşte doar cu pâine, ci… cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3 ). Lucrul acesta ne este spus – mai exact – în relaţie cu mana pe care orice israelit trebuia s-o adune – în timpul traversării deşertului – în fiecare dimineaţă, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru cei care erau „în cortul lui” (Exod 16:16 ; 21 ).
Rolul mamelor
Este cazul să mai insistăm asupra rolului atât de important şi decisiv al mamei creştine? Timotei fusese iniţiat în scrierile sfinte încă din copilărie. Ce învăţătură primise el de la bunica Lois şi de la mama Eunice! (2. Timotei 3:14 ; 15:1-5 ). În ce atmosferă pioasă a crescut Marcu! Nu se spune nimic despre tatăl său, dar Cuvântul ne vorbeşte despre mama sa şi ni se dă un singur detaliu despre acest cămin creştin şi care pare a-l caracteriza: „Mulţi erau adunaţi acolo şi se rugau” (Fapte 12:12 ). Ce consecinţe pentru Marcu: după câţiva paşi, fără îndoială greşiţi, el a fost „de folos pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ), „de mângâiere” pentru apostolul Pavel (Coloseni 4:10, 11 ), iar Duhul Sfânt l-a folosit pentru a urma viaţa perfectului Slujitor. Nu-i aşa că învăţăturile evlavioase ale mamei sale au adus roade? Şi nu se verifică ceea ce a scris regele Solomon: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”? (Proverbe 22:6 ) Să citim cu atenţie istoria împăraţilor lui Iuda şi Israel: când un rege nou urcă pe tron, se spune că el a făcut ce este bine – sau rău – în ochii lui Dumnezeu şi aproape întotdeauna se adaugă: „Numele mamei lui era…” ( 14:21 ; 15:2 ; 12:1 ; 14:2 ; 15:2, 33 ; 18:2 ; 21:1, 19 ; 22:1 etc.) Nu asupra influenţei mamei vrea Duhul Sfânt să ne atragă atenţia? Şi câte alte exemple mai avem în Scriptură, încurajări preţioase pentru o mamă creştină! Viaţa copilului va fi marcată de amprenta de neşters a educaţiei pe care mama lui va şti să i-o dea.
Influenţa umblării practice a părinţilor
Dacă este printre tineri atâta dezinteres pentru lucrurile care „sunt cu adevărat viaţa” nu se datorează oare mai ales faptului că umblarea noastră practică este adeseori în contradicţie cu ceea ce spunem sau am vrea să fim? Înainte de naşterea lui Samson, tatăl său, Manoah, a pus această întrebare: „ce va trebui să păzim cu privire la copil şi ce va fi de făcut?” Îngerul Domnului răspunde (referitor de întrebare, pare a fi la prima vedere): „Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu guste niciun rod din viţă, să nu bea nici vin, nici băutură tare, şi să nu mănânce nimic necurat; să păzească tot ce i-am poruncit.” (Judecători 13:12-14 ). Fără îndoială, ştim că Îngerul i-a apărut mai întâi nevestei lui Manoah, spunându-i: „Vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui căci acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui” (v. 5). Cele trei caracteristici de nazireu trebuiau să fie vizibile încă din copilărie: să nu bea vin (nimic din plăcerile pământului); să nu-şi radă capul (supunere şi consacrare lui Dumnezeu, ascultare de Cuvântul Său); să nu atingă nicio mortăciune (niciun contact cu ceea ce este necurat) (Numeri 6 ).
Dar Îngerul lui Dumnezeu nu mai repetă toate acestea când îi răspunde lui Manoah: nu este vorba de ceea ce va trebui să facă tânărul, ci de ceea ce trebuie să facă mama lui (Am putea sublinia şi aici rolul atât de important al unei mame creştine). Este partea de responsabilitate a părinţilor: trebuie ca şi noi înşine să ne despărţim de tot ce înseamnă lume ca să fie păstraţi copiii noştri pentru Cristos. Tot ceea ce ne defineşte are o influenţă asupra copiilor noştri, deşi poate subapreciem acest lucru. Care a fost rezultatul în ceea ce-l priveşte pe Samson? „Copilul a crescut şi Domnul l-a binecuvântat!” (Judecători 13:24 ). Am putea să dorim pentru copiii noştri ceva mai mult?
Cât de sacră este responsabilitatea părinţilor creştini! Dumnezeu, încredinţându-ne un copil, ne-a încredinţat un suflet – cât de mare este preţul unui suflet! –, iar El vrea acest suflet pentru cer. Dacă acest copil ne este luat înainte de a fi atins vârsta responsabilităţii, ştim că el este primit în odihna prezenţei lui Dumnezeu. O comparaţie între pasajele binecunoscute din Matei 18:11 şi Luca 19:10 nu lasă nicio îndoială asupra acestui fapt. Dar din ziua în care acest copil devine responsabil, el nu va ajunge în cer decât dacă, având de-a face cu Domnul, va crede „în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”, fiind îndreptăţit prin credinţă, dar prin credinţa lui personală. Deci în aceasta constă responsabilitatea noastră: să creştem acest copil în aşa fel încât el să fie salvat prin credinţa în Evanghelie. Şi, dacă eşuăm în această răspundere, sufletul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat şi care era destinat cerului, va fi pierdut pentru totdeauna „în focul cel veşnic care a fost pregătit pentru diavol şi îngerii lui”. Avem nevoie, nu-i aşa?, să cântărim această responsabilitate – despre care am putea spune că este înfricoşătoare, dacă nu am conta pe ajutorul de sus, pe promisiunile Cuvântului şi pe abundenţa harului Domnului nostru.
Ce trebuia să facă nevasta lui Manoah? Să nu mănânce nimic care provine din viţa de vie, să nu bea nici vin, nici băuturi ameţitoare, să nu mănânce nimic necurat.
Cât de adesea, vai!, căutăm pentru noi înşine plăceri pământeşti care ne fac să atingem lucruri necurate. Copiii ne observă; lipsurile noastre, inconsecvenţele nu le scapă. Ce exemplu le dăm dacă ei au sub ochi un drum de neascultare? Cum am putea să-i creştem „în mustrarea şi învăţătura Domnului”? (Efeseni 6:4 ). Nu vom mai avea, poate, nici îndrăzneala de a le citi Cuvântul care judecă purtarea noastră. Să ne gândim în primul rând la responsabilitatea care ne revine nouă când mergem pe un astfel de drum: fără îndoială, o pierdere pentru noi; dar să reflectăm la consecinţele – veşnice, poate – pentru cei pe care îi iubim atât! Să ne oprim o secundă şi să ne scrutăm căile. Atenţie! Să ne gândim la copiii noştri…
Cât este de importantă citirea Cuvântului lui Dumnezeu
Dar, în afară de pericolul din ce în ce mai mare ca lumescul să ne invadeze căminele, mai semnalăm unul. Am insistat asupra necesităţii unei citiri zilnice a Scripturii şi nu prea ştim s-o facem. Suntem atenţi în ceea ce priveşte duhul în care o facem? A le lăsa copiilor impresia a ceva făcut din obişnuinţă, sau dintr-o austeră obligaţie de îndeplinit, sau a unei sarcini greu de suportat de care eşti nerăbdător să scapi nu înseamnă să mergi împotriva scopului căutat? S-ar părea că ceea ce ne trebuie este să ne învăţăm copiii să-L iubească pe Domnul, ca să se nască şi să se dezvolte în inimile lor această bucurie de a-I aparţine şi de a trăi cu El. Să facem atrăgătoare pentru ei această lectură a Cuvântului în familie! Să-i facem interesaţi de ceea ce citesc! Să-i lăsăm să pună întrebări la care Domnul ne va da răspunsul potrivit! Să le dăm o explicaţie a textului citit potrivită înţelegerii lor; să revenim asupra celor citite în zilele precedente… Vom fi mulţumiţi de rezultate, acestea fiind o manifestare a harului lui Dumnezeu. Vom fi încurajaţi văzând suflete tinere deschizându-se minunilor Cuvântului lui Dumnezeu, dornice să le înţeleagă mai bine. Vom fi uimiţi văzând cât de profund va intra sămânţa şi cu câtă bucurie va fi primită. Şi, mai târziu, „la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6:9 ).
Să fim exemple vii – Importanţa rugăciunii
Dar pentru a-i învăţa pe copiii noştri să-L iubească pe Domnul, trebuie să fim pentru ei exemple vii. Bineînţeles că trebuie să le vorbim mult de Domnul Isus, dar să le arătăm în fiecare zi, prin viaţa noastră, ce preţ are această Persoană pentru inimile noastre. Să le arătăm că fericirea – pe care Satana le-o promite atrăgându-I către lume – noi am găsit-o în Domnul Isus Cristos. Să nu uităm că mărturia mută este mai puternică decât cea exprimată în cuvinte şi că aceasta din urmă este fără rod dacă nu este însoţită de prima: mărturia este mai mult în fapte, decât în vorbe. Să ne gândim mai mult la responsabilitatea noastră faţă de copiii noştri. Dacă ne-am gândi mai mult la asta, am ajunge la o viaţă practică care va răspunde mai bine la ceea ce Domnul aşteaptă de la noi. Ce roade ar fi atunci pentru casele noastre, pentru adunările noastre!
În sfârşit, să nu uităm că putem fi copleşiţi de teamă în faţa responsabilităţii care apasă pe umerii noştri, dar avem întotdeauna un ajutor la dispoziţia noastră: rugăciunea. Să ne rugăm pentru noi, ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de care avem atâta nevoie în orice moment – să ne rugăm pentru copii, pentru ca Dumnezeu să ducă până la capăt în inima lor o lucrare pentru care trebuie să privim la El –, să ne rugăm pentru toţi copiii pentru ca să ne fie dat harul, dacă Domnul întârzie, să vedem această scumpă generaţie de tineri sporind rândurile mărturiei –, să ne rugăm pentru părinţii creştini ca să ne fie dat să fim buni administratori pentru ceea ce Dumnezeu a vrut să ne încredinţeze. Să ne gândim că ni se va cere socoteala!