Foarte întăritoare pentru credinţă sunt răspunsurile directe la rugăciuni, chiar şi pentru cele mai mici lucruri, dar în mod deosebit în lucrarea pentru Domnul. Dacă ştii că Domnul te-a trimis într-un anumit loc, predici într-un mod cu totul deosebit.
Îmi amintesc că odată am fost călăuzit să mă duc la Leeds pentru a predica. Am plecat imediat. Când am sosit acolo, fraţii erau strânşi pentru rugăciune. Am îngenuncheat în apropierea uşii, fără să fie observată prezenţa mea. S-au înălţat rugăciuni pentru mine, ca să fiu trimis în puterea Duhului şi să fie binecuvântată vestirea Cuvântului din următoarea zi. Cred că a fost într-o sâmbătă seara; şi, dacă îmi amintesc bine, cu această ocazie, viaţa mi-a fost în pericol în timp ce vorbeam în aer liber în faţa unui mare număr de ascultători. Necredincioşii păreau să fie umpluţi de o mânie satanică, dar Domnul m-a păzit.
Odată, când am predicat în aer liber în Sheffield, am scăpat ca prin urechile acului de pericol. Am observat că un număr de catolici irlandezi au format un cerc în jurul meu. Apoi, doi bărbaţi au păşit spre mine şi mi-au strâns mâinile la spate, în timp ce vorbeam. În acel moment am simţit în spate vârful unui obiect ascuţit. Imediat am spus: „În Numele Domnului Isus Hristos vă poruncesc să-mi faceţi loc pentru a ieşi din această strâmtoare; sunt atacat.“ A fost o privelişte ciudată să vezi cum mulţimea s-a împărţit în două şi mi-a făcut loc. A fost mâna lui Dumnezeu. Am păşit vreo 300-500 de metri, apoi mi s-a părut că picioarele nu mai vor să mă asculte şi cu greu am ajuns acasă.
Nu vreau să trezesc impresia că întotdeauna am avut parte de un astfel de tratament din partea catolicilor. De cele mai multe ori ascultau atenţi în timpul adunărilor în aer liber, deoarece obişnuiam doar să vestesc Evanghelia şi nu să-i atac. Amintesc un exemplu. Într-o duminică dimineaţa mergeam spre atelierele de olărie din Newcastle. Prietenul meu mi-a spus: „Bărbatul care ne vine în întâmpinare este un catolic foarte serios“. Când ne-am întâlnit, m-am îndreptat spre el şi i-am spus: „Vă rog ceva deosebit pentru această după-amiază. Faceţi-le, vă rog, cunoscut fraţilor dumneavoastră de credinţă că intenţionez să predic astăzi la ora cincisprezece în piaţă şi că vreau să dovedesc că învăţătura bisericii romane din anul 60 după Hristos este singura învăţătură adevărată.“ - „Bine“, a spus acela, „am înţeles şi voi face ceea ce m-aţi rugat.“ - „Şi“, am continuat eu, „aveţi de grijă ca toţi să aibă loc cât mai aproape de mine şi nu permiteţi nimănui să mă deranjeze sau să mă oprească să-mi termin discursul.“ A fost uimitor în ce număr mare au venit la ora cincisprezece! S-au aşezat în rânduri strânse în jurul meu, încât nimeni nu se putea apropia de mine. Am început să arăt că nu putem avea nici o îndoială că în anul 60 după Hristos adevărata biserică a fost în Roma. Ea era formată din toţi credincioşii din Roma, care reprezintă adevărata biserică. Nu suntem nici în necunoştinţă de adevărata învăţătură a bisericii din Roma în anul 60. Avem o relatare inspirată despre această învăţătură şi dorim să ne îndreptăm atenţia spre acest document. În capitolele 1-3 din epistola către Romani găsim constatarea referitoare la stricăciunea totală a omului prin păcat. Fie iudeu, fie grec, toţi erau păcătoşi, toţi erau vinovaţi, toţi erau incapabili să dobândească dreptatea prin faptele legii. Oricine poate dovedi aceasta prin propriile experienţe. Aşa este, pentru că aceasta era învăţătura adevărată a bisericii din Roma în anul 60.
Apoi am continuat să arăt dreptatea lui Dumnezeu descoperită în planul minunat de mântuire. Dumnezeu este drept dacă îndreptăţeşte pe baza morţii ispăşitoare a lui Isus pe toţi cei care cred în El. „Credinţa lui i se socoteşte ca dreptate“ (Romani 4:5 ); „ ...cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre, care a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4:24,25 ). Astfel suntem îndreptăţiţi, declaraţi drepţi. Apoi am dat exemple pentru a arăta că vina imensă a păcatelor noastre a fost plătită şi că dovada veşnică a îndreptăţirii noastre este învierea lui Isus dintre morţi. El este pentru veşnicie dreptatea noastră. Deoarece aşa stau lucrurile, biserica din Roma sau credincioşii din Roma aveau o caracteristică importantă. Un semn al adevăratei învăţături era că ei nu sperau să fie mântuiţi, nu sperau să realizeze ei înşişi pacea cu Dumnezeu, ci ei aveau pacea cu Dumnezeu. „Deci, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5:1 ). Aceasta era învăţătura adevărată a bisericii din Roma în anul 60 după Hristos.
Toate învăţăturile care i se opun sunt erezie şi eroare. Toţi oamenii sunt vinovaţi. Numai salvarea prin sângele lui Isus, nu prin lucrări omeneşti, este remediul. Toţi cei care cred în Domnul Isus, sunt îndreptăţiţi şi au pace cu Dumnezeu. Ei nu speră să-şi câştige pacea cu Dumnezeu. Isus a săvârşit lucrarea la cruce. Ei au crezut aceasta şi au primit pace cu Dumnezeu prin Isus Hristos.
Aplicaţia practică a acestui adevăr a început să devină incomodă pentru prietenii mei. S-au privit unii pe alţii când i-am întrebat dacă aceasta este învăţătura tuturor din jurul meu, dacă au experimentat cu toţii că sunt păcătoşi pierduţi şi că oricât s-au străduit nu au câştigat dreptatea şi pacea prin lucrările legii, dacă au acceptat salvarea deplină prin Hristos, dacă au crezut într-adevăr în Dumnezeu, dacă speră să obţină pacea sau pot spune împreună cu credincioşii romani din anul 60: „Avem pace cu Dumnezeu“. I-am asigurat că nu există o altă salvare conform învăţăturii bisericii din Roma, aşa cum este ea descoperită în epistola adresată romanilor din anul 60. Între timp, unii dintre prietenii mei au plecat, dar mulţi m-au ascultat până la sfârşit. Nu s-a auzit nici un cuvânt jignitor. O, de ar descoperi ziua aceea că atunci au fost conduse suflete la odihna în Hristos şi la credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu!
Aceasta îmi aduce aminte în ce mod ciudat catolicii din Glasgow au devenit ascultătorii mei. După ce am sosit din Birmingham în Glasgow, un prieten drag a mers cu mine la Salzmarkt, o piaţă mare, unde se obişnuia în acea vreme să se ţină tot felul de discursuri şi deseori şi predici. Vorbea un predicator scoţian. El le spunea oamenilor să renunţe la păcatele lor, să fie buni, religioşi şi treji. La final i-a invitat să frecventeze biserica scoţiană şi să meargă chiar atunci împreună cu el într-o astfel de biserică. Când a încheiat, am păşit în faţă şi am spus că tocmai am sosit dintr-o călătorie de 300 de mile şi că intenţionez să adaug câteva cuvinte. N-a plecat aproape nimeni, toţi au ascultat cu atenţie şi au venit şi alţii din toate părţile. Am considerat că nu este corect să spun ce gândeam eu de-spre predica precedentă pe care tocmai o auziseră, ci am început în felul următor:
„Aţi auzit ce v-a spus acest predicator în vârstă. Nu aţi fi foarte fericiţi dacă aţi face ceea ce v-a spus el? Nu ar fi mult mai bine pentru fiecare să renunţe la păcat şi să devenim un popor sfânt, religios şi treaz? Ştiţi că ar fi mai bine dacă aţi fi sfinţi, atât de sfinţi, încât să fiţi potriviţi pentru cer şi să mergeţi cu siguranţă acolo. V-ar face altceva mai fericiţi decât faptul de a şti cu siguranţă că veţi ajunge în cer?“ Răspunsul a fost numeroase încuviinţări din cap. „Dar“, am continuat eu, „spuneţi-mi, nu aţi încercat mulţi dintre dumneavoastră să faceţi ceea ce v-a cerut predicatorul? Aţi încercat să vă lăsaţi de păcatele voastre şi aţi încercat să fiţi sfinţi. Aţi dorit să fiţi potriviţi pentru cer, dar aţi suferit un eşec mare. Unii dintre dumneavoastră aveţi impresia că este inutil să vă străduiţi în continuare. Simţiţi că parcă deveniţi mai răi şi mai răi. Mergeţi la biserică şi încercaţi să fiţi religioşi, dar prin aceasta nu vă faceţi mai buni deloc. Doriţi să faceţi ceea ce v-a spus predicatorul, dar nu puteţi. Nu este acesta adevărul?“
Oamenii păreau să fie convinşi. Apoi am spus (încerc să redau conţinutul cât mai exact, în măsura în care îmi amintesc): „Acum vreau să vă spun de ce am călătorit 300 de mile. Dumnezeu cunoaşte întreaga noastră neputinţă de a ne ajuta şi starea noastră vinovată. El nu ne-a văzut numai ca vinovaţi, ci şi fără puterea de a ne face mai buni, aşa cum înşivă aţi constatat. El a văzut că suntem pierduţi. Dacă cineva vrea să fie mântuit, aceasta se poate numai prin Domnul Isus. Noi suntem pierduţi! Orice strădanie proprie de a ne salva dovedeşte numai că suntem pierduţi. Dar Dumnezeu L-a trimis pe Isus, ca să caute pe cei pierduţi şi să-i găsescă. El este Salvatorul nostru!“ Apoi am deschis Cuvântul lui Dumnezeu şi le-am arătat cum Dumnezeu i-a iubit atât de mult, încât L-a dat pe Fiul Său să săvârşescă ispăşirea pentru păcatele lor. Apoi am încheiat, deoarece între timp se făcuse târziu, dar nimeni nu a vrut să plece şi am fost rugat să continui şi să le relatez mai mult despre aceste lucruri binecuvântate. Am predicat încă o oră.
În jurul pieţei din Glasgow locuiau mulţi catolici. Mulţi au venit să asculte şi nimeni nu a arătat o mai mare atenţie decât aceştia. Câţiva ani mai târziu, am mers din nou acolo şi imediat ce am ajuns în acea piaţă, am fost recunoscut. Au venit din nou catolici irlandezi, care au rămas până la sfârşitul predicii. A trebuit să prelungim vestirea Cuvântului până seara târziu. Mi s-a spus că aceştia arătau un interes deosebit faţă de astfel de predici. Relatez acestea pentru a arăta cât de important este să vestim harul lui Dumnezeu de care are nevoie orice suflet şi să nu atacăm pe nimeni. Nimic nu descoperă atât de limpede greşelile noastre omeneşti ca adevărul lui Dumnezeu. Să ne gândim mereu că omul, în starea sa firească, fie catolic, fie protestant, „este întuneric“, nu doar se află în întuneric, ci el însuşi este întuneric. „Pentru că odinioară eraţi întuneric, dar acum, lumină în Domnul“ (Efeseni 5:8 ). Nu există nici o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu, nu există nici o lumină, decât numai în Hristos: în afară de El, totul este întuneric moral.
A fost remarcabil în ce mod a adunat Domnul atâţia ascultători fără vreo invitaţie specială, pentru ca să poată fi vestit Cuvântul Său.