Predicarea și învățătura

Acţioneaxă potrivit convingerilor tale, şi atunci cea mai dulce curtoazie se înăcreşte; dorinţa ta de a-i fii plăcut lui Dumnezeu cu orice preţ va fi înfierată ca mândrie fariseică şi exclusivism. Profetul evanghelic a spus: „cel care se depărtează de rău devine o pradă“ (Isaia 59 .15).

Un slujitor creştin american spunea: „William Kelly a contribuit la zidirea a mii de suflete prin expunerile sale clare asupra Scripturii“. Dar pe unii din cadrul clerului şi pentru slujitorii religiei în general poziţia sa ecleziastică i-a pus în încurcătură, iar pe alţii i-a iritat. Lui îi era clar că avea o poziţie bine definită. Ştia exact pe ce poziţie se situa în ceea ce priveşte credinţa şi ordinea în biserică. Deseori el a experimentat practic ce înseamnă citatul de mai sus din Isaia. Cu preţul onorurilor şi poziţiei înalte în lume, el a urmat până la capăt şi în mod consecvent cursul pe care şi-l alesese. Asupra subiectelor contencioase cu privire la botezul copiilor sau al casei, el şi-a format convingerea clară, întemeiată pe studiul Scripturii, că nu exista nici o permisiune şi nici o îndrumare[1], dar cu toate că el credea în necesitatea botezului credincioşilor, nu a fost un baptist. Privea cu îngrijorare preocupările din ce în ce mai mari cu tipicul ecleziastic al celor care se mărturiseau creştini, fie de-o parte, fie de cealaltă.

Cu privire la subiectul comuniunii în biserică, principiile la care ţinea şi pe care le practica, au fost în mod ciudat deseori prost înţelese sau reprezentate greşit de unii, fie din orientare lumească, fie din spirit legalist, acestă interpretare greşită găsindu-şi expresia în următorul enunţ: „Primim pe orice creştin ca atare[2], indiferent de legătura pe care va fi avut-o cu biserica naţională sau cu o biserică dizidentă, fie în particular, fie în public. Ei ni se pot alătura în închinare şi la masa Domnului. Sunt liberi la fel ca oricare dintre noi să participe la mulţumiri, la rugăciuni sau cu un cuvânt de zidire dacă aşa îi îndeamnă Dumnezeu, şi aceasta fără ca să avem prevederea ca ei să întrerupă vechile lor relaţii sau să se întâlnească numai cu noi. Unde se face aceasta decât la fraţi? La noi, dimpotrivă, dacă vreun om evlavios din biserica naţională sau din vreo biserică dizidentă găseşte de cuviinţă să vină când noi ne amintim de Domnul împreună, este în regulă dacă face vreunul din aceste lucruri în mod spiritual, nu primind permisiunea de la vreunul dintre noi, ci luând aceasta ca o responsabilitate a lui înaintea lui Dumnezeu“.

C.H. Mackintosh (1820-1896) a scris, în 1876, îi răspundea unuia di n corespondenţii săi din Essex  la „Lucruri vechi şi noi[3]“ spunând că era în totul de acord cu prietenul lui; William Kelly, cu privire la primirea creştinilor la masa Domnului. În răspunsul său el spunea: „orice mod altă procedură sau orice principiu nu este potrivit adevărului despre unitatea trupului. La masa Domnului îşi are locul orice membru al trupului lui Hristos, dar cu condiţia ca disciplina adunării să nu ceară ca acela să fie exclus“.

În continuare, el spune: „În legătură cu primirea la masa Domnului sunt două lucruri pe care niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere, şi anume: primul este harul, care nu va permite să fie excluşi cei care se cuvine să fie primiţi, iar în al doilea rând sfinţenia, care nu va permite să fie admis vreunul din cei care trebuie excluşi. Ţinând cont de acestea nu am avea dificultăţi practice în legătură cu primirea“.

O scrisoare pe această temă arată şi mai clar concepţiile lui:

Blackheath, 31 august 1875

                Scump frate,

Anumite persoane din rândul fraţilor pot căuta să le impună evangheliştilor sau altora impună ideile lor proprii, dar orice îngustime de acest fel este respinsă de orice om înţelept dintre noi, şi, ceea ce este şi mai important, ea este moartă în ceea ce priveşte întoarcerea la a ţine Cuvântul lui Hristos şi a nu tăgădui Numele Lui, care caracterizează acea lucrare. S-a ridicat problema atât cu privire la comuniune cât şi cu privire la slujire, şi deseori cei care sunt în poziţia de a vorbi s-au opus tendinţei unei şcoli exclusiviste. Dacă unii au căutat să se impună cerinţa ca toţi aceia care sunt primiţi să aibă o înţelegere bună, eu le-aş răspunde că asemenea cerinţe sunt zadarnice şi nescripturale şi că ei înşişi, atunci când au fost primiţi arătau exact opusul bunei înţelegeri, pentru că, dacă este să aibă cineva o bună înţelegere, atunci cei care primesc în comuniune se cuvine să fie aceia, iar cei care cer inteligenţă de la cei pe care este vorba să-i primească arată tocmai lipsa acelei inteligenţe pe care o cer de la alţii, pentru că altfel nu s-ar aştepta să găsească aceasta acolo unde ea nu poate fi…

Scriptura nu cunoaşte noţiunea de a ţine afară un membru al trupului lui Hristos care are o umblare evlavioasă[4].

La fel de puţin se cuvine ca biserica să se amestece în lucrarea Domnului, în special în evanghelie. Slujitorul trebuie să fie dependent numai de Domnul, slujitorului trebuind să-i fie întreţinut sentimentul responsabilităţii lui directe înaintea Domnului fără intervenţia bisericii. Acesta este principiul pe care-l susţine orice frate ca fiind o datorie sacră… Aceasta îl păstrează pe evanghelist neîntinat în ceea ce priveşte libertatea şi responsabilitatea faţă de Stăpânul lui.      

Altuia, care se mândrea că evită să intre în comuniune cu adunarea în temeiul unor probleme reale sau imaginare, îi scria:

Dragă Domnule,

Din câte înţeleg, poziţia dumneavoastră este aceea de a vă „ţine departe“ sau de a nu admite pic de arianism în relaţiile din biserică. Fără-ndoială că o bucată de pâine uscată cu pace este mai bună decât o casă plină de jertfe şi ceartă, după cum este mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş decât într-o casă mare cu o femeie certăreaţă.  

Dar citesc clar în ultima epistolă a marelui apostol, singurul care a transmis adevărul despre biserică, că harul oferă cu totul alte resurse pentru a preveni dezordinea şi pericolele din zilele din urmă. Se poate ca împrejurările să ducă la izolarea câte unuia ici şi acolo, dar izolarea nu este ceea revelată ca măsură pe care cineva se cuvine să o ia, nici nu este un scop legitim, „Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne având pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi, şi oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege»“. Aceasta este o chestiune individuală deosebit de importantă aşa cum sunt lucrurile. Dar aceasta nu-i totul, ci „într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“. Şi aţi acţionat în temeiul acestui cuvânt. Nu suntem legaţi de corupţia ecleziastică acolo unde ea este consfinţită prin legi şi nu poate fi eliminată. Când cineva nu poate curăţa răul, atunci trebuie să iasă afară. Dar aceasta nu-i totul. În timp ce apostolul îl îndeamnă pe copilul preaiubit să fugă de poftele tinereţii, cu tot spectrul lor larg, unele dintre ele fiind foarte subtile, el adaugă „urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (v. 2. Timotei 2 .19-22). Astfel, cineva trebuie să caute ca tovarăşi martori chemaţi ca şi el la aceeaşi fidelitate. Nicicând nu se cuvine să gândească cineva să rămână izolat. Duhul Sfânt îndeamnă, prin har, pe credincios să dorească şi să caute comuniunea sfinţilor, indiferent cât de adâncă şi de generalizată ar fi ruina creştinătăţii.

Apocalipsa 2 .3 pare să pledeze pentru individualism. Dar chemarea este pentru „cine aure urechi de auzit“ şi este un imperativ care nu permite ca adunările să stăpânească în mod absolut credinţa sau practica. Sunt deci dator să ascult nu de biserici, indiferent de autoritatea pretinsă pentru a susţine răul sau eroarea, ci de ceea ce le spune Duhul. Vocea lor se cuvine, în prima instanţă, să fie privită cu respect şi ascultată (cum ascult vocea părinţilor mei), dar sigur că nu atunci când răul sau eroarea este ceva cunoscut, pentru că altfel ceea ce se cuvine să fie sfânt devine un paravan care adăposteşte răul şi poate ajunge ca o pasăre necurată şi urâcioasă. Fiind o carte profetică, Apocalipsa avertizează şi cheamă la ascultare de cuvânt, dar acel cuvânt nu era să lăsăm vreun suflet credincios să rămână în izolare. Dimpotrivă, îl încurajează pe cel care se desparte de relele pe care oamenii le impun, abuzând de numele Domnului, să preţuiască o comuniune potrivită cu voia lui Dumnezeu la fel de mult ca despărţirea. Hristos a murit pentru a-i strânge într-una pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, iar Duhul Sfânt a venit spre a-i boteza (fie iudei, fie greci), într-un singur trup. Nicicând nu se cuvine ca voia lui Dumnezeu în legătură cu acest privilegiu inalienabil şi această datorie să ajungă ceva secundar. Este o îndatorire extrem de importantă şi Duhul Sfânt este prezent pentru a-i da atât permanenţă cât şi putere şi noi suntem chemaţi, după cum noi suntem chemaţi să ne supunem Domnului. De aici binecuvântarea promisiunii Lui că El este în mijlocul nostru (sigur că nu în mijlocul tuturor creştinilor în toate rătăcirile lor), ci în mijlocul tuturor celor care sunt strânşi întru Nulele Lui, fie ei doar doi sau trei. Fie ca aceştia să se străduiască să păstreze unitatea Duhului în legătura păcii, cu îndelungă răbdare şi îngăduinţă unul faţă de altul, în dragoste.

Al dumneavoastră credincios în Hristos, WK

William Kelly s-a opus puternic oricăror pretenţii ecleziastice, în special la aceia care mărturiseau a fi „afară din tabăra“ denominaţiilor creştinătăţii recunoscute în general. El avea un dar de a aprecia şi a cântări dovezile şi nu pierdea mult timp cu liderii partizani care căutau să-l atragă în planurile lor de unire prin compromisuri. Pe de altă parte, în 1887, când unii au trecut prin încercări din cauza unor rupturi între fraţi, el a dorit o unire. Această dorinţă a fost însoţită de rugăciune, pe care el împreună cu fraţii au practicat-o continuu după acea diviziune. Dorul a devenit şi mai puternic şi exerciţiile cu privire la diferiţii fraţi care se separaseră au fost şi mai profunde. Prin 1898 el a scris un apel care a circulat printre fraţi, el rămânând ataşat de „Hristosul lui Dumnezeu“ dar urmărind refacerea comuniunii.  

Obiceiul lui de a cerceta amănunţit orice învăţături noi, indiferent cine le-ar fi susţinut, şi a expune în mod drastic orice erori pe care le descoperea a făcut ca el să nu fie popular printre cei care expuneau asemenea învăţături. El totuşi a avut parte de recunoştinţa pe viaţă a celor neînvăţaţi şi ignoranţi, care, cu toate că simţeau cumva răul, nu aveau competenţa de a discerne exact unde era şi în ce consta el, nici pentru a-l combate. Expunerile lui Kelly în asemenea cazuri se recomandă sărmanilor turmei prin claritatea, simplitatea şi devotamentul faţă de Hristos care le marchează.

Aici ne putem îngădui două exemple. Când, prin 1890[5], a apărut într-o anumită zonă fraţietăţii o nouă formă a apolinarianismului care se pretindea a fi „lumină nouă“, Kelly a demascat rapid vechea faţă a ereziei, arătând că este la fel de heterodoxă cu privire la Persoana lui Hristos ca atunci când a fost prezentată de tânărul episcop din Laodiceea, din Siria, în secolul al patrulea, şi a fost şi condamnată de Consiliul Ecumenic de la Constantinopole în anul 381.

Al doilea exemplu este răspunsul lui faţă de afirmaţia unui alt învăţător abil al fraţilor (care pentru un timp s-a făcut remarcat în mod deosebit) că ispăşirea a fost făcută după moarte în starea Domnului afară din trup.  Kelly a etichetat-o ca o „groaznică teorie a ispăşirii“, pentru că vine în contradicţie cu al şaselea cuvânt rostit de Domnul cu voce tare: „S-a sfârşit“. Kelly o considera ca fiind o depreciere a lucrării de pe cruce, detectând clar erezie în acea afirmaţie şi în argumentele aduse în apărarea ei de inventatorul ei, Clarance Esme Stuart[6] (1823 - 1903). Când, în februarie 1900, fraţii au analizat oficial acea învăţătură şi au semnat un document prin care refuzau orice compromis în această privinţă, Kelly a adăugat un post-scriptum: „Numai oamenii fără credinţă sau cei neînţelepţi ar putea dori ca o asemenea chestiune să rămână în discuţie“.

Este interesant că, după decesul lui Kelly, atunci când liderul american James Taylor a lansat on învăţătură subversivă doctrinei filiaţiei eterne a Domnului nostru, un imn de-al lui Kelly, compus cu ani înainte, arăta care ar fi fost atitudinea lui faţă de acea învăţătură dacă ea ar fi fost promulgată în timpul vieţii lui.

Laudă necontenită Ţie
Fiu etern îţi cântăm
Ţie, cel venit pentru a ni-L aduce pe Dumnezeul cel adevărat
Şi a înlătura păcatul.
Pe Tine lumea nu Te-a cunoscut,
Chiar cea de Tine creată;
Regii şi conducătorii ei te-au lepădat
Şi pe lemn Te-au agăţat.

Nu aveai Tu o sferă atunci

În care ai drepturi depline?

Acolo era cerul Tău,

Dar Tu ai dorit numai crucea.

Domn glorios, respins,
Mântuitorule doar Tu
Spre Dumnezeu atragi inima
Celor de-aproape sau de departe.

Sângele Tău a fost vărsat
Păcatele noastre-s şterse
Noi, împăcaţi, vom fi slavaţi
Iar Tu pentru ai tăi trăieşti

Un alt imn al lui Kelly este în felul următor

Doamne, Tată, te slăvim,
Pentru Hristos, chipul Tău strălucit,
În care fiinţa Ta cea sfântă
A disperării noastre noapte a luminat.

Tu martor L-ai trimis
Pentru viaţa fără seamăn;
Prin al Tău Duh L-am primit,
Ce binecuvântaţi în Hristos suntem!

În părtăşie cu Tine, Tată,
Şi cu Isus Hristos, Fiul Tău -
Acesta este darul Tău
Prin Duhul Sfânt cunoscut.

În Hristos a fost viaţa eternă,
Privită şi-auzită odată pe pământ,
Şi în El locuia toată plinătatea,
Deşi, în har, el coborâse atât.

Tată, Isus Ţi-a fost plăcerea,
Supremă desfătarea Ta
Şi ce-ai fost Tu pentru El
Decât izvor necontenit de lumină?

Fiind acum în El, Tată,
De-a Ta dragoste avem parte,
Părtaşi cu Mântuitorul suntem
La odihna Lui în Tine.

Aceasta este har divin,
Pătrunzând inima-n străfund:
Aceasta oferă Fiul şi Tatăl,
Să avem bucuriile lor.

Este necesar să notăm că acele convingeri adânci ale lui Kelly şi principiile lui ferme, nu l-au făcut să neglijeze îndemnul scriptural de a „face deosebire“ (v. Iuda 22-23 ). Numai omul care este sigur de poziţia lui poate înfrunta dificultăţile şi prejudecăţile dezarmante ale altora. Aceasta l-a făcut să fie atât de răbdător faţă de cei care aveau dificultăţi reale pe cât era de lipsit de răbdare faţă de pretenţiile celor pe care traducătorii Authorised King James îi descriu în mod atât de izbutit ca „fraţi îngâmfaţi, care aleargă pe căile lor, fără să le placă nimic înafară de ceea ce fac ei înşişi şi bătuţi pe nicovală“

El şi fraţii în general au fost continuu ţinta unora atacuri. Kelly a stat în apărarea adevărului şi pana lui i-a contrat pe adversari cu vigoare, dar în mod biblic. Presa era plină de articole care nu aveau pic de dragoste faţă de fraţi. Revista evanghelică Christian Observer (Observatorul creştin) a ales să se alăture batjocorii obişnuite. În decembrie 1886, Geo Morrish a publicat articolul lui Kelly „Răspuns la Observatorul creştin“, art. II, „Fraţii de la Plymouth“. În această carte de 52 de pagini Kelly pune sub semnul întrebării înţelepciunea atacatorului prezentând cititorilor anglicani presupusele erori ale fraţilor, pentru că prin acelea el mai curând arăta propria lui ignoranţă cu privire la adevăr şi îi provoca pe creştinii sinceri să cerceteze mai în detaliu poziţia fraţilor. Criticul ataca învăţăturile lui Kelly şi avea şi îndrăzneala de a batjocori învăţătura lui în limbile clasice. Kelly scria: „nu pot simpatiza cu asemenea glume triste … când este vorba de chestiuni serioase“ şi spunea că autorul şi-a făcut mai mult rău sieşi şi partidei lui decât fraţilor. Criticii nu au fost reduşi la tăcere, şi alţii au pornit noi atacuri. A.A. Rees, în scrierea „Patru scrisori adresate creştinilor nuliţi «fraţi» cu privire la slujire“ se opune modului în care se desfăşurau adunările fraţilor, dar, cu privire la Kelly, atât cât citise el, spunea că scrierile lui sunt cele mai clare, mai profunde şi mai de folos pe care le-a cercetat. Critici au fost publicate de William Raid, BA, în 1875 şi de Whately în 1876; Carson şi-a reînnoit atacul (în principal împotriva lui C.H.M.) în 1877; Crosskerry a publicat un pamflet în 1879, iar articolul lui Teulon din Church Quarterly Review (Revista trimestrială a bisericii), din 1877, a fost publicat sub formă de carte în 1883. Nici peste hotare nu a fost altfel. Pastorul bisericii evanghelice libere din Vergdze (Gard), Gustav-A Krüger a atact în 188o în „Darbysmul studiat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu“. Acestea au fost câteva dintre cele mai importante atacuri din exterior[7], cele mai multe dintre ele nemeritând să fie menţionate. Din când în când era nevoie să se ridice cineva pentru a răspunde, şi Kelly era constrâns nu numai să scoată continuu scrieri de învăţătură sănătoasă, ci şi să respingă în mod decisiv atacurile murdare şi partizane. Acele atacuri erau deseori orientate după prejudecăţi, ceea ce făcea ca ele să poată fi respinse rapid şi complet[8][9]. Dar cele mai dureroase atacuri au fost întotdeauna din interior, iar acestea nu numai că i-au împiedicat pe cei mai capabili lucrători, ci au şi stricat mărturia. De aceea, Kelly era întotdeauna în gardă şi gata să ia sabia pentru adevăr atunci când se cerea. Nu am ţelul de a face o analiză detaliată a acelor chestiuni care au produs tulburări în adunări şi care au atacat adevărul lui Dumnezeu în timpul vieţii lui Kelly. Urmează o listă cu principalele date şi personalităţi şi un scurt sumar al chestiunii dezbătute. 1846-48 B.W. Newton, controversa de la Bethesda cu privire la persoana lui Hristos şi la neutralitatea faţă de învăţătorii falşi şi de suporterii lor; 1861 A Stewart şi cazul Jersey în legătură cu disensiuni interne locale; 1866 W.H. Dorman (1802 – 1878), Thomas Ryan (1810 - 1905) împreună cu T Newberry (1811 - 1901) şi controversa cu privire la suferinţele lui Hristos; 1878-81 J.B. Stoney (1814 - 1897) şi controversa din Park Street cu privire la problemele din adunarea de la Ryde, I.o.W. şi apoi Ramsgate; 1885 F.W. Grant (1834 - 1902) şi schisma americană; 1886 C.E. Stewart şi controversa de la Reading; 1890 F.E. Raven (d. 1903) şi heterodoxia cu privire la Persoana lui Hristos şi modul în care adunarea de la Greenwich a tolerat aceasta. În perioada 1896 – 1900, William Kelly a suferit mult pentru tânărul său protejat William W Fereday (1863 - 1959) şi pentru acţiunile independente ale tinerilor evanghelişti. În 1905-6 a ajuns la paroxism influenţa conferinţelor de la Devonshire House. Thomas Neatby[10] (ginerele lui Andrew Miller) şi Horner, editorul lui, şi-au schimbat fundamentul ecleziastic depărtându-se de cel al lui Kelly.

Sigur că erau şi suporteri ai lui Kelly şi ai liniei sale. Un exemplu remarcabil a fost acela al lui J.A.E.W. von Poseck[11], care, după ce i-a părăsit în 1866, a revenit cu puţin timp înainte de 1879, fiind influenţat de J.N.D. să revină la fraţi. Kelly nota în copia adnotată a istoriei lui Blair Neatby cî publicarea de către „Terţiu“ a articolului „Diverse and Strange Doctrines Stated and Examined“ (Enunţul şi cercetarea diferitelor învăţături ciudate) a dus la „recuperarea lui von Poseck“, care de atunci a fost un suporter ferm al lui Kelly până la moartea lui[12]. În post-scriptumul unei scrisori din 26 octombrie 1889, Kelly nota că von Poseck a făcut o călătorie pentru a-i vizita pe fraţii germani, aşa că este evident că existau legături în acea ţară. Un alt frate de pe continent care a stat cu Kelly a fost Jacques Benjamin Rossier din Vevey, dar William Kelly spune că „propriul său fiu, Dr. Rossier[13], i se opunea mult“. În 1883, Dl. H. Mignot din Lausanne a publicat în franceză prelegerile lui Kelly „Studiu introductiv asupra evengheliilor“[14]. Traducerea în franceză a fost făcută de Alphonse Recordon. Presupun că atât traducătorul cât şi editorul au rămas în comuniune cu Dl. Kelly.

William Kelly a avut suporteri şi printre sfinţii de condiţie socială din cea mai joasă. O emoţionantă amintire trimisă editorului revistei „Words of Help“ (Cuvinte de ajutor) de către un bătrân frate ţigan se potrivesc bine în acest capitol:

„În Cuvinte de ajutor citesc scrierile dvs. (sic) de W Kelly cu multă bucurie, amintindu-mi de de prima dată când l-am întâlnit pe iubitul frate răposat, ale cărui scrieri mi-au adus multă bucurie, şi-mi aduc şi acum. Eram de câţiva ani copil al lui Dumnezeu, născut din nou şi răscumpărat de sângele scump al lui Hristos, când l-am întâlnit. Eram doar un biet ţigan, şi nu erau mulţi din tribul de care aparţineam care să poată citi sau scrie, dar el m-a tratat cu dragoste şi m-a primit ca şi cum aş fi fost unul ca el, cu atât de multă smerenie şi dragoste. Am întrebat la adunare cine era el, şi când mi s-a spus că era W Kelly, atunci m-am mirat cum de nu şi-a deschis gura pentru că-mi plăceau mult scrierile lui pe care le citisem“.

Sigur că acest incident vorbeşte de la sine despre măreţia spirituală a unuia şi îl onorează pe celălalt expunând una din trăsăturile de caracter ale lui William Kelly. Lucrarea lui ca evanghelist a fost minimizată de unii, dar J.N. Darby avea o părere deosebit de înaltă despre el ca predicator. La conferinţa de la Portsmouth din 1860, de faţă cu mai multe persoane, Darby a făcut remarca: „Aş dori să-i pot chema şi eu pe oameni la evanghelie aşa cum o face William Kelly“. A trudit cu zel în evanghelie oriunde a mers şi a scris mult despre ea. Îl putem mai auzi citind numeroasele sale mesaje de evanghelizare sub formă de broşuri. Şi astăzi el ar mai putea da sfaturi unui predicator. „În predicare ar trebui să evităm fineţurile. Este înţelept să fii direct, simplu şi profund prezentând cu afecţiune şi în mod solemn principalele aspecte în legătură cu Hristos şi răscumpărarea. Se poate să fie de folos pentru copiii lui Dumnezeu să le fie prezentate diferitele nuanţe ale adevărului lui Dumnezeu, dar eu consider că, atunci când este vorba de evanghelizare, rafinamentul strică mesajul harului divin. După cum Dumnezeu este simplu când abordează sufletele, aşa se cuvine să fim şi noi ca slujitori ai Lui, nu căutând să plăcem oamenilor sau să ne plăcum nouă înşine“. Predicatorul veteran spune în continuare: „Pavel, care era inspirat să conducă în toate înălţimile şi adâncimile sfaturilor şi căilor lui Dumnezeu când ăi ajuta pe copiii lui Dumnezeu, apare în Faptele apostolilor coborând pentru a prezenta o evanghelie atât de simplă cum mulţi nu ar gândi. El ia poziţie pentru Hristos, moartea şi învierea Lui, dar are grijă să pornească exact de acolo unde se găseau ei“. El încheia sfaturile cu următorul îndemn adresat ascultătorilor: „Gândesc că nu există înţelepciune mai mare decât aceea de a cultiva simplitatea“. Aceasta a prezentat el după cel puţin patruzeci de ani de experienţă binecuvântată în predicarea sârguincioasă a evangheliei, deci nu fiind doar un teoretician.

Harold St. John (1876-1957), odinioară la Clarendon Room, 9a Clarandon Place, Notting Hill, Londra W[15], îşi aminteşte cum a beneficiat în urma predicării şi învăţăturii lui Kelly:

„Îmi amintesc cum răposatul William Kelly obişnuia să vină la Londra să ţină o serie de prelegeri. Ţinea, de pildă, şapte prelegeri despre Isaia, despre cărţile din captivitate, şi an fiecare an ţinea prelegeri despre o parte destul de întinsă din Scriptură. Petrecea luni de zile pregătind acele prelegeri şi se făcea coadă la intrarea ăn cea mai mare sală, iar bunul creştin vorbea într-o engleză foarte cultă timp de mai bine de o oră, deschizând Cuvântul lui Dumnezeu[16]“.

Personalitatea lui cuceritoare, cu maniere fermecătoare, cu o curtoazie rafinată şi un unor curat erau ingrediente esenţiale ale caracterului său, care contribuiau la eficacitatea predicării sale. „Era unul dintre cei mai fericiţi creştini“ scria Pontis în The Christian, şi era iubit mult de toţi cei care-l cunoşteau. Găsea mare plăcere în părtăşia şi în tovărăşia creştinilor ca şi în slujirea practică de a le prezenta Cuvântul prin predici şi învăţături. Figura iubitului predicator cu Biblia lui mică şi ochelarii împinşi pe frunte deseori atrăgea o remarcă plină de afecţiune de la cei mai apropiaţi prieteni şi cunoştinţe. Era consecvent şi în relaţiile personale. El avertiza şi ajuta, mustra şi încuraja. Sarcasmul lui era sabia pătrunzătoare a adevărului aplicat. Cea mai mare plăcere şi-o găsea în slujirea în lucrurile spirituale faţă de cei pe care-i descria ca „cei puţini şi dispreţuiţi din turma lui Hristos“. Pentru asemenea slujbe el a dedicat eforturi neostenite până cu câteva luni înainte de deces.