Căsătoria cu Wilhelmine S.
Curând şi-a dat seama că ar fi potrivit să continue drumul de a-L urma pe Domnul alături de o soţie pe care Domnul i-o va da. L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o soţie cu teamă de Domnul şi care să fie potrivită pentru el. Dar cum putea să poarte de grijă unei familii când el nu primise niciun post în slujba de evanghelizare? În timpul acela erau în Gevelsberg multe familii care umblau în curăţie şi în teamă de Domnul. Acestea făceau parte din biserica evenghelică naţională şi i-au crescut pe copiii lor în aceeaşi teamă de Domnul. Printre ele se afla familia S. unde se găsea o tânără numită Caroline Wilhelmine, născută la 9 iunie 1885. Tatăl său, Frederic S., mergea adesea duminica dimineaţa să bea un mic pahar de bere în cafeneaua de la poştă, şi era cunoscut ca un om respectabil şi cu teamă de Dumnezeu. Atunci când intra în cafenea, toţi şuşoteau: "Linişte, a venit bătrânul Simon!" De faţă cu el, nimeni nu îndrăznea să înjure sau să facă haz cu numele lui Dumnezeu. Dar în anul 1894, la vârsta de 60 de ani, Frederic a făcut congestie cerebrală şi a trecut în eternitate. Mama sa, Caroline Wilhelmine Simon, născută B., a devenit văduvă pentru a doua oară.
Fiica bătrânului Simon, numită ca şi mama sa, tot Wilhelmine, cunoaşte, în anul 1902, convertirea sa, la vârsta de 17 ani. A fost adusă la Domnul prin prietena sa Clara Winterhoff, o soră de-a lui Albert, la o evanghelizare la Ennepetal-Milspe. Creştină convinsă, Clara a fost un martor puternic pentru Wilhelmine. Ea chiar a rupt logodna cu Eugene Moller care nu era credincios. Era hotărâtă să-L urmeze pe Hristos. Pe parcursul evanghelizării de la Milspe s-a convertit şi Eugene Moller. După puţin timp, Eugene şi Clara s-au căsătorit; le-au fost dăruiţi trei copii: Paul, Anne şi Madeleine. Eugene Moller a murit în primul război mondial în 1916, după o permisie.
Wilhelmine, care era convertită în acelaşi timp cu Eugene, a devenit o credincioasă serioasă, nefiind înţeleasă totdeauna de mama sa. Ea încerca permanent să o facă să înţeleagă că trebuie să se convertească, şi că teama sa de Dumnezeu nu-i ajuta la nimic, "cine crede în Fiul are viaţa eternă" (Ioan 3:36 ). Dar mama sa, care se temea de Dumnezeu, nu a ajuns să înţeleagă că are nevoie personal să se convertească la Hristos. Amărăciunea împotriva fiicei sale încolţea în inima sa. O nemulţumire interioară creştea progresiv. Era destul de greu pentru Wilhelmine, fiica, să se ducă duminica la serviciul religios de la Milspe. De câte ori a trebuit să se roage pentru înţelepciune ca să o convingă pe mama sa să o lase să participe la serviciul de închinare al comunităţii din Milspe care se numea "comunitatea pelerinilor".
Atunci s-a întâmplat ceva uimitor: mama lui Mimi (aşa o numea adeseori mama sa pe Wilhelmine) s-a rugat sincer şi deschis lui Dumnezeu că preferă mai degrabă să se îmbolnăvească dacă fiica ei are dreptate în ceea ce spune. Şi minunea s-a împlinit. Dumnezeu a auzit rugăciunea. Mama Wilhelminei s-a îmbolnăvit. După paisprezece zile ea s-a convertit devenind un fericit copil al lui Dumnezeu.
Albert şi Wilhelmine se cunoşteau deja de mai mult timp. El simţea o puternică afecţiune pentru ea, dar era conştient de responsabilitatea întemeierii unei căsnicii. Cunoştea pasajele următoare pe care le privea cu multă seriozitate: "Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea... Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Căci cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea... De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup" (Efeseni 5:25-33 ); "Soţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu vă purtaţi cu ele cu amărăciune" (Coloseni 3:19 ); "Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre" (1. Petru 3:7 ). Responsabilitatea unei căsătorii cu Wilhelmine era o mare greutate în sufletul său. Totuşi, a primit certitudinea că trebuie să o ceară de soţie pe Wilhelmine, deşi era cu 10 ani mai mică decât el. Wilhelmine i-a cerut un timp de reflecţie, deoarece voia să cunoască voia Domnului în toate lucrurile.
În ziua căsătoriei, 2 mai 1906, Albert a spus soţiei sale: "Wilhelmine, dorim să umblăm prin credinţă, şi vom da din banii noştri pentru misiune. Cu banii rămaşi vom cumpăra scaune pentru sala de strângere din Vogelsang". Wilhelmine a fost de acord. Lucrurile de care nu aveau nevoie pentru ei le-au dăruit altora. Cum mulţi oameni erau săraci şi misionarii suportau multe privaţiuni, şi-au propus să ducă o viaţă modestă. "Nu gândiţi la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi" (Romani 12:16 ). Căsătoria lor trebuia să fie fundamentată pe o bază biblică, şi să aibă amprenta dragostei faţă de aproape şi de credinţă.
La 15 Martie 1906, Albert a început să lucreze la firma Bovermann, în uzina din Gevelsberg. Râvna şi conştiinţa profesională caracterizau munca sa. Vestirea Evangheliei, pe care o predica din loc în loc, era luată în serios. Chiar dacă era luat în batjocură, nu avea obiceiul să răspundă la ură cu ură, ci cu dragoste. Albert voia să-şi facă lucrarea potrivit cu Efeseni 6:6-7 , "slujind cu bunăvoinţă", "nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos".