comori.org
comori.org

Profeții mici

William Kelly

Profeţii mici

Mi se pare că se cuvine să-l informez pe cititor că următoarele remarci asupra celor doisprezece profeţi mici nu au fost în mod oficial prezentate sub forma unor prelegeri, ca acelea care sunt cuprinse în volumul care a apărut la începutul acestui an asupra celor cinci cărţi ale lui Moise, deşi şi acestea pot fi considerate a fi nişte prelegeri, ca şi celelalte. Dar, în cazul cărţilor profetice, au existat ocazii pentru întrebări care au dus la digresiuni lungi. Acestea au fost cuprinse în volumul tipărit acum, mai curând în semn de respect faţă de dorinţele unora care le-au auzit decât pentru că aşa a simţit autorul, care nu poate decât să recunoască faptul că întrebările întrerup într-un mod cam incomod cursul observaţiilor asupra cărţilor care ne stau înainte. Cu toate că acesta constituie, fără-ndoială, un defect din punct de vedere literar, avem încredere că ceea ce i se prezintă aici cititorului, chiar ca răspuns la întrebări care se abat de la subiect, va contribui la zidirea spirituală prin harul Domnului Isus.

Pot adăuga că m-am folosit de publicaţia Dr. Pusey asupra profeţilor mici[1]. Cercetările sale, mai ales cele în domeniul idiomului ebraic, sunt vrednice de respect, dar el este prea mult influenţat de comentatorii patristici şi medievali. Putem simpatiza cu respectul lui faţă de Sfintele Scripturi şi cu evlavia lui, totuşi, cu toată modestia, consider că el dă greş tocmai în domeniul în care şi-ar închipui cel mai puţin. În loc să se teamă că ar avea despre biserică gânduri mult prea înalte, mărturisesc că mie mi se pare a avea concepţii mult inferioare faţă de ceea ce ne învaţă Noul Testament, în special în ceea ce ne prezintă apostolul Pavel cu privire la taina pa care Duhul i-a descoperit-o cu privire la Hristos şi biserică. Concepţiile ecleziastice înalte moderne nu fac decât să reactualizeze acel sistem care în vremurile de început s-a abătut de la învăţătura apostolilor, cum vedem în general la cei numiţi Părinţii bisericii. Esenţa acestui sistem constă în aceea că el coboară biserica creştină de la poziţia de a avea fi unită şi în relaţie cu un Hristos înălţat la cer la o poziţie care este doar o prelungire pe pământ a dispensaţiunii iudaice, cu unele îmbunătăţiri şi cu mai multă lumină. Dar, înaintea lui Dumnezeu, dispensaţiunea aceasta s-a încheiat prin cruce, chiar dacă, în cele văzute şi ca judecată finală, s-a încheiat abia odată cu nimicirea Ierusalimului şi a templului.

πρῶτον ψεῦδος[2] al acestei şcoli antice sau moderne este, în fond, acelaşi care stă şi la baza adversarilor lor raţionalişti, chiar dacă nici unii nici alţii nu par să realizeze acest fapt. Ambii nu reuşesc să vadă falimentul total şi judecata omului dintâi până la dispariţia sistemului iudaic şi crearea omului nou, care nu este nici iudeu, nici grec, ci este în Hristos, cel înviat din morţi şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu, care, după ce a făcut răscumpărarea pentru eternitate, a trimis pe pământ Duhul Sfânt atât pentru a-i pecetlui pe credincioşi în mod individual cât şi pentru a-i boteza într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica lui Dumnezeu.

Cititorului creştin inteligent nu prea îi poate scăpa acest fapt care este marele adevăr ce străbate scrierile Sf. Pavel, şi anume că, până la cruce omul dintâi a fost încercat sub toate formele, dacă, fie cu ajutorul legii, al rânduielilor, al preoţiei şi în final prin misiunea lui Mesia Însuşi venit în carne, mai poate fi cumva recuperat. Rezultatul clar a fost incapacitatea totală a omului de a repara răul sau de a păstra favorurile pe care le-a primit. Prin respingerea lui Hristos atât de iudei cât şi de naţiuni, Dumnezeu a înfăptuit răscumpărarea prin sângele Lui, apoi L-a înviat spre a fi începutul, cel întâi născut dintre morţi, capul unei noi creaţii şi al bisericii, care este trupul Său. Încarnarea a prezentat persoana Mântuitorului, dar numai în înviere, după ce Şi-a încheiat lucrarea care I-a fost încredinţată, făcând ispăşire prin moartea Lui, El a devenit cap peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Său. Nu se pune nicidecum problema restabilirii lui Israel sau a omului deoarece respingerea persoanei şi a slujbei Domnului au demonstrat că orice carne a mers mult prea departe pentru a mai putea fi restaurată din cauza că şi pe Fiul lui Dumnezeu venit în carne l-a refuzat şi L-a omorât, după ce El a lucrat în zadar, aşa cum spune El Însuşi în Isaia 49 şi după cum arată cu prisosinţă evangheliile.

Prin urmare, totul ţine de harul suveran din partea lui Dumnezeu, din vreme ce Omul al doilea a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer. El este astfel Duhul dătător de viaţă, care, după ce a învins ispita, a anulat puterea lui Satan şi a suferit judecata dreaptă a lui Dumnezeu care se cuvenea să vină asupra omului dintâi, în înviere a devenit cap al unei noi familii. „Şi asemenea Celui ceresc, aşa sunt şi cei cereşti; şi, după cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc“ ( 15 ). Aşa şi numai aşa harul domneşte prin dreptate spre viaţă eternă prin Isus Hristos, Domnul nostru, şi aceasta în temeiul răscumpărării care este în El.

Cu cât cântărim mai mult acest fapt, cu atât mai mult simţim importanţa lui şi diferenţa mare dintre teologie în general şi adevărul revelat în creştinism. Nu vorbesc despre ignoranţa imensă afişată prin ideea sacrificiului continuu – adică faptul că jertfa lui Hristos ar fi continuă prin euharistie -, care ascunde cât se poate imagina de mult adevărul lui Dumnezeu atât cu privire la omul dintâi în moarte cât şi cu privire la Omul al doilea în înviere, astfel încât nu lasă nici un loc (decât doar prin cea mai flagrantă inconsistenţă) pentru creaţia cea nouă şi pentru Duhul Sfânt care ne uneşte cu capul din cer. Nici o minte obişnuită să gândească nu se miră că sistemul care a permis această eroare a mers şi mai departe şi i-a lipsit pe toţi, cu excepţia clerului, de acea cupă care mărturiseşte despre sângele vărsat al Răscumpărătorului şi despre faptul că păcatele credincioşilor au fost înlăturate prin acel sânge. Nici o mirare că s-a ajuns la ideea de concomitenţă, şi, pentru a justifica practica rea, la principiul la fel de rău că în pâinea consacrată sau în trup este şi sângele lui Hristos. Aceasta se caracterizează în mod consistent prin sacramentul modern al non-răscumpărării, după cum bine a spus altcineva. Pentru că fără vărsare de sânge nu este iertare, şi, dacă, sub aspect doctrinar, sângele este încă în trup, laicii care mănâncă numai ostia iau şi din trup şi din sânge, de unde rezultă că nu se poate spune că sângele a fost vărsat. Ei nu cred că toţi creştinii sunt preoţi.

Este remarcabil faptul că puritanismul este la fel de surd ca şi adversarii săi faţă de vocea aducătoare de revelaţii a Duhului Sfânt, şi încă în toate formele lui, atât în cea calvinistă cât şi în cea arminianistă.

Şi unii şi alţii nu cred că firea veche este atât de rea încât nu poate fi folosită de Hristos pentru Dumnezeu prin aplicarea legii, şi cred că prin Duh carnea ar căpăta putere. Şcoala puritană nu se încrede în ritualuri sau rânduieli ca aceea patristică, dar se agaţă cu şi mai multă tenacitate de regula legii morale. Este evident că oricare dintre aceste părţi nu face decât să reactualizeze vechea problemă a fraţilor galateni, care, fiind înşelaţi de o infuzie care cuprindea ambele, au fost mustraţi de apostolul indignat ca fiind căzuţi din har şi au fost îndemnaţi în modul cel mai solemn să stea tari în libertatea cu care ne-a eliberat Hristos în loc să se aşeze din nou sub jugul robiei. Acum Îi aparţinem în mod exclusiv lui Hristos cel mort şi înviat pentru ca să aducem roade pentru Dumnezeu, Chiar dacă am fost circumcişi în a opta zi şi dacă suntem din Israel, din seminţia lui Iuda, din familia lui David, evrei din evrei, în calitate de creştini se cuvine să recunoaştem cu bucurie că noi am murit faţă de lege prin trupul lui Hristos pentru ca să aparţinem altuia, şi anume Aceluia care a înviat din morţi. Şi schema puritană, în nu mai mică măsură decât cea patristică, este „adulteră“ conform metaforei puternice folosite de apostol deoarece ei ne căsătoresc cu doi soţi: legea şi Hristos în acelaşi timp, în loc ca noi să fi murit faţă de unul şi să aparţinem cu bucurie şi în întregime celuilalt.

Creştinismul stă în cel mai strălucit contrast deoarece îi tratează pe toţi cei care cred ca fiind deja aproape de Dumnezeu, făcuţi deja împăraţi şi preoţi, şi astfel îi cheamă pe toţi să mănânce din pâine şi să bea din pahar, pentru ca prin aceasta să vestească moartea Domnului până ce va veni El. El le spune celor botezaţi nu numai că păcatele le sunt iertate, ci şi că sunt morţi faţă de păcat, botezaţi nu pentru un Mesia în viaţă, cum au fost ucenicii în zilele Lui în carne, ci botezaţi în moartea Lui, şi, de aceea, sunt înmormântaţi împreună cu el, astfel încât ştim că omul nostru cel vechi a fost crucificat împreună cu el pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat şi noi să nu mai păcătuim. Pentru că acela care a murit este eliberat de păcat.

Contrastul este la fel de puternic faţă de protestanţi ca şi faţă de romano-catolici. Nici un crez, nici un articol şi nici o slujbă din creştinătate nu prezintă adevărul pe care apostolul îl arată în iniţierea instituţiei creştinismului. Pentru că nu văd falimentul total al omului, ci îl consideră a fi într-o stare în care este pus la probă, cum a fost evreul sub lege, ei nu reuşesc să-şi însuşească şi să mărturisească marea eliberare pe care harul a adus-o în Hristos pentru cei care cred. Ei ignoră asigurarea pe care a dat-o Hristos că acela care crede „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“. Ei nu şi-au însuşit faptul că toţi credincioşii sunt acum sfinţi pe pământ, având responsabilitatea de a umbla potrivit poziţiei pe care o au, ci se roagă lui Dumnezeu ca ei să fie număraţi alături de sfinţii Săi în gloria eternă. Ei Îl roagă să mântuiască poporul Său şi să-Şi binecuvânteze moştenirea Sa, ca şi cum am fi evrei care aşteaptă venirea lui Mesia în loc de creştini care sunt deja mântuiţi prin har şi binecuvântaţi “cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos“. În loc să se închine lui Dumnezeu şi Tatăl în duh şi în adevăr, fiind conştienţi că sunt în Hristos şi fericiţi, ei de la distanţă şi din nenorocire strigă către Dumnezeu ca legaţi în lanţurile păcatelor lor. De acolo rezultă tonul obişnuit a ceea ce se zice a fi închinare creştină şi este, de fapt, o iteraţie fără putere a psalmilor lui David şi o adaptare a întregii colecţii în folosul nostru în loc să fie o apropiere cu o inimă sinceră şi cu siguranţa deplină a credinţei, ca unii care au îndrăzneala să intre în sfânta sfintelor prin sângele lui Isus spre a aduce necurmat lui Dumnezeu jertfe de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele lui Isus.

Departe de a aduce vreo eliberare din starea căzută a creştinătăţii, Dr. Pusey şi tovarăşii săi au oferit o deschidere largă pentru unul dintre cele mai puternice curente de necredinţă din zilele noastre, toate îndreptându-se rapid spre apostazia prezisă. Nu mă-ndoiesc că el, ca şi alţii cu sentimente evlavioase, se cutremură de caracterul din ce în ce mai lumesc şi mai carnal şi mai lipsit de respect al protestantismului obişnuit. Dar cum caută ei să remedieze acest rău? Nu prin cercetarea cuvântului cel viu al lui Dumnezeu ci prin studiul părinţilor bisericii, nu prin renunţarea la tot ce au găsit ei în poziţia lor ecleziastică şi la toate căile pe care Scriptura le condamnă, ci printr-un efort zadarnic de a ameliora răul prin stăruinţa asupra tipicului în ritualuri, nu prin pătrunderea mai adâncă în adevărul şi harul lui Dumnezeu revelat în scrierile apostolice ci prin orientarea, din nou, spre elementele slabe şi neputincioase sub a căror robie doresc din nou să se aşeze printr-o resuscitare a acelei iudaizări a creştinismului împotriva căreia a luptat binecuvântatul apostol al naţiunilor pe tot parcursul lucrării sale arătând cu putere că de aceea depinde rămânerea în credinţă sau căderea bisericii. Sigur că acest sistem marchează profund comentariile Dr. Pusey asupra profeţilor mici, şi, în mod necesar, viciază caracterul lor pentru aceia care fac deosebirea între şi între biserica lui Dumnezeu şi evrei la fel de mult ca şi între ea şi naţiuni.

Consecinţa pentru cei care fac această eroare erori este că niciodată nu se bucură de privilegiile creştinului şi ale bisericii. O familie dezorganizată nu poate fi pusă în ordine când sunt pierdute din vedere relaţiile de familie. În timp ce sunt conştienţi de greşelile lor, ei încearcă să umble mai bine nu în calitate de copii ci în calitate de robi, cu care ei se confundă fără să-şi dea seama. Şi susţin că această confuzie este nu numai o tristă pierdere pentru copiii lui Dumnezeu, ci şi o dezonoare adusă prin necredinţă harului neasemuit în care stăm, în primul rând o dezonoare a Celui care a împlinit răscumpărarea şi care este cheia pentru binecuvântarea noastră şi temeiul împăcării noastre cu Dumnezeu.

Şi cu ignorarea relaţiei noastre cereşti, de unire cu capul nostru glorificat, se asociază şi negarea chemării lui Israel de a avea supremaţia pe pământ. Aceasta este ceea ce a rezervat Dumnezeu pentru poporul Său din vechime. Ei au eşuat să-şi îndeplinească acest rol în vechime deoarece au încercat aceasta cu condiţia ascultării lor şi din cauza că au fost total neascultători, iar eşecul lor a fost agravat în mod incalculabil prin aceea că L-au respins pe Mesia şi evanghelia. Dar îndurarea divină s-a angajat că le va da pocăinţă şi că îi va restaura, ba încă le va da mult mai mult decât ceea ce au pierdut, aceasta fiind sub Mesia care Se va întoarce spre a împărăţi pe pământ şi sub un nou legământ. Între timp, cel dintre naţiuni, crezându-se înţelept în îngâmfarea lui, se mândreşte că ramurile fireşti au fost rupte pentru ca el să fie altoit în locul lor. El este mândru şi nu se teme deoarece foloseşte în mod greşit Matei 16 .18, contrar cu Romani 11 . Cel dintre naţiuni nu a rămas în bunătatea lui Dumnezeu, dar îşi închipuie totuşi că nu va fi tăiat şi că evreul nu poate fi altoit din nou, şi aceasta în pofida celor mai clare preziceri că orbirea în parte (pentru că niciodată nu a fost totală) a venit peste Israel până ce va veni plinătatea naţiunilor, după care Israel va fi mântuir, Eliberatorul ieşind din Sion şi depărtând neevlavia de la Iacov.

Creştinătatea neagă aceste adevăruri, şi, ca urmare, nu numai romano-catolicismul ci şi protestantismul caută glorie pământească şi putere pe pământ, este adevărat că cel din urmă doreşte să slujească lumii, pe când cel dintâi doreşte să fie stăpânul lumii. Dar biserica, bucurându-se de poziţia ei de mireasă a lui Hristos, este cu atât mai mult datoare să mărturisească despre locul pe care îl va avea pe pământ, ca putere şi demnitate, Israelul convertit în viitor în loc să poftească pentru sine acea poziţie şi să caute să o dobândească prin forţă sau prin înşelăciune.  Dacă am înţeles lui Hristos atunci se cuvine ca acel gând al Lui să determine şi scopul nostru moral, privind la El, care „S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. Suntem scrisoarea lui Hristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel viu: cum Îl arătăm noi pe Hristos?

Cei care nu ţin şi nu aplică aşa cum se cuvine aceste adevăruri sunt, în opinia mea, incapabili să facă o expunere sănătoasă a Vechiului Testament, în special a profeţilor, indiferent ce merite ar avea ei în alte privinţe, merite pe care sper să le recunosc fără preget spre a profita de pe urma lor. Ei, în mod necesar, greşesc într-o mai mare sau mai mică măsură în ceea ce priveşte guvernarea lumii, nu mai puţin decât în ceea ce priveşte biserica, ba poate chiar şi cu privire la mântuire. Ei confundă legea cu harul, cerul cu pământul şi prezentul cu viitorul din cauza că ei confundă pe Israel cu biserica, aceea care este acum chemată la binecuvântări spirituale în locurile cereşti. Interpretarea întregii Biblii este afectată profund de această deosebire, şi, tot aşa, este afectată şi comuniunea noastră spirituală şi umblarea noastră de zi cu zi şi închinarea noastră. Mântuitorul rămâne neschimbat ca persoană, binecuvântat fie Dumnezeu! El este acelaşi ieri, azi şi în veci, dar ar fi greu să spunem ce altceva nu are de suferit din cauza faptului că, în mod tradiţional, adevărul este ignorat. Şi chiar şi Mântuitorul este văzut mai puţin clar şi omul se bucură de El mai puţin, ca regulă generală.

Dacă aceasta este adevărat, după cum eu sunt ferm convins, nu trebuie să-mi cer scuze pentru importanţa acelui adevăr care, prin har, ne poate ajuta să nu ne împotmolim într-o asemenea eroare şi îl poate ajuta pe creştin să vadă care este de fapt moştenirea lui. Cititorul acestei cărţi va descoperi că, prin har, am căutat să împart drept cuvântul adevărului, străduindu-mă să fiu aprobat de Dumnezeu, nu să ajung un lucrător căruia să-i fie ruşine. Fie ca acest har să-l binecuvânteze din belşug şi pe cititor!

Introducere

În ceea ce priveşte ordinea cronologică a profeţilor mici, s-ar părea că ea este conformă cu aranjamentul obişnuit al cărţilor lor, sigur lăsând loc la o excepţie care doar confirmă regula. Osea, de pildă, este, în mod potrivit, primul, după el urmând Ioel şi Amos. Despre aceştia doi nu pot să nu gândesc că Ioel nu şi-a început profeţia atât de devreme ca Osea, iar, pe de altă parte, începutul cărţii Amos arată că mărturia lui Ioel era deja cunoscută (comparaţi Ioel 3 .16 cu Amos 1 .2). În Septuaginta ordinea este: Osea, Amos, Mica, Ioel, dar nu trebuie să ezităm să aderăm la aranjarea ebraică, care îl pune mai întâi pe Osea, ca fiind pentru întregul Israel, în special pentru Efraim, iar apoi pe Ioel deoarece el se adresează sferei mai puţin cuprinzătoare a Ierusalimului.

Obadia pare să aibă cele mai puţine indicii interne care să ajute la stabilirea datei. Argumentele folosit pentru a susţine că profeţia a fost scrisă târziu sunt invalide deoarece nu ţin cont de faptul că viziunile profetice prezintă lucrurile viitoare ca unele care au fost deja văzute. Timpul prezent la un profet este când profeţia se împlineşte, nu când ea a fost dată. Cred că a fost timpuriu, nu târziu. Obadia îl menţionează pe Ioana[3], care, după cum am spus, a fost aşezat astfel în mod excepţional. Iona este de obicei plasat mai devreme, dar există multe indicii care tind să arate că vizita lui la Ninive a fost în timpul lui Pul (Vul-lush sau Iva-lush dintre monumentele asiriene), care ar aduce data cu mai bine de jumătate de secol mai devreme şi l-ar plasa pe Iona în ordinea cronologică a cărţilor profetice. Apoi, mărturia lui are un loc atât de deosebit încât nu s-ar fi potrivit deloc în această constelaţie glorioasă de douăsprezece stele dacă ar fi fost plasat la început, ci ar fi părut a da importanţă la ceva care este, ca să spunem aşa, pe lângă teme principală. Deci, mi se pare că Iona este, dacă nu din punct de vedere cronologic, cel puţin din punct de vedere al frumuseţii morale, plasat exact aşa cum se cuvine. Mica a fost contemporan cu Isaia, dar cel mai mic acordă prioritate celui mai mare. Şi aşa sunt ei clasaţi în Biblie. Naum, care are judecata asupra cetăţii Ninive ca subiect al profeţiei, îl precede în mod natural pe Habacuc, care este cu privire la Haldeea, iar Ţefania este ultimul dintre aceşti profeţi înainte de captivitatea în Babilon.

Întâi vin profeţii mari, fiecare în ordinea cronologică: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, fără a intra în detalii cu privire la locul care i-a fost dat ultimului în Canonul ebraic, pe care evreii au căutat să-l explice în diferite moduri. Dar dacă este să vorbim despre profeţii mari trebuie să fim atenţi să nu face greşeala de a spune că cei mai mici ar fi avut o inspiraţie cumva inferioară celor mai mari. Deosebirea constă doar în sfera de cuprindere a mărturiei lor scrise. Şi merită reţinut, după cum s-a observat, că cele mai lungi profeţii au fost conduse de Dumnezeu să adopte cuvinte şi gânduri cuprinse în unele din cele mai scurte. Este, de asemenea, de notat că patru sau chiar cinci dintre profeţii mici l-au precedat pe Isaia.

Urmează apoi cei doisprezece profeţi mici, începând din nou cu cel mai devreme şi încheind după captivitate. Astfel, dacă Ţefania a fost după Isaia, el este, în mod necesar exclus din poziţia imediat următoare deoarece este clasat împreună cu profeţii mici. Isaia, în mod natural şi exact, este primul dintre profeţii mari, care sunt plasaţi exact în ordinea cronologică de la primul la ultimul. Iar dacă Ezechiel a trăit în acelaşi timp ca Ieremia, el a fost afară din ţară, în timp ce Ieremia a fost în ţară, fiind dus numai împreună cu ultima rămăşiţă care a mers în Egipt. Daniel, după cum se ştie, a fost ultimul dintre cei patru profeţi mari. Apoi încep profeţii mici şi urmează o serie similară, singurul despre care se poate spune că nu este în această ordine fiind Iona, din motivul pe care l-am sugerat anterior, deşi nu este puţin probabil ca, în înţelepciunea lui Dumnezeu, poziţia cronologică să fie păstrată la fel de bine ca şi cea morală.

De aceea, orice aranjament care îl aşează pe Ţefania înaintea lui Habacuc pare a fi cel puţin discutabil. Pentru mai multe motive care sunt mici detalii, dar nu fără greutate, el pare a fi puţin mai târziu, dar nu există diferenţe semnificative. În ansamblu consider că ordinea (aşa cum este în Biblia ebraică şi în cea engleză ca şi în alte versiuni) se cuvine să fie respectată, iar evreii sunt mai îndreptăţiţi decât cei care-l aşează pe Ţefania înaintea lui Habacuc. Pare a fi cel mai probabil, ca să nu spun mai mult, că, deşi au fost contemporani, Ţefania a fost mai curând ultimul dintre cei doi. Dar diferenţa este de doar câţiva ani, şi, dacă, la urma urmei, ar fi vreo şase ani, atunci nu se cuvine să facem caz de aceasta. Din nefericire, cei care trudesc mult pentru o asemenea hrană perisabilă, care nu le foloseşte deloc celor care se ocupă cu ea, pot foarte bine neglija sau refuza hrana care rămâne pentru eternitate.

Deci Hagi este în mod clar primul dintre cei doi sub aspect cronologic, fiind urmat apoi de Zaharia, după ambii urmând Maleahi, care încheie seria nu numai cronologic ci şi prin tonul şi caracterul mesajului său.

Arhiepiscopul Usher este, pe bună dreptate, o autoritate care se cuvine respectată în această privinţă, dar cronologia lui a fost, din câte se poate înţelege, ajustată nu întotdeauna în sens bun de cei însărcinaţi cu revizuirea Authorized Version pentru ultima dată, în urmă cu mai puţin de o sută de ani. Nici chiar aranjamentul lui Usher nu s-a bucurat întotdeauna de aprobarea celor care credeau scripturile la fel de mult ca el însuşii. Oricum, cred că putem ajunge la concluzia, având dovezi destul de puternice, dacă nu întotdeauna toate dovezile, că, în general, profeţii mari şi profeţii mici sunt în ordine cronologică, cu excepţia lui Iona. Ultimii trei din serie: Hagai, Zaharia şi Maleahi, au fost, fără-ndoială, după captivitate, iar Ţefania ne aduce până la ultimul moment înainte de captivitate. Suntem perfect siguri de timpul când a fost dată profeţia deoarece este declarat suficient de clar pentru a nu lăsa loc ingeniozităţii prost îndrumate a necredinţei care se amuză şi uimeşte prin eforturile necontenite de a zdruncina tot ce a fost dat, fie că sunt lucruri mici sau mari, dar care, vai! nu precupeţeşte nici un efort când speră că poate zdruncina ceea ce Îl glorifică cel mai mult pe Dumnezeu şi îl umileşte pe om.

Următoarea schiţă asupra celor doisprezece profeţi va fi suficientă pe această temă.

Osea se împarte în două secţiuni. Întâi el ne prezintă Israelul şi Iuda ca respinse după avertismentul adresat Izreelului, care este o aluzie vagă la chemarea naţiunilor şi o previziune clară că Iuda şi Israel vor fi restaurate şi chiar unite din nou, o pledoarie şi o promisiune în acelaşi timp, o schiţă a stării lor anormale din acel timp şi o asigurare în legătură cu binecuvântarea lor finală ca naţiune care Îl va căuta pe Yahve şi pe adevăratul David, împăratul lor. Apoi el prezintă relele lui Israel, adresând mustrările şi ameninţările lui Dumnezeu, iar în final urmează pocăinţa lor şi comuniunea cu El.   

Ioel porneşte de la dezastrul produs de diferite insecte şi îi avertizează în legătură cu armata din nord şi devastarea pe care o va aduce aceasta, atunci parţial, iar complet în zilele din urmă, după care va veni ziua lui Yahve. Aceasta constituie temeiul pentru ca ambele părţi să se smerească înaintea Lui. Profetul prezice turnarea Duhului Sfânt, eliberarea Sionului şi judecata generală a naţiunilor.

Amos face o recapitulare a căilor lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci şi cu naţiunile învecinate, după care se ocupă în mod special cu Israel, nu pe terenul larg al moralei, ci pe acela al favorii speciale, arătând cât de vinovaţi sunt pentru că au respins mărturia Lui, ceea ce se va verifica în judecata asupra masei poporului şi în salvarea unui mic număr de oameni drepţi, după care este promisă, în final, ridicarea din nou a cortului căzut al lui David şi reînnoirea binecuvântării lui Israel.

Obadia, într-un stil deosebit de energic şi cu patos, dar totuşi sobru, prezintă chemarea adresată de dumnezeu naţiunilor împotriva Edomului, care, cu toată mândria şi puterea lui, trebuie să cadă şi să fie prădat cum nu s-a mai văzut, înţelepciunea şi puterea lui fiind nimicite din cauza răutăţii fără inimă arătate împotriva fratelui său Iacov, pentru că, într-adevăr, ziua lui Yahve se apropie pentru toate naţiunile, dar pentru Sion aceasta va fi eliberare şi Iacov va moşteni pământul, iar Esau va fi doborât şi judecat pentru că împărăţia este a lui Yahve.

Iona, prin misiunea pe care a avut-o la naţiuni, arată că Dumnezeu Îşi rezervă dreptul la a arăta îndurare şi celei mai rele naţii dacă se pocăieşte la cuvântul Lui. Slujba profetului a cerut ca acesta să primească lecţia morţii şi a învierii, dar, cu toate acestea, cel care este cel mai aproape de El trebuie să se plece în faţa harului Său care se manifestă în favoarea altora şi să-L binecuvânteze, nu să se bizuie pe privilegiile lui şi aşa să reprezinte fals numele Lui. Mica judecă poporul în ansamblu - Samaria şi Ierusalimul fiind prezentate mai proeminent – nu numai pentru nedreptate şi idolatrie, ci pentru că au refuzat cuvintele lui Yahve. El declară ţara întinată şi prezintă, în special pentru căpetenii şi principi, pustiirea Sionului şi restaurarea lui în zilele de la urmă de către Yahve, când ei vor fi la strâmtorare în ultimul asediu, după ce vor fi fost abandonaţi din cauză că L-au respins pe Hristos, care va fi pacea lor atunci când asirianul va apărea din nou, la final. Domnul va face rămăşiţa lui Iacov o binecuvântare, şi, în acelaşi timp, de temut, când va nimici tot răul oamenilor şi al demonilor. El încheie apoi cu o predică despre căile lui Dumnezeu care sunt întotdeauna drepte; El nu poate fi făcut să se schimbe prin ritualuri sau sacrificii, ci urăşte şi trebuie să judece un popor atât de ipocrit, dar, în zilele de la urmă, va lucra pentru copii lui Iacov după îndurarea arătată lui Avraam, conform cu ceea ce El a jurat în vechime părinţilor lor.

Naum, spre deosebire de Iona, vesteşte răzbunarea lui Yahve asupra cetăţii Ninive, dar nu Îşi retrage bunătatea de la cei care se încred în El. Şi-a pus asirianul un consilier al lui Belial împotriva lui Yahve? Atunci nimicirea completă, cum nu a mai văzut lumea şi nici nu va mai vedea de atunci încolo, va veni atunci când ultimul asirian va cădea pentru totdeauna. Nici o furtună cu tunete şi fulgere nu prezintă imagini atât de impresionante ale judecăţii ca denunţarea nimicitoare a cetăţii Ninive, mai ales în capitolele doi şi trei.

Habacuc prezintă exerciţiile spirituale ale unuia care este tulburat de nedreptatea evreilor şi strigă cerând judecata, iar apoi, din cauză că judecata este executată cu mai multă răutate decât se cuvine, află că trebuie să aştepte judecata, şi, între timp, să trăiască prin credinţă. Apoi el detaliază răutatea celui rău, care îi pecetluieşte nimicirea, şi, în final, profetul i se adresează lui Yahve în templul Său cel sfânt, întregul pământ fiind îndemnat să tacă, el vărsându-şi rugăciunea cu o viziune completă a judecăţii divine care va veni necruţătoare, dar şi exprimându-şi încrederea plină de bucurie în Dumnezeu, indiferent dacă vor veni sau nu vor veni binecuvântările Lui exterioare.

Ţefania proclamă nimicirea completă a ţării lui Iuda şi a Ierusalimului la venirea zilei Domnului din cauza idolatriei, violenţei şi înşelăciunilor lor, că în acea zi necredinţa şi câştigul lor necinstit nu îi vor putea ajuta cu nimic. Dar cel drept să vadă (se poate ca el să fie ascuns în ziua mâniei lui Yahve) că în ziua lui Yahve nici unul nu va scăpa, fie cei din jur cum sunt filistenii, moabiţii, amoniţii sau de mai departe, cum ar fi asirienii, şi cu atât mai puţin cetatea asupritoare întinată - Ierusalimul, cu atât mai vinovată cu cât a avut privilegii. El încheie cu cea mai deplină mângâiere pentru rămăşiţa credincioasă, care este chemată să aştepte de la Yahve până ce va executa sentinţa asupra împărăţiilor strânse laolaltă şi va salva pe poporul Său, pe cei acum săraci şi blânzi, şi se va bucura asupra Sionului, se va odihni în iubirea Lui şi le va face un nume şi îi va face lăudaţi printre toate popoarele pământului.

Hagai mustră poporul pentru lipsa lor de credinţă şi de zel în construirea casei Domnului şi îi acuză că se ocupau de propriile lor case, apoi îi mângâie asigurându-i că Duhul este mereu cu ei în lucrare şi declară că gloria de la urmă a acestei case, va fi mai mare decât cea dinainte, după ce Mesia va fi zdruncinat toate naţiunile, şi îi asigură că toate împărăţiile vor fi răsturnate când cerurile vor fi clătinate, numai alesul Zorobabel nu se va clătina, fiind o pecete pentru Yahve, el reprezentându-L pe Hristos.

Zaharia priveşte Ierusalimul ca fiind sub dominaţia puterilor imperiale, o putere răsturnând-o pe alta până ce va venit timpul, când, după glorie, Yahve va locui în Sion. Ierusalimul este iertat şi îndreptăţit; când El îl aduce pe Mesia, Vlăstarul, este aşezat semnul înţelepciunii în guvernare şi al ordinii administrative perfecte. Nedreptatea şi idolatria sunt judecate; puterile sunt trecute în revistă, iar Vlăstarul va zidi templul şi Se va aşeza pe tronul Lui ca preot. În cea de-a doua parte a cărţii este garantată restaurarea Ierusalimului atunci când apar întrebări legate de situaţia existentă, dar ei sunt tot sub responsabilitate, cu toate că urmează o viziune a gloriei. Yahve îi asigură că El va ocroti casa Lui. Este prezentat Hristos în smerenie, dar în legătură cu ziua gloriei şi a eliberării, când Iuda va doborî pe Iavan sau Grecia şi casele lui Iuda şi ale lui Iosif vor fi ca şi cum El nu s-ar fi lepădat de ele. Urmează apoi detaliile respingerii lui Hristos şi ale judecăţii antihristului, strângerea naţiunilor împotriva Ierusalimului, care este salvat de Yahve-Mesia, odinioară străpuns, iar acum jelit de ei, dar un izvor se deschide la Ierusalim pentru curăţire. Sunt judecaţi profeţii falşi, iar Ierusalimul parţial ocupat este eliberat de Yahve, care face din ea metropola Lui sfântă pe faţa pământului atunci când va domni şi va judeca toate naţiunile.

Maleahi poartă povara cuvântului lui Yahve adresat lui Israel: reproşurile Lui umplu duhul profetului. Şi nu este de mirare deoarece rămăşiţa întoarsă, aşa cum a fost lăsată de Zaharia sub responsabilitate, a eşuat complet, în pofida a tot ce au făcut îndelunga răbdare şi harul lui Dumnezeu la lucru în favoarea lor. Iacov, cu toate că era iubit, a profanat slujbele Lui şi sfinţenia Lui şi L-a obosit; preoţii au stricat legământul lui Levi, şi, spre durerea Lui, au ajuns de dispreţ. Nu mai rămânea decât ca El să-Şi trimită mesagerul Său şi apoi să vină El Însuşi, dar cine avea să rămână în ziua venirii Lui? Cu toate acestea, El îşi păstrează tandreţea faţă de cei din rămăşiţă, care vorbeau unul cu altul având teamă de El, fiind înconjuraţi de necredinţa ipocrită a evreilor. Cei drepţi vor fi ai Săi în ziua care va arde ca un cuptor pentru toţi cei mândri, dar pentru cei care se tem de El va răsări Soarele dreptăţii având vindecarea sub aripile Lui şi ei vor ieşi ca viţeii din staul şi îi vor călca în picioare pe cei răi. În final el le reaminteşte de legea lui Moise şi le promite că Ilie, profetul, va veni înainte de acea zi pentru a întoarce inimile poporului pentru ca venirea Lui să nu fie numai spre blestem.

 

[1] N. a.) The Minor Prophets with a Commentary Explanatory and Practical, and Introductions to the several Books, Rev. E.B. Pusey, D.D, Regius Professor of Hebrew and Canon of Christ Church, Oxford: Parker & Co., etc. 1860-1871

[2] N. tr.) Gr: aprox. „primul fals“

[3] N. a.) Iona se detaşează de toţi ceilalţi profeţi prin aceea că a fost trimis la o cetate din Asiria, marele vrăjmaş al lui Israel dintre naţiuni, pe când poporul era încă recunoscut de Yahve. Este remarcabil că, astfel izolat printre profeţi, este singurul dintre profeţii mici care începe cu „şi“, care în Versiunea Autorizată este tradus ca „acum“

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *