De unde nevoia de a avea un preot?
Omul are dintotdeauna o aspiraţie spre înalt, un dor după ceva ce nu poate descrie, şi pe care nu-l poate găsi în cele de pe pământ. Are dorul de a se apropia de Dumnezeu, de Dumnezeul cel atotputernic, creatorul cerurilor şi pământului. Dar cum? Unde să-L găsească? Şi, apoi, când este vorba de a se prezenta înaintea lui Dumnezeu omul are instinctiv o teamă că nu este aşa cum s-ar cuveni să fie pentru a putea sta în prezenţa Lui.
Aceasta s-a manifestat chiar de la Adam imediat după ce a păcătuit prin neascultare de Dumnezeu. A ajuns să simtă că era cumva cum nu trebuie şi că se impunea să facă ceva pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci şi-a făcut „şorţuri din frunze de smochin“. Şi, cu toate acestea, când Dumnezeu a venit să-l viziteze, el s-a ascuns, iar când Dumnezeu l-a chemat: „Unde eşti?“ omul a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină şi m-am temut, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns“ (v. Geneza 3 ). Omul făcuse tot ce ştia el mai bine pentru a rezolva problema, dar tot gol se simţea şi tot incapabil să stea înaintea lui Dumnezeu. Şi aşa se întâmplă de mii de ani: omul face eforturi pentru a se pregăti în aşa fel încât să se poată apropia de Dumnezeu, dar toate eforturile lui sunt ca şi acele şorţuri de frunze de smochin, pentru că tot nepregătit se simte şi tot caută, dacă este posibil, să se ascundă de Dumnezeu. Ce dramă!
Şi atunci, dacă omul nu-şi poate rezolva singur această problemă, poate va reuşi să găsească pe cineva care să-l ajute să şi-o rezolve. Aşa s-a întâmplat când poporul Israel a primit legea prin Moise: „poporul a observat tunetele şi flăcările şi sunetul trâmbiţei şi muntele fumegând … şi au zis lui Moise: «Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta; dar să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim»“ (Exod 20 .18-19). Da, sentimentul că nu erau într-o stare potrivită înaintea lui Dumnezeu şi El nu ar fi putut decât să-i omoare i-a făcut să ceară un mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Un mijlocitor care să fie un om. Şi atunci Dumnezeu a instituit preoţia aaronică. Dar, dacă preotul era un om, atunci el era descendent tot din Adam, şi atunci şi el avea acea fire păcătoasă, care făcea ca şi el să fie în acelaşi pericol de a muri dacă se apropia de Dumnezeu. Care a fost atunci soluţia pentru această problemă? A fost aceeaşi ca în cartea Geneza, când pentru a rezolva problema goliciunii lui Adam şi a Evei, Domnul „a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat“ (Geneza 3 .21). Pentru acea îmbrăcăminte din piele a trebuit deci să fie ucise nişte animale, adică să fie o jertfă. Şi astfel, Aaron şi apoi descendenţii săi trebuiau în primul rând, la consacrarea lor ca preoţi, să aducă jertfe pentru sine, iar apoi, pe tot parcursul slujirii lor să aducă jertfe atât pentru popor cât şi pentru ei înşişi (v. Levitic 8 - 9 şi Evrei 5 .1-3).
Un singur mijlocitor
Dar, în fond, de ce ar avea nevoie Dumnezeu de jertfe? Doar, în Psalmul 50 , Dumnezeu spune: „Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, pentru că a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. Voi mânca Eu carnea taurilor? şi voi bea sângele ţapilor?“ (v. 12-13) Jertfele sunt necesare pentru că „plata păcatului este moartea“ (Romani 6 .23). Şi atunci, dacă este ca omul să nu moară, o altă viaţă trebuie jertfită pentru a plăti acel preţ. Iar toate jertfele aduse în vechime nu erau decât nişte indicatoare către jertfa desăvârşită a Domnului Isus, care „S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora“ (Evrei 9 .28). Deci, Domnul Isus, prin jertfa Lui unică, adusă o singură dată rezolvă problema apărută prin păcatul primului om. „Plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 6 .23). Şi Domnul Isus este şi acel mijlocitor desăvârşit, preotul de care omul simţea că are nevoie: „Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare … nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obţinut o răscumpărare eternă“ (Evrei 9 .11-12).
După ce Hristos S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă o dată pentru totdeauna, purtând păcatele multora, dacă este să mai fie o anumită clasă de preoţi, aceia nu ar mai avea rost să aducă vreo jertfă, deoarece oricine ar gândi să mai aducă o jertfă în ideea ca prin aceea să fie acceptat el de Dumnezeu sau să ajute pe alţii să fie primiţi de Dumnezeu, exprimă implicit gândul că jertfa lui Hristos nu a fost desăvârşită şi că omul păcătos ar putea face ceva care Isus, omul desăvârşit nu a putut face. Şi aceasta înseamnă a-L desconsidera pe El şi lucrarea Lui.
Şi, în întâia epistolă către Timotei, apostolul Pavel spunea: „este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1. Timotei 2 .5). Deci, potrivit acestei declaraţii clare a apostolului, în schema creştinismului predicat de apostoli nu îşi are locul o clasă specială de preoţi, ca în iudaism sau ca în diferitele religii păgâne, din vreme ce nu mai este nevoie să fie aduse jertfe, şi nici nu mai este cazul să fie un alt mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
Şi, dacă „fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin. Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5 .1) sigur că nu mai simţim nevoia să avem alt mijlocitor.
Ce oameni au acum responsabilitatea de a fi preoţi?
Apostolul Petru, adresându-se locuitorilor „temporari din împrăştiere din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus“ (1. Petru 1 .1-2) le spunea: „voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (2.5) şi „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit pentru Sine, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“.
Deci, iată că Petru spune explicit despre o preoţie! Şi nu se poate să nu remarcăm că el spune că această preoţie este constituită de toţi acei „locuitori temporari“ care sunt „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu“. Nu sunt aleşi cumva printr-un fel de vot democratic şi nici nu spune că sunt aleşi de un lider pentru a constitui cumva o castă aparte, un fel de cler. Este vorba de cei care au credinţa că sunt răscumpăraţi prin jertfa desăvârşită a Domnului Isus. Adresându-se tuturor acestora în mod colectiv, Petru le spunea că ei sunt o preoţie.
Şi cei cărora Petru li se adresa spunându-le că sunt o preoţie nu erau nicidecum un fel de supraoameni, total desprinşi de lucrurile pământeşti, plutind cumva deasupra a tuturor conflictelor, necazurilor şi suferinţelor de pe pământ, ci erau nişte oameni care aveau slăbiciuni şi pe care apostolul îi îndeamnă să-şi „încingă coapsele minţii“ şi să fie „sfinţi în toată purtarea“ şi să nu se potrivească „poftelor de mai înainte“. Ei erau „sfinţiţi“ prin alegere, dar trebuiau să fie şi sfinţi prin purtare, ca nişte „copii ai ascultării“ (v. 1. Petru 1 .13-16). Deci trebuiau să facă anumite eforturi pentru a se deprinde să gândească în aşa fel încât să fie ascultători de Dumnezeu. Ceea ce corespunde cu ceea ce apostolul Pavel le scria credincioşilor de la Roma: „Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă. Şi nu vă conformaţi veacului acestuia, ci fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită“ (Romani 12 .1-2).
Iată că, potrivit cu ceea ce spun apostolii, este posibil ca un credincios care este sfinţit prin chemare totuşi să se potrivească „chipului veacului acestuia“ şi să nu fie sfânt în purtarea lui, aşa cum se cuvine să fie un „copil al ascultării“. Şi o asemenea purtare îl va împiedica pe credincios să-şi împlinească slujbele preoţeşti, cu toate că face parte din acea preoţie despre care vorbeşte Petru. După cum în Vechiul Testament, descendenţii lui Aaron, familia preoţească, erau opriţi să împlinească slujbele preoţeşti în cazul când aveau un defect fizic sau o boală, în prezent credincioşii Domnului, care fac parte din această preoţie despre care vorbeşte Petru, nu pot împlini slujbele preoţeşti plăcute Domnului dacă în anumite privinţe se dedau „poftelor de mai înainte“. Dar, dacă atunci când era vorba de preoţia levitică, orice defect sau boală în trup se putea vedea relativ curând şi nu existau nici un fel de dubii cu privire la situaţiile în care cineva din familia preoţească trebuia să fie oprit de la a mai exercita acele slujbe, în schimb, când este vorba de această preoţie care trebuie să fie o „casă spirituală“, ceea ce poate împiedica un asemenea preot să îndeplinească slujba preoţească aşa cum este plăcut Domnului este ceva de ordin spiritual, deci ceva care nu poate fi văzut cu ochii de carne, şi, ca urmare, poate fi detectat doar de persoane având anumite capacităţi spirituale. Aşa este posibil ca un credincios să facă anumite slujbe care să considere a fi pentru Domnul, dar care să nu fie tocmai plăcute Domnului, şi, ceea ce este şi mai trist, se poate întâmpla să nu se găsească lângă el credincioşi spirituali care să observe aceasta şi să-l îndrepte.
Curăţia – condiţie necesară pentru slujirea preoţilor
În cartea Levitic, prin atingerea de ceva necurat, preotul devenea necurat şi era temporar oprit să mai exercite slujbele preoţeşti, putând relua slujirea numai după un ritual de curăţire. Similar, când este vorba de slujbele preoţeşti ale unui creştin, el poate ajunge să fie temporar în incapacitatea de a le îndeplini aşa cum este plăcut Domnului, dar el poate fi restaurat. Iar restaurarea se face tot în temeiul jertfei Domnului Isus, după cum este ilustrarea simbolică în cartea Levitic: „Dacă preotul cel uns va păcătui şi va aduce vină asupra poporului, atunci să aducă Domnului, pentru păcatul său prin care a păcătuit, un viţel tânăr din cireadă, fără cusur, ca jertfă pentru păcat“. La restaurarea unui credincios care a căzut pot ajuta şi alţi credincioşi spirituali, şi apostolul Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Galatia să dea un asemenea ajutor: „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu. duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“ (Galateni 6 .1). Iar cei cu adevărat spirituali nu sunt caracterizaţi prin aceea că manifestă un duh de superioritate faţă de cel care a căzut, cumva în genul unui profesor faţă de un elev mai slab, ci arată blândeţe, dar şi fermitate pentru a-l readuce pe cel căzut în comuniune cu Domnul. În acelaşi timp sunt conştienţi că şi ei pot cădea, dacă nu chiar în felul fratelui pe care îl corectează, atunci în alt fel de împrejurări. Ei ştiu că numai harul Domnului îi poate păzi de cădere, pentru că, prin firea păcătoasă moştenită de la Adam, cât timp sunt în lumea aceasta, sunt permanent predispuşi să cadă.
Apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşii evrei să aibă îndrăzneală să intre în „locurile sfinte“ – acele locuri unde, potrivit rânduielilor date prin Moise, numai preoţii puteau intra – „prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată“ (v. Evrei 10 .19-23). Sângele Domnului a fost vărsat o singură dată şi „i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi“ (v. Evrei 10 .14), dar pentru ca aceştia să facă slujba de preoţi în locurile sfinte, ei trebuie să se curăţească deoarece prin umblarea prin lume, chiar fără a avea o cădere, ei se întinau şi ajungeau să nu fie în starea potrivită pentru a sluji „în locurile sfinte“. Creştinii evrei, cărora le scria apostolul, sigur că îşi aminteau de spălarea cu „apa de curăţire“, care se impunea pentru ca oricine se atingea de un „om necurat“ sau de un mort să poată mai apoi să intre în cortul Domnului. Apa aceea era amestecată cu cenuşa junincii roşii, care era arsă împreună cu cedru şi isop (v. Numeri 19 ). Trebuia să fie o vacă din acelea care nu a fost pusă la jug – simbol al Omului care nu a fost sub jugul păcatului -, iar cedrul şi isopul sunt simboluri a ceea ce este cel mai măreţ, şi, respectiv, cel mai umil în om, toate acestea trebuind să piară în foc. Acea apă de curăţire era deci simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, acela care spune despre jertfa desăvârşită a Domnului Isus, care „S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa“, dar şi despre condamnarea a tot ceea ce provine din firea omului căzut în păcat. Deci, numai prin preocuparea cu Cuvântul lui Dumnezeu, credincioşii pot să fie curăţaţi de cele cu care vin în contact în umblarea prin lume, prin această „vale a umbrei morţii“, - oameni „morţi în păcate şi fărădelegi“ şi manifestări care pot numai să-i depărteze de Dumnezeu –, pentru ca să fie în acea stare potrivită pentru a sluji în locurile sfinte.
Evreii ştiau bine că, potrivit rânduielii date de Iahve prin Moise, „locurile sfinte“ se împărţeau în „locul sfânt“ şi „sfânta sfintelor“, care erau despărţite de o perdea, în „sfânta sfintelor“ fiind chivotul şi acolo putea intra numai Marele Preot, şi acesta numai într-o singură zi din an, venind cu sângele jertfei. Dar, la moartea Domnului Isus perdeaua s-a rupt (v. Matei 27 .51), astfel încât între cele două locuri nu mai există nici o despărţire, iar apostolul le desemnează pe ambele împreună prin expresia „locurile sfinte“. Hristos a intrat o dată pentru totdeauna în „sfânta sfintelor“, şi a intrat cu propriul său sânge, deschizând astfel calea pentru credincioşii Săi, cale pe care apostolul ne îndeamnă să aibă îndrăzneala să vină în prezenţa Domnului, având însă grija să se curăţească.
Tipuri de slujbe preoţeşti
Vorbind despre preoţia credincioşilor Domnului Isus, Petru menţionează întâi „o preoţie sfântă“, menită să aducă „jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“. Aceasta este o slujbă în special pentru Dumnezeu, credincioşii fiind chemaţi să prezinte înaintea lui Dumnezeu perfecţiunile jertfei Domnului Isus, după cum, în imaginile simbolice din Vechiul Testament tăiau jertfele, le curăţau şi le spălau şi aduceau „darul ridicat“ şi „darul legănat“. Iar în aceste slujbe, credincioşii au comuniune cu Dumnezeu, sufletul lor hrănindu-se cu Acela în care Dumnezeu Tatăl îşi găseşte toată plăcerea.
Apoi, Petru le spune credincioşilor despre rostul lor de a fi o „preoţie împărătească“, pentru a vesti virtuţile Celui care i-a „chemat din întuneric la lumina Sa minunată“. Este vorba despre vestirea evangheliei. Astfel, Petru pune pecetea aprobării apostolice, şi, deci, a aprobării divine, peste lucrarea pe care mulţi credincioşi o începuseră fără ca să fi primit o poruncă explicită de la apostoli sau de la un fel de „consiliu de conducere“ al bisericii. Este vorba de lucrarea credincioşilor împrăştiaţi care „străbăteau ţinuturile vestind Cuvântul Evangheliei“ (v. Fapte 8 .4, 11.19-21), care au adus credinţa în Domnul Isus în Samaria, în Galileea, la Antiohia şi chiar până la Roma (v. Fapte 28 .13-15). Este lucrarea unor credincioşi ale căror nume nu ne sunt transmise în Scriptură. Cei mai mulţi dintre aceia nu L-au văzut pe Domnul în timpul cât a fost pe pământ, dar ei au luat ca pentru ei personal cuvintele: „veţi fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului“, pe care Domnul Isus îl adresase direct primilor săi ucenici înainte de înălţare. Credinţa şi dragostea faţă de Domnul i-a determinat să împlinească dorinţa Lui, chiar dacă acele cuvinte nu le fuseseră adresate lor în mod direct. Şi atunci, nu se cuvine oare ca şi noi să preţuim această dorinţă a Domnului şi să vestim evanghelia? Dacă apostolul Petru aproba lucrarea de răspândire a evangheliei întreprinsă de acei ucenici ai Domnului ale căror nume nu le cunoaştem (v. şi Fapte 11 .22-24 şi 15.6-21), nu înseamnă atunci că de aceeaşi aprobare s-ar bucura şi credincioşii din zilele noastre care ar vesti evanghelia din dragoste pentru Domnul, fără a fi fost trimişi de vreo organizaţie a unor oameni?
Credincioşii într-o lume vrăjmaşă Domnului lor
Făcând acest gen de slujire preoţească un credincios trebuie să aibă în minte cuvintele Domnului: „Nu este rob mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate acestea din cauza Numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel care M-a trimis“ (Ioan 15 .20-21). Veţi spune, bineînţeles, că aceste cuvinte Domnul le-a adresat direct ucenicilor săi, mai exact celor doisprezece minus unul. Dar, oare nu se aplică şi ele oricui doreşte să-I slujească Lui cu fidelitate. Dacă mărturia Lui, a omului desăvârşit, în totul după voia lui Dumnezeu, care a făcut numai bine, a fost respinsă şi oamenii din zilele Lui pe pământ au vrut să scape de El odată, şi, de aceea, L-au crucificat, credeţi că o mărturie asemănătoare cu a Lui va fi oare bine primită de lume? Sigur că nu, pentru că mărturia Domnului arăta că lucrările lumii erau rele (v. Ioan 7 .7), iar cine Îi este credincios lui nu se poate să spună că lumea merge spre bine. Aşa spunea Ioan şi în epistola lui: „lumea întreagă zace în cel rău“ (1. Ioan 5 .19) şi „dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el“ (1. Ioan 2 .15) şi „nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea“ (1. Ioan 3 .13) şi „aşa cum este El (Fiul lui Dumnezeu), aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ (1. Ioan 4 .17). Iar Iacov, adresându-se creştinilor care nu Îi erau fideli Domnului, spunea: „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4 .4).
Pavel, în întâia epistolă către corinteni spunea că „lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu“ ( 1 .21) şi că „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii“ – adică ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu este o nebunie pentru lume.
Poate că vor spune unii că lumea s-a schimbat şi că lumea zilelor noastre nu mai este atât de rea ca în zilele apostolilor. Ceea ce s-a schimbat în mod evident este tehnologia, dar, din punct de vedere spiritual, lumea nu s-a schimbat deloc. Nu spune Ioan, chiar la începutul evangheliei sale: „lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a înţeles-o“ (v. 1.4)? Adică, Domnul Isus, lumina, a venit în lume, iar lumea nu L-a înţeles şi a rămas la fel. Altfel, de ce oare există concepţia populară că „apocalipsa“ înseamnă „sfârşitul lumii“? De fapt, oricine are un dram de cunoştinţă de greacă ştie că „apocalipsa“ înseamnă revelaţia sau descoperirea. Doar cartea numită Apocalipsa începe cu cuvintele: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi ce trebuie să aibă loc în curând“… Sigur că, fără a avea pic de învăţătură, citind cartea Apocalipsa poţi vedea că ea cuprinde o mulţime de judecăţi grozave ale lui Dumnezeu asupra lumii şi că Dumnezeu va pune capăt acestei lumi. De ce oare ar pune Dumnezeu capăt acestei lumi dacă ea s-ar putea îmbunătăţi? Cine crede că lumea se poate îmbunătăţi, atunci fie că nu crede că Dumnezeu îi va pune capăt, fie că, dacă crede că El îi ca pune capăt, atunci Dumnezeu este rău pentru că pune capăt la ceva care se îmbunătăţeşte… Şi, atunci, cel care crede una din aceste două variante mai îndrăzneşte cumva să spună că este creştin? Sau, evident, mulţi spun: „cartea Apocalipsa este plină de atâtea imagini enigmatice încât nu o poţi înţelege bine, aşa că nu este cazul să te ocupi cu ea“. Dar, dincolo de imaginile simbolice pentru care mai mulţi au găsit interpretări, dacă nu în mod evident greşite, atunci sunt măcar discutabile – adică interpretări care, chiar dacă sunt perfect logice şi în acord cu alte părţi din Scriptură, oamenii le pot totuşi pune sub semnul întrebării -, această carte arată clar că Dumnezeu a condamnat lumea aceasta şi că va pune capăt acestei lumi ca sistem economic şi social-politic deoarece ea este dominată de cel rău.
Mijlocirea pentru vrăjmaşi
Şi atunci, mesajul unui credincios al Domnului Isus către oamenii din lume trebuie să fie ceva cam în genul celui al lui Petru la cincizecime: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“ (v. Fapte 2 .40). Şi sigur că cine are un mesaj de acest fel nu va fi bine primit de societate în general.
Poate va spune cineva: „Dar cum se potriveşte aceasta cu cuvântul: «Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul său fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă»? Iată că Ioan se contrazice! O dată spune «nu iubiţi lumea», iar altă dată «Dumnezeu a iubit lumea»!“ Dar, în versetul din evanghelie, când Domnul spune „Dumnezeu a iubit lumea“, nu spune „ca lumea să nu piară“, ci spune „ca oricine crede în El să nu piară“. Adică nu este vorba nicidecum de o „mântuire a lumii“, ci de o mântuire a oricărui om din lume care crede în El, iar „a iubit lumea“ are semnificaţia că a iubit fiecare suflet de om din lume, nu că a iubit lumea cu sinedriul de la Ierusalim, care a hotărât să-L omoare, nici cea cu Irod, cu Pilat şi cu Cezarul. Astfel, Pavel le scria credincioşilor de la Roma: „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“ ( 5 .8-10).
Credincioşii Domnului, dacă sunt conştienţi cât I-a iubit Domnul când Şi-a dat viaţa pentru ei, se vor simţi atunci ca nişte „ambasadori pentru Hristos“, datori să îi îndemne pe oamenii din lume să se împace cu Dumnezeu prin credinţa în jertfa lui Hristos, care a fost „făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (v. 5 .20-21). Da, dar sunt nişte ambasadori ai unui împărat a cărui împărăţie nu este acum din lumea aceasta (v. Ioan 18 .33-38) şi ale cărui armate nu sunt văzute de oamenii din această lume. Ba încă, sunt nişte ambasadori care au de transmis din partea Domnului lor un ultimatum adresat locuitorilor lumii acesteia, ceea ce-i face să fie indezirabili. Dacă un cetăţean străin indezirabil este expulzat în ţara lui de origine, atunci unde să fie expulzaţi aceşti străini indezirabili care mărturisesc a fi străini de lumea care este condamnată şi a avea un Domn în cer? Aşa se face că, în primele trei secole după Hristos, mulţi creştini cu adevărat credincioşi au fost martirizaţi. Dar, cum slujba aceasta de „preoţie împărătească“ a adus mult rod în pofida persecuţiilor şi morţii multor martori credincioşi, atunci „stăpânitorul lumii acesteia“, cel care este „mincinos şi tatăl minciunii“ (v. Ioan 8 .44, 14.30), a abandonat, pentru un timp, metodele violente care nu au dat rezultate şi a lucrat mai intens la falsificarea mărturiei creştine.
Falsificarea mărturiei creştine
Primele încercări de a falsifica mărturia creştină au apărut încă din vremea apostolilor, şi despre acestea putem citi mai ales în epistolele lui Pavel către Galateni şi Coloseni. Dar, în acel timp, apostolii, cu o autoritate spirituală cum alţii nu au mai avut de atunci, au înfrânt aceste mişcări. Şi este un mare har că Domnul a permis ca asemenea tendinţe de falsificare a evangheliei să se manifeste în vremea apostolilor, pentru că aşa credincioşii pot avea un exemplu clar cum trebuie combătute orice învăţături care caută să-i abată de la calea vieţii. La sfârşitul carierei sale, adresându-se bătrânilor de la Efes, Pavel le-a spus: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20 .29-30). Adică, acei „lupi îngrozitori“ se vor ridica chiar din cercul bătrânilor, al episcopilor…
Şi, nu vedem oare că istoria ce a urmat confirmă ceea ce a spus Pavel? Da, tocmai episcopii, prin ipocrizia lor, au ajuns să fie aceia care să facă creştinismul să fie batjocorit de atei şi de cei de alte religii.
Totuşi cum s-a ajuns la aceasta? A fost o evoluţie. Aceia care căutau să-i iudaizeze pe creştini, împotriva cărora a luptat mult Pavel (v. Fapte 15 şi Galateni), după plecarea apostolului, nemaiavând un adversar atât de puternic, au reuşit să câştige teren în biserică. Tot aşa şi cei care au introdus filozofii şi raţionamente contrare Scripturii (v. Coloseni). Astfel, s-a ajuns ca în biserică să fie practicate ritualuri asemănătoare celor din iudaism şi ca învăţătura apostolilor să fie înlocuită treptat, aproape pe nesimţite, cu filozofii şi raţionamente care conţineau un amestec de iudaism şi de păgânism, de regulă componentele păgâne fiind potrivite specificului naţional al regiunii în care se afla adunarea. Aceste lucruri străine de învăţătura apostolilor au ajuns să intre în tradiţie, iar tradiţia a ajuns să fie proclamată şi sfântă. Istoricii laici au mult talent in a detecta influenţele iudaice şi cele păgâne în ceea ce se practică în bisericile din lume.
Dar, înafară de cuvintele apostolului Pavel, nu mai găsim în Scriptură ceva care să ne spună despre cum a avut loc această corupere a creştinismului? Ba da, unele indicii le găsim în Apocalipsa, în capitolul al doilea. În mesajul Domnului către adunarea din Efes este menţionat ca fapt pozitiv că „urăşti faptele nicolaiţilor“, iar mesajul către adunarea din Pergam sunt menţionaţi „unii care ţin învăţătura nicolaiţilor“ (v. 6, 15). Cercetători au căutat zadarnic să descopere indicii despre o sectă cu acest nume. Dar, cele mai elementare cunoştinţe de limbă greacă lămuresc îndeajuns pe oricine doreşte să înţeleagă: cuvântul nicolaitan (νικολαιτων) este compus din niko (νικο), care înseamnă victorie şi laos (λαoς), care înseamnă popor. Deci, este vorba despre unii care, în biserică, au obţinut victoria asupra poporului, a „laosului“, adică a laicilor… La început, în Efes, care reprezintă biserica de la sfârşitul secolului întâi de după Hristos, şi poate şi secolul al doilea, aceştia care dominau poporul din biserică erau doar câţiva oameni remarcabili, şi încă nu exista o doctrină sistematică, aşa că celor de la Efes le sunt menţionate doar faptele lor şi este menţionat ca aspect pozitiv că adunarea ura acel gen de fapte. Mai târziu, în Pergam, exista deja o doctrină sistematică, astfel încât este menţionată „învăţătura nicolaiţilor“. Iar „nicolaiţii“ au ajuns să aibă un sistem al lor în adunarea care locuieşte „unde este tronul lui Satan“, adică in lume (doar, cine spunea evanghelia după Ioan că este stăpânitorul lumii acesteia?)… Iar creştinii au ajuns să aibă poziţii importante în lume după Edictul de la Milan din anul 313, când Împăratul proclamat sfânt de creştinătate a deschis larg calea coruperii creştinismului prin aceea că mulţi, văzând cum Cezarul a arborat stindardul cu însemnele lui Hristos, au găsit că este o politică înţeleaptă să se declare şi ei creştini pentru a-i fi pe plac Cezarului. Şi de atunci religia creştină a ajuns să se amestece foarte mult cu politica, jocurile politice contribuind la cea mai mare corupţie a creştinătăţii. Cei care aveau ambiţii să urce pe scara socială căutau să fie clerici, adică să intre în acea categorie care era considerată nu numai de oamenii simpli din popor, ci chiar şi de Cezar şi de elitele sociale, care, în general, erau tot superstiţioase, ca fiind cumva în măsură să mijlocească pentru ei spre a le obţine favoarea Dumnezeului atotputernic. Da, romanii care în perioada păgână cercetau măruntaiele animalelor spre a afla ce le rezervă viitorul - dacă zeii le vor fi binevoitori -, au ajuns să creadă că prin medierea clerului pot obţine ca Dumnezeul cel atotputernic să-i ajute să obţină ceea ce pofteau… Şi atunci, a deveni preot nu era oare cel mai sigur mijloc de a te bucura de favoarea puternicilor zilei?
Politici care dezbină sau care impun unitatea prin forţă
Dar lucrurile au evoluat în ambele sensuri, şi, anume, dacă, pe de-o parte, clerici abili i-au manipulat pe nobilii superstiţioşi, pe de altă parte, nobilii care nu erau chiar aşa de superstiţioşi, au căutat să câştige în jocurile politice asigurându-şi, contra cost, sprijinul unor clerici fără scrupule. Şi aşa s-a ajuns la „biserici naţionale“, ceea ce este contrar Scripturii deoarece Pavel le scria galatenilor „toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este bărbat şi femeie; pentru că toţi sunteţi una în Hristos Isus: iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit promisiunii“. Pavel spunea deci că, prin credinţa în Hristos, sunt depăşite barierele etnice şi naţionale şi credincioşii se plasează pe un teren comun: cel am mântuirii şi al promisiunilor lui Dumnezeu, biserica fiind astfel un domeniu în care nu trebuie să existe diferenţe naţionale. Iar culmea evoluţiei bisericilor naţionale a fost atinsă atunci când armatele a două naţiuni creştine erau încurajate, fiecare de clerul bisericii naţionale proprii, să lupte pentru că Dumnezeu va fi de partea lor ca ei să nimicească cealaltă armată.
Ca replică la acele dezbinări create de nobili şi regi care puneau episcopi potrivit intereselor lor politice, episcopul Romei, Papa, pentru a crea o unitate a bisericii sub conducerea lui, prin episcopi dacă nu numiţi de el, cel puţin confirmaţi de el, a condamnat păcatul „simoniei“ – adică acela de a vinde şi a cumpăra funcţii ecleziastice, după modelul lui Simon vrăjitorul (v. Fapte 8 ). Dar cine oare condamna „simonia“? O condamna acela care se pretindea a fi urmaşul apostolului Petru. Dar, nu am văzut noi oare că Scriptura nu ne spune că Pavel sau Petru şi-ar fi desemnat succesori? Pavel nu a spus despre vreo succesiune, ci despre „lupi răpitori“ care aveau să vină după el. Iar Petru am văzut că le spunea tuturor credincioşilor că erau „o preoţie sfântă“ şi o „preoţie împărătească“, prin aceasta excluzând legitimitatea unei categorii speciale de credincioşi care să constituie un cler… Dar, dacă Roma era vechea capitală a Imperiului, nu era oare firesc, sub aspect politic, ca episcopul Romei să dorească să aibă întâietatea? Şi, apoi, cu privire la Simon vrăjitorul, el dorea să folosească banii pentru a câştiga putere, aşa cum se procedează în general lume, ceea ce urmărea el fiind puterea, iar nu să-i slujească Domnului. Şi ce altceva urmărea episcopul Romei decât puterea politică? Nu era atunci şi el vinovat exact de acelaşi păcat pe care-l condamna la alţii? „De aceea, nu te poţi scuza, omule, oricine ai fi tu, care judeci, pentru că, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te condamni, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri. Dar ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr asupra celor care fac astfel de lucruri“ ( 2 .1-2).
Apoi, la situaţia actuală din biserici s-a ajuns nu numai din cauza ambiţiilor unor personalităţi remarcabile de a constitui categoria socială aparte a clerului, ci şi deoarece celor mai mulţi creştini le era mai comod să nu-şi asume responsabilităţile de preoţi despre care spune Petru, ci să lase chestiunile spirituale în seama „specialiştilor“, aşa că, după cum pentru a-şi potcovi calul sau pentru a-şi avea o sapă se duceau la fierar, iar pentru o pereche de încălţăminte se duceau la cizmar, au înţeles ca toate chestiunile spirituale să le lase în seama clerului, iar ei să se ocupe de problemele pământeşti – pentru că aveau destule din acelea. Şi, hai să recunoaştem, nu-i aşa că ne vine cam greu să luăm literal pentru noi, în viaţa noastră de zi cu zi, îndemnul: „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor da pe deasupra“? (v. Matei 6 .25-34)
Sigur că mulţi vor spune că exagerez sau că dau nişte interpretări greşite, dar îndemn pe oricine are inima sinceră şi doreşte să afle adevărul, să citească în primul rând Biblia, şi apoi, să cerceteze puţin istoria omenirii pentru a avea elementele pe baza cărora să judece nu în primul rând această scriere – pentru că ea este neînsemnată în comparaţie cu Biblia -, ci în primul rând omenirea şi evoluţia ei (în aceasta fiind incluse şi mai multe organizaţii pe care oamenii le numesc biserici), pentru a decide dacă este mai bine să-şi conducă viaţa după ceea ce găseşte lumea plăcut sau după ceea ce Îi este plăcut Domnului.
Despre cei care adoptă o poziţie ecleziastică întemeiată în exclusivitate pe Scriptură, nealiniindu-se la practicile şi doctrinele vreunei biserici mari, naţionale sau internaţionale, mulţi clerici vor spune că sunt sectanţi. Dar, când au venit înaintea guvernatorului roman pentru a-l acuza pe Pavel, clericii iudei l-au numit „conducător al sectei nazarinenilor“ (v. Fapte 24 .1-9). Şi aşa este de la-nceput: clericii care şi-au constituit o organizaţie puternică îi clasează ca eretici sau sectanţi pe cei care doresc să asculte mai curând de Dumnezeu decât de oameni (v. Fapte 5 .29).
Autoritatea omului a înlocuit-o pe cea a Domnului
Şi sunt multe învăţăminte de tras din împotrivirea pe care au manifestat-o preoţii iudei faţă de Domnul Isus mai întâi şi faţă de ucenicii Lui după aceea. De la Moise ei aveau promisiunea făcută lui Israel: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica un Profet din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, asemenea mie: de El să ascultaţi“ (Deut 18 .15). Dar, când a venit Domnul Isus, care a făcut minuni din cele pe care le vestiseră cu mult înainte profeţii, L-au respins în primul rând pentru că El îi mustra pentru ipocrizia lor, şi, în al doilea rând, pentru că El dorea mai întâi să îi elibereze de sub jugul păcatului, în timp cei ei doreau să vină cineva care să-i elibereze de sub jugul roman şi nu voiau nicidecum să se pocăiască şi să recunoască faptul că Domnul rânduise ca ei să fie sub jugul roman tocmai din cauza că păcătuiseră şi pentru că erau păcătoşi. Preoţii iudei cunoşteau bine legea dată prin Moise şi tocmai acea lege condamna în ei cele mai tainice mişcări ale inimii lor prin aceea că spune: „să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti soţia aproapelui tău … nici orice altceva care este al aproapelui tău“ (Exod. 20.17), şi, de asemenea: „să iubeşti pe Yahve Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deut 6 .5). Dar ei iubeau mai mult poziţiile lor înalte decât Îl iubeau pe Domnul. Şi când a venit Acela prin care se împlinea viziunea pe care a avut-o David când a scris: „Ferice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit! Ferice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!“ (Psalmul 32 .1-2), ei au dorit să scape de El cât mai repede pentru că le submina autoritatea lor de lideri religioşi. Dar tocmai dându-L pe Isus să fie omorât, ei au împlinit planul Domnului de a aduce jertfa desăvârşită. După acea i-au persecutat şi pe ucenicii Lui, care vesteau învierea Lui şi faptul că El va veni să judece lumea - şi să-i judece şi pe ei -, dar şi mântuirea prin credinţa în jertfa Lui.
Aşa a evoluat şi clerul din creştinătate: având cuvântul lui Dumnezeu, s-a depărtat de el şi au ajuns să-i îndrume pe oameni să ţină diferite obiceiuri, rânduieli şi superstiţii, care au intrat în tradiţie şi pe care au ajuns să le proclame sfinte. Mai târziu, clericii înalţi au ajuns şi să-i ardă pe rug pe cei care căutau să aducă din nou în prim-plan Biblia. Şi astăzi creştinătatea largă onorează în primul rând anumite obiceiuri şi clerul şi mai puţin şi mai deloc pe Domnul Isus şi învăţătura apostolilor care-L are pe El ca subiect.
Slujirea în condiţii de slăbiciune
Dar slujba de vestire a evangheliei este întâmpinată cu împotrivire nu numai de clerici şi de oamenii religioşi fideli unei anumite organizaţii religioase, ci chiar şi de cei care se declară atei sau care sunt agnostici. Şi, în general, dacă nu-i clasifică pe credincioşi ca „sectanţi“ sau „eretici“, oamenii aduc argumente de genul: „Dar cu ce este mai bun acel credincios decât mine?“ Şi, inevitabil, găsesc la credincioşi tot felul de defecte din care fac argumente pentru ca să respingă evanghelia. Sigur că un credincios nu trebuie să fie un ipocrit, unul la care să se aplice zicala populară: „să nu faci ce face popa“, dar, chiar fiind în slăbiciune şi având defecte, el nu trebuie să se descurajeze în a vesti evanghelia: dacă ar trebui ca evanghelia să fie vestită numai de oameni perfecţi, atunci nu ar fi nimeni care să vestească evanghelia. Ce le spunea Domnul Isus celor din vremea Lui? „A venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei spun: «Are demon!» A venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ei spun: «Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor». Şi înţelepciunea a fost îndreptăţită de copiii ei“ (Matei 11 .18-19). Până şi la Domnul Isus şi la Ioan botezătorul au găsit oamenii motive pentru a nu le primi mărturia, dar când este vorba de noi? Dar credincioşii Domnului Isus trebuie să-L predice pe Domnul Isus, nu să se predice pe ei înşişi. Şi, dacă, să zicem, ar fi un vestitor al evangheliei căruia nimeni să nu-i poată reproşa nimic şi nimeni nu i-ar găsi nici un defect, nu credeţi atunci că s-ar găsi destui oameni care, amăgiţi de Satan, ar zice: „Evanghelia este pentru oameni aşa, ireproşabili, nu pentru unul ca mine care …“? Da, Domnul a trimis ca vestitori ai evangheliei oameni care au slăbiciuni şi care pot păcătui, şi nu îngeri pentru că mântuirea nu este pentru îngeri, ci pentru oameni. Dacă ar fi ca un înger să vestească evanghelia mântuirii prin credinţa în Domnul Isus, atunci el ar spune despre ceva care nu a fost şi nu va fi niciodată experienţa lui. „Cel drept cade de şapte ori şi iarăşi se ridică“ (Prov 24 .16), şi, aplicând aceasta la creştin, aş adăuga că, de fiecare dată după ce se ridică vesteşte evanghelia. Pentru că un creştin este drept fiind îndreptăţit prin credinţa în jertfa Domnului Isus, dar, prin firea păcătoasă moştenită de la Adam, este mereu predispus să cadă. Însă Domnul, prin harul Lui, îl ridică, şi, odată ridicat, el poate da mărturie despre harul Domnului. Şi poate tocmai de aceea sunt mulţi vestitori renumiţi ai evangheliei care în trecut au fost căzuţi la cel mai jos nivel în societate. Dar dacă, în cele văzute, eşti un om care nu are probleme, însă eşti cumva căzut în inima ta - şi poate că numai Domnul cunoaşte acea cădere? Se poate ca tocmai o asemenea cădere să te împiedice să-ţi exerciţi slujba preoţească împlinită de Domnul. Şi atunci trebuie ca Domnul să te ridice pentru ca să faci slujba rânduită de El pentru tine.
Un gen de cădere, care, în mod trist, s-a putut vedea la mulţi credincioşi ale căror nume sunt înscrise în cărţile de istorie, este acela care-l face să ducă o altă politică decât aceea care corespunde poziţiei de ambasador pentru Hristos, pe care Domnul i-a acordat-o. Adică, un ambasador este un cetăţean străin în ţara în care locuieşte şi, chiar dacă are anumite preferinţe, dacă nu cumva chiar simpatii faţă de unii din clasa politică din acea ţară, el nu votează. Şi nici nu se cuvine să facă o revoluţie sau să schimbe guvernul acelei ţări, ci el doar trebuie să transmită cetăţenilor ţării mesaje din partea şefului statului pe care îl reprezintă şi să intermedieze relaţiile dintre cei din acea ţară şi ţara lui. Şi, ca străin în ţara în care locuieşte, el trebuie să se supună legilor acelei ţări, dând cezarului ce-i al cezarului (v. Matei 22 .17-21, Romani 13 .1-7). Şi necredincioşii ştiu bine să observe şi să critice situaţiile când cei care sunt ai Domnului îşi depăşesc limitele misiunii lor de ambasadori căutând să producă revoluţii: ştiu bine să îi critice le Luther, pe Zwingli şi pe Calvin şi pe alţi reformatori care s-au implicat mult în jocurile politice ale epocii în care au trăit. Şi, coborând în cercurile mai obişnuite nouă, nu am auzit noi oare măcar o dată cum un necredincios i-a spus unui credincios: „Voi aveţi cerul, şi atunci lăsaţi-ne nouă pământul“? Fiind în lumea aceasta credinciosul nu trebuie nici o clipă să uite că el nu este din această lume şi că el Îl reprezintă pe Cel a cărui împărăţie nu este acum din această lume. Şi, fără-ndoială, Domnul îi trece deseori pe credincioşii Lui prin necazuri şi îi face să sufere nedreptăţi din partea lumii tocmai pentru că El ştie cât sunt ei de înclinaţi să uite poziţia lor de străini în lume, şi, dacă nu altceva, măcar necazurile să-i facă să suspine de dorul de a fi cu Domnul şi apoi de a vedea arătarea Domnului în glorie.
Ordinea data in Cuvânt: întâi preoţia sfântă şi apoi preoţia împărătească
Apoi, în îndeplinirea slujbei preoţeşti încredinţate de Domnul, fiecare credincios al Lui se cuvine „să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătata, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă“ (v. Romani 12 .3). Adică trebuie să înţeleagă din partea Domnului limitele pe care El le-a stabilit pentru lucrarea lui în toate dimensiunile ei. Oare Satan nu a venit la Domnul Isus să-L ispitească tocmai cu Cuvântul luat din Scriptură: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, pentru că este scris: «Va porunci îngerilor Săi pentru Tine şi Te vor purta pe mâini, ca nu cumva să-Ţi loveşti piciorul de vreo piatr㻓? (v. Matei 4 .6) Aşa se poate întâmpla să vină şi la cei credincioşi cu câte un cuvânt scos din context, şi, atunci când credincioşii urmează îndemnul lui, este clar că ei nu se înscriu în limitele pe care Domnul le-a rânduit pentru lucrarea lor, că ies cumva din acea „măsură de credinţă“, iar rezultatul este că ei ajung să dezonoreze numele Lui înaintea necredincioşilor, sau, chiar mai rău, să-L dezonoreze întâi prin dezbinări în adunare. Şi cum să prevenim aşaceva? Credinciosul poate preveni ceva de acest gen numai fiind condus de Duhul Sfânt, deoarece vrăjmaşul este extrem de viclean. Mai exact, cum anume? Un răspuns putem găsi tocmai în Psalmul 91 , din care a extras Satan versetul spre a ispiti. Cum începe Psalmul? „Cel care locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt va rămâne la umbra Celui Atotputernic…“ Adică totul depinde de locul de adăpost pe care îl avem. Dacă ne adăpostim în Domnul, atunci vrăjmaşul nu ne poate atinge. Şi nu este în acord aceasta cu ordinea în care Petru prezintă slujbele preoţeşti ale credincioşilor? Întâi spune despre „o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu“ – ceea ce înseamnă întâi comuniune cu Domnul şi închinare adusă Domnului, şi aceasta este o relaţie personală, „ascuns“ sau „în cămăruţa ta“ (v. Matei 6 .6), nu un spectacol public, nu ceva care să atragă privirile. Apoi Petru spune despre „preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit pentru Sine, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ – ceea ce corespunde cu vestirea evangheliei şi cu o lucrare vizibilă. Şi aceasta este ordinea pe care Domnul însuşi o cere de la ai săi: ca El să fie întotdeauna primul, apoi, în legătură cu El, credincioşii Lui să lucreze pentru interesele Lui, având grijă ca nu cumva, fiind prea ocupaţi cu lucruri care ţin de interesele Lui să ajungă să uite de El, să uite de „dragostea dintâi“ (v. Apocalipsa 2 .4). Da, pentru că orice corupţie are la origine depărtare de El şi pentru că numai în El suntem binecuvântaţi (v. Efeseni 1 ).