Cum așteptăm să vină week-endul! Să vină vineri, să ajungem în seara zilei de vineri, pentru ca sâmbăta și duminica să nu mai trebuiască să mergem la serviciu sau la școală și să ne odihnim. Nu-i așa că ne pare chiar ciudat că prima dată când a fost menționată săptămâna de lucru, odihna era chiar o poruncă? Și era numai o zi în care omul nu trebuia să lucreze și nu erau două zile, cum avem noi acum! Dar să citim din cartea Exod pentru ca să vedem exact cum anume suna acea poruncă: „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Yahve Dumnezeul tău: să nu faci nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Yahve a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Yahve a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o“ (Exod 20:8-11 ).
Adică șase zile israelitul trebuia să lucreze și să facă tot ce era de făcut, iar a șaptea zi să nu facă nimic. Și putea el să facă totul atât de bine încât în ziua a șaptea să nu mai rămână chiar nimic de făcut? Sigur că nu. Doar știm bine că mereu este câte ceva de făcut, că niciodată nu sunt rezolvate toate problemele perfect în așa fel încât să nu mai rămână nimic care să se ceară a fi făcut. Și atunci, în week-end noi ne odihnim pentru că am obosit, nu pentru că nu ar mai fi multe lucruri de făcut, chiar atât de multe… Cu Dumnezeu însă lucrurile au fost altfel. Aceasta ne spune cartea Geneza: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. Şi cerurile şi pământul şi toată oştirea lor au fost terminate. Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o“. El este Acela care s-a odihnit pentru că toate erau foarte bune.
Dar noi? Niciodată nu putem spune că toate sunt foarte bune și întotdeauna mai este ceva de făcut, ba chiar, dacă stăm să socotim în succesiune ce ar fi de făcut, ajungem să nu mai terminăm șirul lucrărilor pe care ar fi să le facem, pentru că odată rezolvată o problemă apare alta. Chiar că „ce lipsește nu se poate număra“! (Eclesiastul 1:15 )
Și atunci, cum se face că Dumnezeu le-a dat israeliților o poruncă atât de imposibilă? Le-a dat-o tocmai pentru ca ei să-și dea seama cât de incapabili sunt. Ei se angajaseră: „Tot ce a zis Yahve vom face“ (Exod 19:7 ) aceasta fără ca să fi întrebat mai întâi exact ce anume să facă. Și atunci Domnul a procedat față de ei cam așa cum procedează un tată față de copilul care vrea să facă ceva mult peste puterile lui: i-a lăsat să încerce pentru ca ei să se convingă că nu pot să facă toate lucrurile foarte bune, așa cum făcuse Dumnezeu.
Și atunci, Israelitul credincios lăsa lucrul la sfârșitul zilei a șasea pentru că așa era porunca lui Yahve. Și cred că nu se putea ca în ziua a șaptea să nu se gândească deloc la lucrurile care așteptau începutul noii săptămâni pentru a fi rezolvate, și, dacă cugeta ceva mai adânc, nu se putea să nu-și zică: „iată că eu nu sunt ca Dumnezeu, care în șase zile a făcut toate lucrurile foarte bune“. Și gândind așa ajungea la concluzia pe care o prezintă apostolul Pavel în Epistola către Romani: „toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu“. Și, deci, omul păcătos, care a preferat să nu aibă încredere în Dumnezeu și ascultat de sugestia vrăjmașului că „va fi ca Dumnezeu“, dacă este sincer, vede cât de departe este de a fi ca Dumnezeu. Prin neascultare, omul a atras blestemul asupra pământului (v. Geneza 3:17-19 ) și de atunci „creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere“ (Romani 8:22 ). Cât de absurd este deci ca omul să-și imagineze acum, pe pământul stricat în urma păcatului, că ar mai putea avea acea odihnă de sabat! Exagerez? Dacă eu poate exagerez, să vedem ce are de spus în privința aceasta Domnul Isus. În mai multe situații Domnul Isus a fost acuzat că a vindecat bolnavi în zi de sabat. Într-o situație El le-a dat prezentat iudeilor următorul argument pentru a face o lucrare în sabat, așa cum făceau și ei: „Cine este omul dintre voi care are o singură oaie şi, dacă aceasta cade în groapă în sabat, n-o va apuca şi n-o va ridica? Cu atât mai de preţ este deci un om decât o oaie! Aşa că este permis a face bine în sabat“ (Matei 12:11-12 ). Deci, nemaifiind toate foarte bune, este bine să faci bine. Dar, poate va spune cineva că este doar un accident, că altfel el ține sabatul și nu face nici o lucrare.
Dar, în altă situație, Domnul Isus dă un exemplu de lucrare făcută chiar de regulă în sabat, care nu este deloc ceva accidental: „Fiecare dintre voi, în sabat, oare nu-şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi-l duce şi-l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului“ (Luca 13:15-16 ). De data aceasta chiar era o regulă. Și de ce oare era această regulă? Evident, deoarece dacă măgarul era liber putea să se rătăcească, să-l fure cineva sau să-l omoare o fiară sălbatică. Dar lucrurile vor fi altfel când Domnul Isus va împărăți pe pământ și va face ca totul să fie bine: „Și plăcerea Lui va fi temerea de Yahve; şi nu va judeca după cele văzute de ochii Săi, nici nu va hotărî după cele auzite cu urechile Sale, ci îi va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului, şi va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale. Şi dreptatea va fi brâul rărunchilor Săi, iar credincioşia, brâul coapselor Sale. Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună, şi leul va mânca paie ca boul. Şi pruncul care suge se va juca la gura scorburii năpârcii, şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei. Nu vor face răni, nici nu vor nimici pe tot muntele Meu cel sfânt. Pentru că pământul va fi plin de cunoştinţa lui Yahve, aşa cum apele acoperă marea“ (Isaia 9:3-9 ). Da, atunci va fi ținut sabatul cu toată sfințenia.
Dar până atunci? Domnul a spus: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez“. Cât timp este păcat, care aduce boală și moarte, Dumnezeu nu poate avea odihna de sabat. Și atunci, am putea avea noi o asemenea odihnă? Nu este oare evident că nu se poate? Și chiar în perioada legii, în sabat Domnul prevăzuse ca unii să lucreze. Astfel, față de obiecțiile aduse de iudei, Domnul Isus le-a spus „Sau n-aţi citit în lege că, în sabat, preoţii din templul profanează sabatul şi sunt nevinovaţi?“ Adică, dacă pentru israeliți era regula ca în sabat să nu fie aprins foc în casele lor, în schimb, și în sabat, ca în orice altă zi, preoții întrețineau focul pe altar și aduceau jertfa de dimineață și jertfa de seară. Pentru ce era acea jertfă? Pentru ce altceva decât pentru că păcatul cerea să fie adusă o jertfă. Iar acele jertfe erau numai imagini simbolice ale jertfei desăvârșite a Domnului Isus, care urma să fie adusă o singură dată pentru totdeauna.
Acum însă, creștinii țin în mod special ziua de duminică, ziua Domnului, ziua de după sabat, ziua întâi a săptămânii. Aceasta deoarece este ziua învierii Domnului și este și ziua coborârii Duhului Sfânt. Este corect să înțelegem că duminica a înlocuit sabatul? Și, de fapt, când au început creștinii să aibă ziua întâi a săptămânii ca o zi specială? În scriptură, prima indicație că ziua întâi a săptămânii ajunsese să fie o zi deosebită o avem în capitolul 21 din Faptele apostolilor, când vedem că apostolul Pavel a stat șapte zile la Troa pentru ca să frângă pâinea în ziua întâi a săptămânii. Și a stat șapte zile și nu a dispus el, folosindu-se de autoritatea lui de apostol ca să frângă pâinea în altă zi, deși ni se spune că se grăbea să ajungă la Ierusalim. De unde rezultă că pentru creștinii din acea vreme ziua întâi a săptămânii era o zi specială pentru că era ziua în care aveau obiceiul să frângă pâinea. Însă, în această privință Noul Testament se remarcă prin aceea că nu avem scrisă nici o poruncă în legătură cu frângerea pâinii, nici în legătură cu ziua întâi a săptămânii, spre deosebire de porunca extrem de dermă dată în Vechiul Testament. În legătură cu frângerea pâinii avem numai îndemnul Domnului „faceți aceasta în amintirea Mea“ (Luca 22:19 ). Dar despre ziua întâi a săptămânii nu avem nici un fel de indicație că acea zi ar trebui să fie considerată cum era sabatul pentru evrei. Și nici nu se putea să fie o zi de odihnă poruncită deoarece în Imperiul roman nu exista vreo lege care să prevadă o zi specială de repaus pentru toți și, cum mulți dintre creștini erau sclavi, pentru cei mai mulți dintre aceștia era imposibil să aibă libertatea de a-și rezerva o zi de odihnă.
Doar după ce creștinismul a ajuns să fie religia Cezarului și religia oficială a Imperiului a ajuns duminica să ia locul sabatului ca zi de odihnă. Și aceasta, fără-ndoială, prin influența iudaizanților, cărora nu a mai avut cine să li se împotrivească cu autoritate apostolică, cum vedem, în special în epistola către Galateni, că a făcut apostolul Pavel. Și cei care au căutat să impună duminica în locul sabatului au adăugat și blesteme de genul celor din Vechiul Testament pentru cei care ar lucra duminica. Ca și cum creștinii nu ar mai fi sub har ci sub lege și ca și cum creștinii i-ar fi înlocuit pe evrei și ei ar fi mai buni decât evreii și capabili să facă ceea ce evreii nu au putut face.
După ce am văzut că sabatul nu a putut fi ținut și că este absurd să gândim că am putea avea acel gen de odihnă pe care a avut-o Dumnezeu în a șaptea zi din Geneza, are sens să gândim că acum duminica ar trebui să înlocuiască sabatul? Duminica este doar prima zi a săptămânii, simbolizând începutul unei noi creații. Această creație nouă a început cu omul nou, cel născut din nou, născut „din apă și din Duh“, „nu din carne și sânge, nici din voia unui om, ci din Dumnezeu“. Dacă primul om, Adam, a fost așezat pe un pământ unde toate erau foarte bune, omul cel nou, care are Duhul Sfânt locuind în el, este într-o lume plină de păcat și de consecințele păcatului, astfel încât „creaţia aşteaptă cu dorinţă viei descoperirea fiilor lui Dumnezeu deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii“ și ea „suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere“. Poate oare credinciosul să aibă atunci odihnă? Sigur că nu. Dacă Domnul Isus nu a avut odihnă în această lume, atunci cei care au Duhul lui nu pot avea nici ei odihnă. Dacă El a spus „Tatăl Meu până acum lucrează, și eu lucrez,“ atunci și ucenicii săi trebuie să lucreze. Adevărata odihnă de sabat nu poate fi duminica, ci ea va fi pe pământ numai atunci când Domnul Isus va împărăți pe pământ. Altfel, credincioșii Domnului au odihna sufletului care nu mai este chinuit de teama că vor fi judecați de Dumnezeu spre a fi condamnați pentru eternitate pentru că știu că au fost răscumpărați prin sângele Domnului Isus.
Dar dacă credincioșii nu pot avea pe pământ un sabat, ci trebuie să lucreze, totuși Domnul nu este un stăpân aspru, ci a rânduit și timp în care ei să-și refacă forțele și să-și încarce bateriile. „El le-a spus: «Veniţi voi înşivă deoparte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin». Pentru că erau mulţi care veneau şi care plecau şi ei nu aveau timp nici să mănânce“ (Marcu 6:31 ). Și aceasta tocmai în Evanghelia după Marcu, unde Domnul Isus este prezentat mai ales ca fiind robul Domnului, Cel care în primul rând slujește și face „îndată“ ceea ce Îi este plăcut Domnului. Da, Domnul dorește ca ai Săi să aibă ceasuri de odihnă, și, mai ales, ceasuri în care să fie singuri cu El, în comuniune cu El, netulburați de lume. Dar ai Săi sunt în lume pentru a sluji, după cum și El a fost în lume pentru a sluji, deoarece „nu este rob mai mare decât stăpânul său, nici trimis mai mare decât cel care l-a trimis“ (Ioan 13:16 ). Apostolul Pavel ne spune că este timpul „să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12:1-2 ). În ceea ce privește odihna aceea desăvârșită „promisiune de a intra în odihna Lui“, dar până atunci trebuie „să ne străduim să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă după același exemplu de neascultare“ (v. Evrei 4 ).