Iubit frate,
Multele ocupaţii m-au făcut să las puţin de o parte subiectul important al scrisorii tale. Doctrina liberului arbitru, pune din nou înainte, faptul de a pretinde că omul nu este pierdut în mod absolut. Toţi cei care n-au fost vreodată convinşi profund de păcat, sau cei asupra cărora această convingere este bazată decât pe păcate mari şi vizibile, susţin mai mult sau mai puţin liberul arbitru. Este doctrina raţionaliştilor şi a filozofilor; dar această doctrină schimbă complet gândul creştinismului, pervertindu-l în totalitate.
Dacă Hristos a venit să mântuiască ce era pierdut, liberul arbitru nu are nicio raţiune de existenţă. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Îl împiedică pe om să-L primească pe Hristos; nici vorbă. De aceea, chiar dacă Dumnezeu aduce toate motivele posibile şi foloseşte tot ce este potrivit pentru a lucra asupra inimii omului, aceasta nu foloseşte decât să arate că omul nu-L vrea pe Hristos, că inima sa atât de rea şi voinţa sa atât de hotărâtă de a nu se supune lui Dumnezeu (fără a spune de faptul că Diavolul îl îndeamnă să păcătuiască), că nimic nu-l poate face să-L primească pe Domnul şi să abandoneze păcatul. Dacă prin acest termen, "Libertatea omului", se înţelege că nimeni nu poate fi obligat să-L respingă pe Domnul, această libertate există în întregime. Dar dacă se admite că din cauza dominării păcatului al cărui rob este, şi aceasta de bunăvoie, omul nu poate să iasă din această stare şi să aleagă binele - chiar recunoscând binele şi aprobându-l - se arată că nu are nici o libertate. El nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate, pentru ca cei care sunt în carne (natura primului Adam) nu pot să placă lui Dumnezeu (Romani 8:8 ).
Cu aceasta atingem fondul problemei. Omul vechi poate fi schimbat, educat şi sfinţit, sau trebuie să fim salvaţi, să primim o natură nouă? Caracterul general al necredinţei din zilele noastre nu este negarea creştinismului, cum era situaţia altă dată; Hristos nu este respins într-un mod deschis, ci este acceptat ca persoană, chiar divină, inspirat (dar într-o anumită măsură) şi care restabileşte omul în poziţia sa de copil al lui Dumnezeu. Adepţii învăţăturilor lui Wesley, atât cât sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu spun asta, credinţa i-a făcut să simtă că fără Hristos sunt pierduţi şi că aceasta este o problemă de mântuire. Numai aversiunea lor faţă de harul pur şi dorinţa lor de a câştiga oameni, un amestec de caritate şi de duh omenesc, într-un cuvânt, încrederea în propriile lor forţe, aruncă o confuzie în învăţătura lor şi-i conduce, ca şi pe alţii, a nu recunoaşte căderea totală a omului.
În ce mă priveşte, văd în Scriptură, şi recunosc în mine însumi, că omul este total ruinat. Văd că la cruce este sfârşitul tuturor mijloacelor pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a câştiga inima omului; ea (crucea) arată ca orice mijloc folosit a fost ineficient. Dumnezeu a epuizat toate resursele Sale; omul a dovedit că este iremediabil; crucea lui Hristos îl condamnă, condamnă păcatul în carne. Dar această condamnare a fost suportată de un altul care l-a substituit (pe om) şi aceasta este mântuirea desăvârşită a celor care cred; căci condamnarea, judecata păcatului, ramane în trecut; viaţa este rezultatul învierii. Suntem morţi în păcat şi vii faţă de Dumnezeu în Isus Hristos Domnul nostru. Răscumpararea, cuvântul în sine, îşi pierde din puterea sa, atunci când se păstrează faţă de omul vechi gândurile de care am vorbit mai sus. Răscumpararea devine o îmbunătăţire, o eliberare practică de o stare morală (rea) şi nu mai este o răscumpărarea prin lucrarea altuia. Creştinismul învaţă despre moartea omului vechi şi dreapta sa condamnare, apoi Răscumpararea împlinită prin Hristos şi o viaţă nouă, viaţă eternă coborâtă din cer în Persoana Sa şi care ne este dată când Hristos intră în noi prin Cuvânt. Armianismul, sau mai curând Pelagianismul, pretind că omul poate alege şi că astfel omul vechi este îmbunătăţit prin lucrul pe care îl acceptă. Primul pas este făcut fără har şi în realitate în acest caz primul ca importanţă.
Cred că trebuie să ne ţinem de Scriptură, căci din punct de vedere filozofic şi moral, liberul arbitru este o teorie falsă şi absurdă. Liberul arbitru este o stare de păcat. Fiind în afara binelui, omul nu poate să aibă posibilitatea de a alege. De ce este în această stare? Nu trebuie să aibă voinţa, nici alegerea ce să facă; el trebuie să asculte şi să se bucure în pace. Dacă trebuie să aleagă binele, înseamnă că nu-l are încă. În orice caz, neluând o decizie, este lipsit în el însuşi de ce este bine. Dar de fapt, omul este dispus să urmeze răul!
Ce cruzime să obligi pe cineva care este îndreptat deja spre rău! În plus, filozofic vorbind, pentru a alege, omul trebuie să fie independent. Dacă el este în totul independent, cine va decide alegerea sa? El trebuie să aibă un motiv, dar el nu poate pentru că el este independent; dar dacă nu este independent, el este ceea ce a ales (rob al păcatului).
În cele din urmă, nu este în totalitate aşa. Omul are o conştiinţă, dar el are de asemenea o voinţă şi pofte şi ele îl conduc. Omul era liber în paradis şi atunci se bucura de bine. A ales liber şi, în consecinţă, el a ajuns păcătos. A-i lăsa libertatea de alegere, acum când este dispus să facă rău, ar fi o cruzime. În lege Dumnezeu i-a prezentat alegerea, dar aceasta a fost pentru a convinge conştiinţa sa că omul nu vrea nici binele, nici pe Dumnezeu.
Cred că m-aţi înţeles. A crede că Dumnezeu iubeşte lumea este un fapt adevărat; dar a nu crede că omul este în el însuşi iremediabil, este un lucru foarte grav. Cei care gândesc astfel nu se cunosc pe ei înşişi şi nici pe Dumnezeu; Domnul vine, iubit frate; timpul lumii trece... Fie ca Dumnezeu să ne găsească veghind şi gândind la un singur lucru - cel care ocupă gândurile lui Dumnezeu - la Isus, scumpul nostru Mântuitor.
Iubit frate,
Tocmai am primit scrisoarea ta şi îţi trimit câteva rânduri ca răspuns. Folosim adesea cuvintele într-o manieră atât de inexactă că este necesar să le definim, dacă nu vrem să avem o discuţie fără sfârşit.
De obicei, atunci când se vorbeşte de putere, adică absenţa constrângerii asupra noastră şi prezenţa puterii în noi, se confundă cele două lucruri. Dacă spun: ”Oricine poate veni la adunare”, aceasta semnifică faptul că ea este deschisă, că accesul este liber oricui. Dar cineva îmi va spune că nu este adevărat, deoarece are piciorul rupt şi nu poate să vină. Am luat un exemplu simplu pentru a se înţelege ce vreau să spun. Atunci când Domnul spune “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis” nu înseamnă că Dumnezeu împiedică sau opreşte pe cineva să vină, ci că omul este atât de rău în voinţa sa şi atât de stricat, că dacă n-ar acţiona o putere din afara lui, asupra lui, nu ar putea veni, şi nu este niciodată moral dispus să vină. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, omul este liber pe deplin să vină, mai mult este invitat să vină, şi chiar rugat; sângele preţios al lui Hristos este pe capacul ispăşirii, asfel că dificultatea morală este îndepărtată prin harul lui Dumnezeu în ce priveşte primirea păcătosului prin Cel care este Sfânt. În acest sens omul este liber să vină. Dar există o altă latură: starea voinţei omului. Nu este în om nicio dorinţă să vină, mai degrabă contrariul. Viaţa era în Hristos, dar spune El: “Nu vreţi să veniţi la Mine să aveţi viaţa”.“Veniţi, toate sunt gata”, spune El celor invitaţi din parabola, dar “toţi au început să se scuze”. Omul nu doreşte să fie cu Dumnezeu. “Nu este niciunul care să aibă inteligenţa”, El spune încă, “Nu este nimeni care să caute pe Dumnezeu”. “Pentru ce când am venit nu era nimeni?” spune Domnul în Isaia, “pentru ce când am chemat, nu a răspuns nimeni?”. “Gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”, iată răspunsul. Răstignirea Domnului este dovada că omul l-a respins pe Dumnezeu atunci când El a venit în îndurare şi pentru a îndepărta toate mizeriile. “M-au urât pentru dragostea Mea,”-“M-au urât fără motiv;”- “au văzut, şi M-au urât, şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” Astfel sunt afirmaţiile Domnului. Şi El dă şi explicaţia. Oricare ar fi dragostea, şi ea este desăvârşită şi infinită, Dumnezeu este lumina şi dragoste în acelaşi timp, dar “oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.” Au respins o dragoste care le umilea orgoliul şi au dipreţuit o lumină care le trezea conştiinţa. Pentru aceasta este scris: “Dar tuturor celor ce L-au primit, Le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu:celor care cred în Numele Lui, care au fost născuti nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu.” Este un nonses de a vorbi despre libertate când aplicăm acest cuvant la actuala condiţie a omului, deja îndreptat spre rău. Admiţând că este destul de liber să vină, invitat şi rugat în toate manierele posibile, pentru că totul este gata, s-a dovedit că el nu vrea, şi niciun motiv nu-l poate convinge să vină. “Mai am un Fiu”, spune Dumnezeu în parabolă; Fiul a fost trimis, dar omul L-a respins. A spune că omul nu este înclinat spre rău, înseamnă a nega întreaga Scriptură şi toate faptele. Pentru ca el să fie liber să aleagă, trebuie ca el să fie indiferent, indiferent faţă de bine şi faţă de rău, adică fără preferinţe nici pentru unul nici pentru altul. Dar nu este adevărat că el este astfel, deoarece poftele rele şi voinţa proprie, aceste două mari elemente ale păcatului, sunt în el; şi dacă ar fi adevărat că este indiferent, ar fi groaznic.
În plus, când vrea să facă binele, răul este cu el; cum să facă binele? Nu-l găseşte. Există în mădularele sale o lege care-l face rob legii păcatului care este în mădularele sale. Fără îndoială, mulţumesc lui Dumnezeu, există o eliberare, dar o eliberare prin şi în Altul. Dar eliberarea nu este libertate; căci ceea ce este acordat este împlinit printr-un Altul şi aceasta este necesar, pentru că am învăţat din experienţă, şi prin învăţătură divină, că omul nu este liber, şi nici nu poate, el însuşi să se elibereze. Pentru că, în Romani 6 , unde această problemă este expusă destul de clar găsim libertatea în moarte, natura adamică fiind răstignită împreună cu Hristos. Atunci, şi nu înainte, apostolul poate spune: “Daţi-vă pe voi înşivă”, principiu adevărat şi preţios atunci când mă consider mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu - nu în Adam - ci în Hristos Isus. Găsim acest subiect rezumat în versetele 2 şi 3 din cap.8: „legea duhului de viaţă care este în Hristos Isus, m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”, ceea ce dovedeşte că nu eram liber înainte de a-L avea pe Hristos. Apostul adaugă: „căci ceea ce era imposibil legii, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne”.
Libertatea este roada eliberării prin Hristos. Mai întâi, în moartea Sa, omul vechi, păcatul în carne, este sosotit mort prin credinţă; suntem răstigniţi împreună cu Hristos şi avem viaţa în puterea Duhului în Hristos; atunci suntem liberi. Dar faptele care arată starea omului, şi istoria sa dată de Scriptură când este aşezat sub responsabilitatea sa, ne introduc pe un teren total diferit. Mai întâi, am văzut această istorie care arată destul de clar rezultatele stării sale. Gândul lui Dumnezeu are ca obiect ultimul Adam şi nu primul. Prima promisiune a fost făcută seminţei femeii şi nu lui Adam care nu era sămânţa sa. Adam a cedat puterii lui Satan şi sămânţa femeii trebuia să o distrugă. Toate promisiunile sunt făcute lui Hristos, lui Israel ca popor ales, sau lui Avraam şi seminţei sale - dar niciuna omului în starea sa. Dumnezeu a început cu responsabilitatea omului, mai întâi cu primul Adam, dar fără să aibă un plan sau o promisiune care să-l privescă. Responsabilitatea omului în Adam a fost deplin probată în toate felurile - vreau să spun după cădere - mai întâi fără lege, apoi sub lege şi, după profeţi, prin venirea lui Hristos în har, după Cuvântul: "Mai având un Fiu preaiubit, L-a trimis şi pe El". Astfel responsabilitatea omului a fost pe deplin încercată, iar Domnul arată la sfârşit când spune: "Acum are loc judecata lumii". Ştefan rezumă totul prin aceste cuvinte (Fapt. 7): „Voi aţi primit legea prin rânduiala îngerilor şi n-aţi păzit-o. Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Şi au omorât pe aceia care au vestit mai înainte despre venirea Celui Drept, ai cărui trădători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum; Vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi ca şi părinţii voştri”. Şi asfel plin de Duhul Sfânt, Ştefan se urcă la cer şi istoria pământului este închisă.
Poate vom spune: 'Da, dar moartea lui Hristos a pus o nouă bază de responsabilitate'. Este adevărat, dar aşezându-l pe om pe această bază aşa cum este pierdut şi, ca atunci când eram fără putere, Hristos a murit pentru cei păcătoşi. Nimeni nu poate veni, nimeni nu are inteligenţa, nimeni nu este gata să răspundă. Nu ne putem da nouă înşine viaţa, nici nu ne putem naşte din nou pentru Dumnezeu.
Nu pun la îndoială că uşa este deschisă şi că sângele este pe capacul ispăşirii, dar aceasta dovedeşte, în ultimă instanţă, că omul nu vrea să vină la Dumnezeu. Dumnezeu a demonstrat că niciun motiv nu este suficient pentru a-l face pe om să vină. Trebuie ca el să fie născut din nou. Scriptura ne dă istoria tuturor mijloacelor pe care Dumnezeu le-a folosit faţă de om, toate motivele care i-au fost prezentate şi rezultatul final a fost respingerea Fiului lui Dumnezeu şi judecata.
Cazul lui Adam a fost puţin diferit, pentru că el nu avea încă pofta şi dorinţa proprie. Omul nu era atunci rob unei legi a păcatului în mădularele sale, păcatul nu era în el, nu avea nevoie de eliberare, omul inocent era cu Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu exercita asupra lui nici o constrângere pentru a preveni abandonarea şi neascultarea faţă de El. Ascultarea sa a fost pusă la probă. Nu era situaţia, ca acum, de a veni la Dumnezeu, fiind deja într-o stare rea; interdicţia a fost pur şi simplu proba ascultării; dacă interdicţia n-ar fi fost, fapta interzisă n-ar fi fost considerată păcat. Omul nu avea ca acum o conştiinţă în sensul de a cunoaşte pentru el însuşi binele şi răul; el nu avea decât să rămână în starea care era, şi nu neascultător. Nu era nimic în el, şi nici în Dumnezeu - nu este nevoie să mai spun - care l-ar fi împiedicat, el era liber. Căderea sa a dovedit, nu că omul ar fi fost rău, dar fiind lăsat la dispoziţia lui însuşi, nu a putut să rămână în starea iniţială. Dar în această stare de inocenţă, dincolo de alegere sau libertatea de a alege, ar fi trebuit să umble în dreptate; în momentul când i s-a oferit alegerea şi voinţa, a intervenit păcatul. Locul său era doar ascultarea, şi atunci când s-a pus problema dacă trebuie să asculte, a luat naştere păcatul. În momentul când s-a simţit liber să aleagă a părăsit poziţia de ascultare. Imaginaţi-vă un copil care ar pretinde că este liber să aleagă să asculte, chiar dacă ar alege bine!
Contest faptul că moralitatea depinde de libertatea de alegere. Omul a fost creat pentru a fi în relaţie cu Dumnezeu; moralitatea constă în a umbla potrivit cu această relaţie. Această relaţie însemna ascultare. El ar fi putut să nu se considere liber faţă de Dumnezeu, rămânând curat şi fericit. Este ceea ce a făcut Hristos. El a venit să facă voia lui Dumnezeu şi a luat un chip de rob. În ispitirea din pustie, Satan a încercat să-L facă să abandoneze această poziţie pentru a fi liber şi a face voia Sa, mâncând atunci când Îi era foame. Ce era rău în aceasta? Se considera liber să facă voia Sa. Răspunsul Domnului a fost că omul va trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Nu era în inima Sa, sau în voinţa Sa nicio intenţie care n-ar fi fost voia lui Dumnezeu, sau să facă această voie, şi în aceasta este desăvârşirea. Nu era o regulă care punea o frână propriei voinţe, de care, vai! avem adesea nevoie, ci era voia lui Dumnezeu ca motiv al acţiunii, acţiunea voinţei noastre. Este ceea ce numeşte Scriptura, ascultarea lui Hristos, pentru care noi suntem sfinţiţi (1. Petru 1:2 ). Într-un fel, omul este făcut liber, liber faţă de Dumnezeu, dar a căzut în apostazia morală şi în robia păcatului. Din acestea Hristos ne-a eliberat pe deplin şi ne-a sfinţit pentru ascultare, suferind pedeapsa pentru rezultatul voinţei noastre. Cum am ajuns în situaţia de a alege? Dacă trebuie să aleg, înseamnă că nu am binele, şi cine mă va face să aleg binele?
Se confundă adesea conştiinţa binelui şi răului cu voinţa. Omul a primit conştiinţa în urma căderii; prin urmare, ea lucrează în cel neconvertit care se găseşte într-o stare departe de Dumnezeu: voinţa este un lucru diferit. În carne, omul este vrăjmaş lui Dumnezeu, pofta şi fărădelegea, şi daca legea intervine, înseamnă că acolo este păcat. Chiar dacă eu am Duhul lui Dumnezeu, carnea pofteşte împotriva Lui. Această stare este exprimată de un păgân cu aceste cuvinte: "văd binele, îl aprob, dar practic răul". Conştiinţa acţioneză pe o parte, dar pe de alta se află pofta care stăpâneşte voinţa. Omul avea deplină libertate cu privire la ceea ce trebuia să aleagă când a fost pus la încercare, dar exercitarea voinţei sau alegerea a fost doar păcatul. Ascultarea simplă şi curată era locul său înaintea lui Dumnezeu. El a fost creat perfect şi nu avea nevoie să aleagă binele; acum iubeşte păcatul, voinţa proprie, şi el are nevoie să fie eliberat din această stare.
Iubitul meu frate,
Mi-a plăcut mult articolul tău cu privire la liberul arbitru; nu găsesc că ar mai fi ceva de adăugat. Totul depinde de profunzimea convingerii pe care o avem cu privire la starea noastră păcătoasă; siguranţa şi bucuria noastră depind de asemenea. "Pierdut" şi "Mântuit" răspund unul altuia; condiţia noastră în omul cel vechi şi condiţia în Hristos. Dar argumentul Armianiţilor conţine un principiu în întregime fals şi anume, responsabilitatea depinde de puterea noastră. Daca aş împrumuta 100 000 franci cuiva şi el i-ar risipi, cu siguranţă nu ar mai avea cu ce plăti, dar responsabilitatea lui încetează pentru că nu mai are cu ce plăti? Cu siguranţă că nu. Responsabilitatea depinde de dreptul persoanei care i-a împrumutat suma de bani şi nu de capacitatea celui care s-a folosit greşit de bani. Dacă omul poate folosi liberul sau arbitru, aceasta va fi în păzirea legii sau în primirea lui Hristos. Mântuirea nu este prin lege; Hristos ar fi murit degeaba. Dar este spus în mod expres: carnea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. Conştiinţa, este drept, recunoaşte că legea este dreaptă şi bună, dar a se supune şi a o păzi este cu totul alt lucru. Chiar dacă ar vrea, omul este rob şi rezultatul ar fi negativ. Dar nu are voinţa. Aprobarea dată binelui, prin conştiinţa, există, dar nu voinţei, care doreşte să fie independentă de Dumnezeu. Acceptă legea o astfel de prevedere? Liber, da; din partea lui Dumnezeu care nu opreşte omul să aleagă binele, dar omul doreşte să fie liber, adică să poată să facă propria voinţă. Dar, aceasta nu este ascultare. Legea cere, dar "gândirea cărnii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu". Chiar un păgân ar putea spune : "Video meliora proboque; deteriora sequor" (văd binele şi îl aprob; dar eu sunt rău). Toţi oamenii au o conştiinţă după cădere, adică cunoaşterea binelui şi răului; ştiu să facă separarea, dar aceasta nu spune nimic cu privire la voinţă, asfel, pentru că legea cere ascultare şi carnea nu poate să se supună, acceptarea legii este de fapt, o imposibilitate. Nu că Dumnezeu ar împiedica pe om, cum am mai spus deja, dar omul nu doreşte. Mai mult, legea interzice pofta şi omul căzut are pofta în carnea sa şi prin poftă, aşa cum spune apostulul, a cunoscut păcatul. Omul trebuie să renunţe la natura sa înainte de a fi dispus să asculte de lege, şi pentru aceasta el trebuie "să se nască din nou". Omul nu poate să-şi dea lui însuşi o viaţă divină şi eternă. Pentru ce este deci legea, se va spune? Pentru ca să se înmulţească greşeala, este răspunsul. Prin lege, păcatul a devenit peste măsură de păcătos. Legea ne-a descoperit dreapta mânie a lui Dumnezeu faţă de noi şi nu teama faţă de Dumnezeu în noi. Legea nu ne dă o viaţă nouă. Viaţa care o avem este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Omul în carne nu poate să primească legea lui Dumnezeu în inima sa.
Este deci adevărat că el poate să-l primescă pe Hristos? Aici totul este har. Am citat deja aceste pasaje: "Tuturor celor care L-au primit.. care sunt născuţi, nu din voia omului, ci din Dumnezeu". Dacă gândirea cărnii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, atunci când Dumnezeu s-a arătat, această vrăjmăşie s-a arătat mai mare. Este ceea ce prezenţa lui Dumnezeu în Hristos a pus în evidenţă: „M-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu”, a spus Domnul. El a venit, şi nu era nimeni să-L primească; El a dat mărturie, şi nimeni nu a primit mărturia Lui. Omul în carne nu poate vedea nici o frumuseţe în Hristos, cu atât mai mult să păzească legea. Poate carnea să-L primească pe Hristos? Poate să-şi găsească plăcerea în Fiul lui Dumnezeu? Atunci n-ar mai fi carne; ar avea gândirea Tatălui Însuşi. Dacă ar fi ceva în el, altfel decât carnea, atunci omul este deja născut din Dumnezeu, pentru că ceea ce este născut din carne este carne. Dacă carnea şi-ar găsi plăcerea sa în Hristos, atunci ar avea lucrul cel mai măreţ care s-ar putea găsi, nu numai pe pământ, dar chiar şi în cer. Şi-ar găsi plăcerea acolo unde Tatăl şi-o găseşte pe a Sa: nu ar mai fi necesară naşterea din Dumnezeu. Lucrul cel mai măreţ pe care omul îl are acum, prin har, ca şi creştin, l-ar avea deja înainte de a primi viaţa prin acceptarea lui Hristos! Cu un asemenea gând, siguranţa mântuirii este nimicită: dacă mântuirea este rezultatul voinţei mele, atunci depinde de ea; dacă ar fi atât de uşor realizată, El n-ar mai spune: "Pentru că Eu trăiesc, şi voi de asemenea veţi trăi". S-a zis că credinţa este mâna care primeşte mântuire, dar cine este Cel care ne face sa întindem mâna? Harul care lucrează în noi.
"Tot ceea ce Domnul a spus, vom face şi vom asculta" ( Exod 24:7 )
Israel a răspuns "într-un glas" aceste cuvinte atunci când Moise le-a citit cartea legământului. Vorbind astfel, poporul făcea o confuzie mare între responsabilitate şi putere, cele două principii foarte distincte pe care omul continuă să le confunde şi să nu le cunoască de la căderea lui Adam. Omul este responsabil să păzească deplin legea, dar prin cădere a pierdut puterea. Inima naturală nu poate înţelege aceasta. Unul va nega responsabilitatea sa, altul va scoate în evidenţă puterea sa; doar harul face limpede omului cele două aspecte.
(preluat şi tradus de pe www.bibliquest.org)