comori.org
comori.org

Evangheliile sinoptice

Samuel Ridout

Ajungem acum la o nouă parte a subiectului nostru. Oricine care cunoaşte Biblia ştie că ea cuprinde două mari secţiuni, Noul şi Vechiul Testament. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut, într-o oarecare măsură, prin toate cărţile Vechiului Testament, împărţindu-le în patru mari grupe, care corespund celor patru cărţi ale lui Moise: cărţile Legii, cărţile istorice, cărţile profetice şi, în cele din urmă, cărţile poetice, sau cărţile experienţei. Acestea toate compun Vechiul Testament. Nu vom zăbovi asupra semnificaţiei faptului că în Vechiul Testament sunt patru grupe de cărţi – vorbind despre un popor pământesc – dar înainte de a trece mai departe trebuie să observăm că avem de a face cu un subiect cu totul nou. Este cea de a doua parte a Scripturii; nu este o a cincea grupă de cărţi, care să continue pur şi simplu ceea ce am avut mai înainte; există o pauză, şi aici, în Noul Testament, avem lucruri cu totul diferite în caracter şi conţinut de tot ceea ce a fost mai înainte.

Tot ceea ce a fost mai înainte se adresa omului în fire sau în carne. Există un om de care se leagă totul în Vechiul Testament, şi acesta este Adam, primul Adam. Există un OM de care se leagă totul în Noul Testament, şi acesta este Hristos, ultimul Adam, Domnul venit din ceruri. Aceştia sunt cei doi oameni, ai celor două cărţi. Sigur, nu neg harul şi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu care strălucesc pretutindeni în Vechiul Testament, însă acolo totul gravitează în jurul primului om; fie că este vorba de Adam însuşi, fie de descendenţii săi – Avraam, sau Moise sau David – toţi sunt oameni după carne, legaţi de Adam, şi omul după carne este sub lege şi, de aceea, trebuie dat deoparte. Ce contrast atunci când venim la Noul Testament, contrast vizibil chiar din structura lui! În loc de patru grupuri de cărţi, avem o singură secţiune, ca şi cum înaintea noastră ar fi Dumnezeu Însuşi, o unitate binecuvântată, deşi, după cum vom vedea, şi Noul Testament poate fi împărţit iar şi iar într-un mod deosebit de remarcabil. Unul, în contrast cu patru; ceea ce este divin în contrast cu ceea ce este omenesc; mântuirea în contrast cu falimentul, toate acestea le regăsim în această a doua parte a Bibliei.

Şi ea se împarte în cinci cărţi. Avem cărţile istoriei Evangheliei, care corespund Genezei. Cât de sugestiv este lucrul acesta dragi fraţi! În Geneza avem viaţa a şapte persoane, aşa cum am văzut, fiind în ansamblu o istorie despre viaţa divină în om; aici, avem viaţa în o persoană; este viaţa în Însuşi Fiul lui Dumnezeu. O nouă Geneză, binecuvântat fie Dumnezeu, cu adevărat un nou început, nu cu omul, oricât de credincios, ci cu Hristos Însuşi.

În Fapte avem o a doua parte, un Exod, care prezintă istoria răscumpărării. Nu spun că în Fapte avem lucrarea de răscumpărare; ştim că aceasta este descrisă la sfârşitul Evangheliilor, prin lucrarea lui Hristos. Dar aici avem istoria răscumpărării, la fel cum în Exod avem istoria eliberării fiilor lui Israel din Egipt, scoşi de sub robia lui faraon. Tot aşa în Fapte avem eliberarea lui Israel de sub jugul iudaismului, la libertatea Evangheliei lui Hristos. Un adevărat Exod.

Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în mod minunat învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem un Levitic care, în ce priveşte plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea Levitic, la fel cum realitatea întrece umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată frumuseţea şi varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora suntem aduşi aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.

Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de frumos prezentată în Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda numite de obicei epistole generale sau universale. Acestea ne prezintă, în contrast remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul apropierii de Dumnezeu, cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un adevărat Deuteronom, o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la cele ce urmează să aibă loc după acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi partea poporului preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru totdeauna. Este un Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel, după cum o arată şi numărul său - Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi desfăşurat înaintea noastră un subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece studiindu-l.

Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de care nici restul nu ar fi posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate din Evanghelii care ne vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-a arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru evanghelii este viaţa lui Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece apostoli sau cu istoria poporului evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise, alături de multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste Evanghelii au o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este subordonat Lui, este fundalul, am putea spune că este doar suportul pe care este aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu pentru a orbi ci pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de El.

Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le privim mai îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această temă. Cele mai multe lucruri din natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente. Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec. Hainele pe care le purtăm sunt alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din raze de culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază, prin care putem vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru evanghelii; fără îndoială că ele ne prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos, dar această Persoană ne este prezentată în toate caracterele ei felurite, în aşa fel încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos; avem o perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.

Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut de-a lungul timpului sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar cataloagele de cărţi căutând titluri care ne prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat vorbind, presate împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că acesta este gândul cu care toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura despre care vorbesc eu.

Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi separate. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El a avut un plan, şi anume ca noi să nu vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi astfel El ne-a oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne descriu aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte uşor să realizăm aceasta. Nu sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este prezentată aceeaşi Persoană!

Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii, care ne vorbesc despre persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului, cortul în sine, există patru învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau prima învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit – patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste acestea era o învelitoare din păr de capră; apoi una din piei de berbec vopsite în roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu vreau să speculez sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”, aşa cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos? Sau, pentru a merge şi mai departe în trecut, nu ne sugerează această cifră imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la încercare, şi fiind datoare să asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim la Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care alcătuiau prima învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de patru coţi. Numărul patru, prezent de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi totuşi, patru înmulţit cu şapte, ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce înseamnă douăzeci şi opt de coţi.

Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom putea găsi o corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De exemplu, dacă aş putea doar indica ceea ce pare să se vadă la o privire superficială: avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit. Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu trebuie să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii iudaice. Şi nu avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din nou, răspunsul este Matei, care ne vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o evanghelie care ne prezintă pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a ocupa un loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu cred că Marcu ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte despre caracterul Său uman, însă desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.

Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre culorile primeia dintre ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte despre guvernare, am putea spune că sugerează ceea ce este legat în mod direct cu cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei. Priviţi apoi la părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a devotamentului până la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan; iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu spun neapărat că aşa este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne prezintă aspecte diferite ale caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom vorbi în continuare.

Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe deplin în detaliile acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală, caracterul fiecăreia dintre ele, în comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea era brodată cu heruvimi, ca şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima dată, heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după căderea în păcat. Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel, acolo unde Dumnezeu exercită judecata. De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa, acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu ne oferă şi aceste lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit în Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui Hristos în trup de om aici pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi. Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui Hristos, însă heruvimul ne vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al Omului”. Cu alte cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea de a exercita judecată, El are acel caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul Omului.

Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor făpturi vii, care corespund exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt descrise în Apocalipsa 4:7 şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa cum spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea judecăţii. Aceste creaturi, aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua templului. Ele ne amintesc de un singur lucru, şi anume că Hristos area autoritatea să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi aceasta pentru că este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în Evanghelii observăm exact caracteristicile heruvimilor.

Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al treilea rând o faţă de om şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în capitolul citat din Apocalipsa ni se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu gândul la binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49 : „Iuda este un leu tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea leului ne vorbeşte despre Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după Matei. Cea de a doua făptură vie, boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura, „în mulţimea boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul desăvârşit, cel care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte niciun jug.

Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală, nici măcar pur şi simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi către o inimă de om am putea spune. Este chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi mai sus în înălţimile cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.

Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre aceste patru evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic forţat aici; nu cred că este niciun fel de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi cele mai profunde gânduri şi studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.

În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un scriitor foarte priceput a ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise evangheliile, decât la Persoana minunată care ne este revelată în evanghelii, - cu alte cuvinte înaintea sufletelor nu era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia scrisă pentru iudei, creştini iudei, că este străbătută în întregime de un mod iudaic de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este aceasta de gândul că Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.

În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele sunt relatate foarte scurt şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat într-un anumit sens, însă aceasta nu este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne prezintă un Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul de-a lungul drumului.

Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se potriveşte felului de a gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este marcată de un anumit fel artistic de a prezenta lucrurile folosind anecdote şi ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un sâmbure de adevăr, dar el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.

Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau pe Hristos. Este adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.

După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu diferite imagini, vom privi acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.

Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de aceea, aici Îl vedem pe Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult mai mult, a însemnat pentru El umanitatea.

Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o trăsătură comună, diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca sunt grupate împreună, iar Ioan este separat.

Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru, cum ai face-o? Doi şi doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult privim la numere, cu atât mai mult vom descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare binele. Avem Geneza, Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele două numere pare, „doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului din care poporul a trebuit să fie eliberat, iar în Numeri avem pustiul şi falimentul. Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două, viaţa Domnului nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.

Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost cunoscute dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă „luat împreună”. Luate împreună – trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o Evanghelie aparte. Trei este numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii divine. Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în mod minunat plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ. Toate trei împreună, în armonie, ni-L prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi Împărat, Slujitor şi Om.

Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare în trei aspecte, deşi şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează gândul arătării depline. Dar este o singură Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii. Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a descoperit în Omul Hristos Isus.

Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1 . „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în Cuvântul întrupat, Omul Hristos Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun „Am de a face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om – Omul în poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El manifestarea deplină a gloriei divine – privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu – Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea spune, înscris în însăşi structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris Cuvântul Său în acest fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă dinainte de a ajunge să privim la conţinutul cărţii.

Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât cele patru Evanghelii, şi totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic perfecţiunea pe care o găsim în ele? Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului binecuvântatului nostru Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea inimilor noastre, pentru gloria lui Dumnezeu.

Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă pe Mesia, Împăratul lui Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui Avraam” care Îl leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde dincolo de zid, către neamuri.

Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am fi cerut vreo binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Aceasta înseamna Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar atunci când citesc că El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun, dacă există credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care era în acea sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se bucură Domnul să I se aducă un astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.

Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar patru, şi fiecare dintre ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe care ne este ruşine şi să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce noi numim o societate onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că ele proveneau dintre neamuri.

Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al Iudeilor, pentru ca iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care distrug orice pretenţie legală la tron.

Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia sceptrul nu avea să se îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi, fiind mama lui Solomon.

Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre neamuri, femei păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu al acestor femei dintre neamuri. Nu are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă? Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele lui Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei Evanghelii care Îl prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul următor. El se naşte ca Împărat în Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se închine? Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă Bibliile şi să citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar ei nu fac niciun pas pentru a I se închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând naţiunile de departe, pot sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.

Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după Matei. Caracterul Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în mod atât de minunat în aceste capitole. Doar o privire la pasajele principal ne va fi îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului în primul capitol, şi închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească Scripturile” – o expresie care apare constant în această Evanghelie, caracteristică pentru tema ei.

În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul, uns şi recunoscut din ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El să facă vreo lucrare publică, înainte de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste El pecetea aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani petrecuţi în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.

Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate principiile divine ale Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi totuşi cât de bine se îmbină ea cu o evanghelie care vorbeşte despre pământ.

După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare ale sfinţeniei pe care le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi, vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în capitolele 8 şi 9.

Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el pregăteşte şi trimite ucenici în aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată înainte ca naţiunea să îşi primească adevăratul Împărat.

Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din singurătate, trimite acel cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest contrast - în ce priveşte faptul că Domnul este cu adevărat Împăratul. În acelaşi capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare, unde El făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul întunericului necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim acele cuvinte ale harului care rămân asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor face aceasta dacă El va întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe faţă. Căpeteniile Îl acuză că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după această desconsiderare a puterii Duhului Sfânt, El nu poate decât să vestească pierirea unora atât de împietriţi.

Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde minunate din capitolul 13 – o înşeptită prezentare a felului cum vor decurge lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag atenţia asupra faptului că primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară, unde există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care va avea loc înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din ţarină este Israel şi lumea. Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.

De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să lucreze, cei flămânzi sunt hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El evită orice confruntare cu iudeii, cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de confruntare. Dar, omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat respins. Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini atât de frumoase ale Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi stălucirea deplină a gloriei Sale în schimbarea la faţă.

Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod special caracteristică lui Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele discuţii inegalabile în care El închide gura adversarilor Săi, şi pildele în care El arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie. El include viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.

Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi; judecata şi condamnarea înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un ecou potrivit al cuvintelor îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi batjocurilor lor ca unul care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.

Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai mulţi dintre voi în ce priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului în această evanghelie. Detaliile sunt relatate în altă parte; Matei este evanghelia cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă. Moartea este pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui Dumnezeu. Aşa că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea – părăsirea de către Dumnezeu. Este aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne prezintă plata deplină pentru păcatele comise.

Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este însoţită, în mod corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act de putere.

Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor Săi marea lucrare, şi asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la sfârşitul veacului.

Ce Împărat! Ce Evanghelie!

Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în Matei, ci prezentând trăsăturile caracteristice ale cărţii.

Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un fel de rezumat, sau o nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea criticilor care judecă prin înţelepciune omenească. Dar oricine citeşte şi studiază această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la început şi până la sfârşit.

În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are legătură cu naşterea şi copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în câteva cuvinte. Apoi El este trimis în pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai mult de 10 versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.

Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce binecuvântările lui Dumnezeu sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile peste un lepros, acolo peste un demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de vindecare divină, o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi şi pe cei demonizaţi... şi i-a vindecat pe toţi”.

Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un loc în altul. Nu există niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi direct legat de acel lucru.

Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în mod desăvârşit aici este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului desăvârşit a fost scrisă de unul care s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca un bun ostaş al lui Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi aceasta l-a costat despărţirea de Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ). La fel stau lucrurile şi cu oaia care a rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.

Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt în concordanţă cu această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără îndoială exact cu cuvintele folosite de Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte aramaice, limba folosită pe scară largă atunci în Palestina.

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele arătări ale Domnului nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor sluji”, şi ce privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.

Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus. Evanghelistul pare să zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor sfinte care au legătură cu ea. Putem să vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe Zaharia şi auzim cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de interesante sunt acele momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o privire chiar în cer, în acea minunată noapte a naşterii lui Isus. Cerul este deschis şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se despartă de El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit loc de poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele preaînalte, şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere”.

Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura aluzie despre copilăria Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre Împăratul; nici despre Cel care are autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un Om între oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El este Fiul Omului.

Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului Isaia şi le citeşte din ea. Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19 ). Apoi continuă şi comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele Sale – că Cel care le vorbea era fiul tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le vorbea era un simplu om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât de mulţumitori pentru „Omul Hristos Isus”.

Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi dragoste la picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca Acesta poate merge păcătosul, pentru a auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei Evanghelii, înaintea noastră este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos Isus.

Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei – corespunzând locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu. Cât de familiare, cât de umane sunt imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui Dumnezeu. El vrea să ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini cunoscute, din viaţa de fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra în orice casă şi să înţeleagă imedat cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul pierdut; şi o, cine fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de omenească – vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate atâta dragoste. Binecuvântat fie Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman. Oamenii ar putea spune că sunt imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai aceasta, că sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar vedem inima lui Dumnezeu.

Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă armonie cu tema ei. Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost, la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul marelui preot şi de acolo la scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi batjocorit de Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui – o, cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest „Om al durerilor” care trece singur prin toate.

În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace. El nu aminteşte strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el vorbeşte de harul care se revarsă chiar spre duşmani, atunci când ei bat cuie în mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin mântuirea tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul vinovat care crede, datorită valorii morţii Sale.

În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul cum se arată alor Săi în Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, - toate acestea poartă aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.

Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind multe în comun şi, în acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o imagine a Domnului nostru binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *