„Dumnezeu a zis… şi a fost”
Credem că trebuie să scriem aceste pagini gândindu-ne mai ales la generaţiile tinere, uşor de convins să nu ia în considerare decât ceea ce este catalogat drept ultramodern. Relatarea biblică despre creaţie este inatacabilă; doar El „dă socoteala de ceea ce este înaintea ochilor tuturor şi le dă înţelegerea”, şi aceasta pentru că este descoperirea lui Dumnezeu.
Această relatare admite existenţa timpului necesar pentru formarea lumilor, pentru organizarea pământului şi apariţia fiinţelor vii. Asemenea multor comentatori, plasăm erele geologice între primul şi al doilea verset din Geneza 1 .
Nu este important faptul că unii văd creaţia producându-se în şase zile, iar alţii se gândesc la intervale imense de timp între aceste zile. Esenţial este să primim cu simplitate ceea ce ne învaţă Scriptura, fără să adăugăm ceva ce nu spune. Indiscutabil este – în primul rând – că totul a fost creat de Dumnezeu, prin Cuvântul Său, iar în al doilea rând că omul, scos „din pământ” (1. Corinteni 15:47 ), ca toate celelalte fiinţe de pe pământ, a fost creat într-un fel unic, foarte diferit de celelalte, indiferent ce ar spune oamenii de ştiinţă, dar câtuşi de puţin ştiinţific.
Este important să distingem între, pe de-o parte, faptele indiscutabile, stabilite prin observaţie şi experimentare, şi, pe de altă parte, teoriile speculative asupra acestor fapte. Teoriile n-au dreptul să se pretindă altceva decât interpretări contestabile ale acestor fapte şi ale originii lor. Ele pot satisface, într-o oarecare măsură, mintea care le admite, dar nu pot produce certitudini. Doar Scriptura dă certitudinea credinţei.
Dovezi incontestabile ale originii Pământului sunt aduse de vestigiile din care se compune scoarţa terestră şi de fosilele pe care le conţin.
Geologii studiază natura şi dispunerea acestor vestigii, în special suprapunerea straturilor sedimentare. Dar întinderile foarte inegale ale acestor straturi, diversitatea modului de formare, modificările survenite în timpul mişcărilor solului, distrugerile pe care le-au suferit la suprafaţă prin dezagregare, eroziune, transport etc., transformările în profunzime, ca urmare a presiunii şi temperaturilor enorme (metamorfismul), toate acestea produc dificultăţi de înţelegere în momentul în care vrei să coordonezi detaliile pentru a avea o vedere de ansamblu şi a pricepe succesiunea faptelor.
Fosilele – pe care le studiază paleontologia – sunt vestigii ale fiinţelor care au trăit înainte de era geologică actuală. Se ştie că este vorba fie de amprente sau mulaje naturale, fie, mai rar, de resturi animale sau vegetale, conservate ici şi colo în sol şi în subsol. Numărul lor este nesemnificativ în raport cu imensitatea pistelor şi scade pe măsură ce acestea sunt mai vechi. Altfel spus, acul în carul cu fân! Oricât de fragmentare sunt aceste mărturii concrete, reconstituindu-le cu răbdare, comparându-le şi studiind conexiunea lor cu succesiunea straturilor, îţi poţi face o idee asupra ordinii de apariţie a fiinţelor vii, pe mari categorii, ordine care este indicată exact în Geneză. Multe specii au dispărut, foarte puţine au supravieţuit din timpuri străvechi, cel mai mare număr din cele care există azi au apărut succesiv, iar omul este ultimul. Nu este vorba de a desconsidera munca enormă, mai ales din ultimul secol, pentru a aduna şi reasambla, cu răbdare şi obiectivitate, colecţiile remarcabile de fosile pe care fiecare dintre noi le poate vedea în muzee specializate sau reproduse în lucrări.
Din aceste fapte, observate aşa cum se cuvine, încercăm să tragem nişte concluzii, mai precis să reconstituim o serie de evenimente, o istorie. Raţionamentul, intuiţia şi imaginaţia îşi dispută grija de a acoperi lacunele observaţiei. Raţionamentul apreciază cât valorează bazele de la care se porneşte şi adesea acestea sunt fragile. Imaginaţia, chiar dacă încercăm să-i controlăm puterea inventivă, ne scoate repede din realitate. Intuiţia este tentată adesea să se considere certitudine, deşi experienţa nu a confirmat-o.
În ceea ce priveşte datarea, trebuie stabilit că starea materiei, compoziţia atmosferei, chiar legile fizice ale universului nu s-au schimbat de la creaţie şi, dacă s-au schimbat, trebuie să se determine aceste schimbări şi consecinţele lor. Majoritatea geologilor au înţelegerea că nimic din toate acestea nu s-a schimbat, dar acest „actualism” (sau „uniformalism”) nu este decât un postulat, un principiu nedemonstrat şi, fără îndoială, nedemonstrabil.
În ceea ce priveşte metodele folosite pentru a data erele geologice, ele excedează acestui cadru. Viteza de sedimentare, măsura de acumulare a sării în mări au făcut loc metodelor radioactive şi utilizării izotopilor – carbon 14 pentru tot ce este de natură organică, potasiu-argon folosit pentru un spectru mai larg. Aceste metode pot avea o mare rigoare logică, dar îşi pierd această rigoare în practică. În orice caz, postulează şi ele legi care nu s-au schimbat în decursul timpului, ce nu s-a verificat; unele constatări referitoare la preistorie pun în dubiu relevanţa testării cu carbon 14.
În sfârşit, chiar noţiunea de timp este un subiect discutabil, de vreme ce îl supunem evaluărilor exprimate în zilele şi anii noştri, diviziuni temporale bazate pe ritmul actual al mişcărilor pământului şi care au „apărut cu siguranţă în momentul hotărât de revelaţia lui Dumnezeu şi a căilor Lui faţă de oameni”.
Dar mintea omenească se ambiţionează nu doar să-şi reprezinte „de la început la sfârşit lucrarea făcută de Dumnezeu”, ci ţinteşte să-i explice desfăşurarea.
Cele mai răspândite moduri de explicare sunt inspirate din teoria evoluţiei. Teoria transformismului este cea aplicată fiinţelor vii. (Pentru a preveni orice echivoc, folosim acest termen în locul celui de evoluţionism.) Această teorie pleacă de la constatarea următoare: fosilele arată că fiinţele vii au apărut pe specii/regnuri, cu durată variabilă şi cu o organizare din ce în ce mai complexă. Transformistul deduce de aici că speciile vii, inclusiv specia umană, ar proveni dintr-un grup restrâns de specii iniţiale, chiar dintr-una singură, dintr-o celulă primordială unică, de origine necunoscută, care s-ar fi transformat/divizat progresiv, perfecţionându-se de la o etapă la alta. Odată admisă această ipoteză, s-au străduit să descopere tot lanţul de fiinţe în spirale succesive şi să lămurească mecanismele apariţiei noilor specii.
Se vede contradicţia totală cu ceea ce spune Scriptura referitor la crearea fiinţelor vii, pe mari categorii, venite unele după altele, dar totdeauna „fiecare după soiul ei” (Geneza 1:11, 12, 21, 24, 25 ), precum şi crearea unică a omului (Geneza 1:26, 27 ; 2: 7, 22 ). Aceasta nu înseamnă că în decursul timpului nu s-au produs variaţii în rândul speciilor sau al raselor, dar fiecare specie are în sine o organizare specifică de viaţă. Este exclusă trecerea de la o specie la alta sau generarea speciilor prin transformism.
Teoriile fundamentale ale transformiştilor au fost formulate în sec. al XIX-lea, astfel că Lamarck explica în 1908 evoluţia prin adaptarea organelor la mediul înconjurător în transformare, iar Charles Darwin o explica 50 de ani mai târziu prin lupta existenţială şi selecţia naturală. Lucrările marilor geologi din sec. al XIX-lea, ca Lyell, D'Orbigny, Philipp, Gaudry şi mulţi alţii au fost folosite pentru a sprijini aceste teorii transformiste. Fără îndoială, de atunci, doctrina transformistă a trebuit să-i abandoneze pe Lamarck şi Darwin, pentru a primi alte interpretări, bazate mai ales pe variaţiile bruşte sau pe mutaţiile genetice, conform observaţiilor unui Hugo de Vriès. Dar transformismul a trebuit să facă faţă obiecţiilor redutabile ridicate de legile eredităţii, descoperite de Mendel (mort în 1884). Această teorie însă tot n-a capitulat. Ea inspiră întotdeauna explicaţiile materialiste îndrăzneţe ale lumii, pe linia lui Haeckel, revendicându-şi marile sisteme cosmogonice şi teologice care pretind a reconcilia credinţa şi raţionalismul. Este doar o teorie şi nimic mai mult.
În plan strict ştiinţific, niciuna dintre aceste teorii nu poate face abstracţie de observaţie sau de demonstraţie directă. Trecutul geologic este mort şi evident că omul niciodată nu a putut vedea trecerea de la o specie la alta în acest trecut; paleontologii cercetează în zadar „formele de tranziţie”. Aşa cum scrie unul dintre ei, J. J. Barloy, „este evident că în paleontologie o filiaţie este întotdeauna ipotetică”. În ceea ce priveşte prezentul, biologia n-a putut nici să observe şi nici să producă astfel de treceri, nici să vadă apărând organe noi la o specie anume. Experienţele cele mai uimitoare ale biologilor au demonstrat stabilitatea totală a speciilor, cu excepţia unor detalii care nu schimbă nimic din continuitatea lumii vii şi care se pierd de la o generaţie la alta („întoarcerea la model”). În ultimă instanţă, se poate admite evoluţia transformistă ca o ipoteză coerentă pentru clasificarea şi expunerea faptelor, dar nimic mai mult. Este o schemă convenţională. Susţinătorii ei cei mai convinşi, dacă sunt sinceri, trebuie să accepte asta. Mai mult, această ipoteză nu explică nimic. Ea pune în spatele cuvântului „evoluţie” un principiu indefinibil şi misterios, o dogmă *.
* Profesorul Jacques Monod, în celebra sa lecţie inaugurală de la Collège de France din 24 noiembrie 1967, a prezentat noul domeniu al biologiei moleculare. Ce descoperă această ramură a biologiei? Celula vie, al cărei nucleu este un sistem uimitor de precizie şi echilibru, la fel de miraculos în micimea lui ca şi universul imens, are ca element constitutiv acidul nucleic, care conţine o diversitate uluitoare de capacităţi, după speciile fiinţelor vii (pentru om, acidul dezoxiribonucleic, partea activă a cromozomilor), şi în jurul lui se formează moleculele, în special macromoleculele. Această configurare se face – spune el – după un cod de „semne”, emis de această substanţă, semne care, de la origine, s-ar fi multiplicat, diversificat, perfecţionat „accidental” şi din întâmplare într-un număr cvasiinfinit de combinaţii posibile. Prin astfel de accidente ar fi apărut viaţa, inclusiv a omului (el nu este decât un „eveniment” între altele, „toate la fel de improbabile” – dar „el a tras lozul câştigător”…), şi gândirea. El vede acest prodigios sistem de comunicare moleculară, sufletul „deformărilor geometrice în milioane şi miliarde de mici cristale moleculare” din care se compune fiinţa noastră, reuşind, din accident în accident, să constituie „suportul fizic suprem al gândirii, conştiinţei, cunoaşterii, poeziei, ideilor politice sau religioase, ca şi al celor mai nobile proiecte sau al celor mai josnice”.
Aceasta rămâne, evident, o „speculaţie” de „verificat”, dar în care va fi „dezamăgit” în „credinţa sa în unitatea lumii vii”. A presupune că această teorie se verifică nu ar fi altceva decât o anumită cunoaştere a „suporturilor fizice” ale faptelor, care nu ar dovedi că aceste suporturi sunt generatoare, viaţa rămânând un mister. Oare un astfel de materialism, pe cât de exclusiv, pe atât de miop pentru omul de bun-simţ, îi va permite omului contemporan ceea ce, în termeni neclari, le propune ca ideal de viaţă concluzia acestui discurs: „recucerirea, prin cunoaştere, a neantului pe care l-au descoperit”? Fericit este omul simplu care şi-a dat seama de propriul său neant, nu prin el însuşi, ci în lumina lui EU SUNT, adică a lui Dumnezeu! Iov spunea, prin prisma încercărilor prin care a trecut până a ajuns să se cunoască, astfel: „Am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine…Tu învaţă-mă!” (Iov 42: 3, 4 )
Relativ la aceste subiecte, savanţii apreciază nu conform dovezilor evidente, ca în demonstraţiile matematice sau în experienţele fizice şi chimice, ci conform sentimentelor lor, educaţiei, convingerilor proprii despre om şi univers. S-a spus că „paleontologia este o ştiinţă pasională”. Adevărata ştiinţă se va mărgini să spună: se pot crea sisteme filozofice şi pseudoştiinţifice pe ideea evoluţiei transformiste, dar nu pe faptele constatate de o astfel de evoluţie.
Or, această distincţie se face extrem de rar. Părerea preconcepută a unora este reaua-credinţă în stare pură. Este, ne place să spunem, involuntară la un mare număr de savanţi care ajung să nu mai gândească decât în temeni de evoluţie. Există o credinţă evoluţionistă. Ea nu poate ţine locul certitudinii, aşa cum recunoaşte Jean Rostans atunci când scrie „nu poţi decât să crezi în evoluţie”(„Ceea ce cred”, p. 13. Acelaşi spunea: „nu poţi decât să crezi şi diferenţa este între oamenii care cred ceea ce ştiu şi înţelepţii care ştiu ceea ce cred”, p. 23). Ne putem gândi că este vorba de o simplă improprietate a limbii din partea altui biolog care a afirmat: „evoluţia este un fapt istoric şi ea ne arată apariţia lentă a vieţii către forme superioare de organizare” (prof. Marois, în Caietele Institutului vieţii). Un fapt istoric? Nu. O oarecare reconstituire conjuncturală a istoriei fiinţelor vii, ceea ce este altceva.
Dar masa mare a oamenilor, care nu au nici posibilitatea şi nici răgazul de a se informa exact, este indusă întotdeauna în eroare şi mulţi acceptă ca adevăr demonstrat ceea ce nu este decât conjunctură. Pe astfel de baze nesigure pun oamenii la îndoială Revelaţia.
Pe de altă parte, ca efect al unei reale dezamăgiri, marele public este convins că oamenii de ştiinţă sunt toţi partizanii acestei doctrine a evoluţiei. „Realitatea evoluţiei nu este contestată de nimeni… transformismul nu mai are opozanţi”, scrie cu îndrăzneală un naturalist reputat. Este un neadevăr flagrant! Ar fi suficient să cităm concluzia profesorului Lemoine de la sfârşitul volumului V al Enciclopediei franceze, consacrat acestor controverse (1938): „Evoluţia – spune el – este un soi de dogmă în care nici slujitorii ei nu mai cred, dar pe care o menţin pentru publicul lor. Trebuie să avem curajul să o spunem, pentru ca oamenii din generaţia viitoare să-şi orienteze cercetările într-o altă direcţie” (un curaj care îi lipsea unui alt savant, care scria în 1903): „Recunosc că n-am văzut nicio specie generând o alta, nici transformându-se în alta”, dar continua, substituind credinţa unei certitudini: „consider totuşi evoluţia la fel de sigură ca şi cum ea ar putea fi demonstrată în mod obiectiv”! Profesorul Lemoine continuă: „datele paleontologiei demonstrează, din contră, că nu a existat o evoluţie, cu atât mai puţin o evoluţie a grupurilor mari”. Ar fi suficient să mai amintim şi lucrarea binecunoscută a profesorului L. Vialleton: „Originea fiinţelor vii, iluzia transformistă” (1929). Iar, mai aproape de noi, biologi ca profesorul L. Bounoure sau doctorul Maurice Vernet, pentru a ne rezuma doar la aceştia (sunt şi mulţi alţii) se declară contra acestei iluzii. În special întreaga operă a lui M. Vernet tratează imposibilitatea demonstrată că fenomenele vii se reduc la pure mecanisme fizico-chimice. [Între altele: „Problema vieţii” (1948); „Evoluţia lumii vii” (1950); „Sufletul şi viaţa” (1955); „Marea iluzie a lui Teilhard de Chardin” (1964)]
Afirmăm fără ezitare că este un abuz de încredere faptul că teoria transformistă este prezentată tinerilor din învăţământul obligatoriu ca un adevăr general recunoscut. Un minimum de onestitate ar obliga la a spune: „Iată părerea mea, dar sunt şi altele” sau „Totul se petrece aşa… dar nimeni n-a văzut cum se petrece”.
Nu ştim cum să avertizăm mai bine împotriva acestei otrăviri viclene a minţilor. Discuţia noastră nu este pentru a polemiza şi nu ne revendicăm nicio competenţă. Vrem doar să atragem atenţia, în numele bunului-simţ, asupra unor curse foarte periculoase. Aducem în atenţie în special acest fapt: nu este stupefiant că sunt oameni de ştiinţă care, pentru a-şi fundamenta convingerile şi a le preda, continuă să apeleze la exemple care s-au demonstrat a fi pur şi simplu false, cel mai faimos fiind celebrul „om de Piltdown”? Ba mai mult, se fondează o mulţime de teorii pe reminiscenţe heteroclite, culese în condiţii uneori mai mult decât dubioase, pentru a reconstitui imaginar presupuşi strămoşi ai omului ca: pitecantropul de Trinil (Java, 1906), sinantropul Chou Kou Tien (1929), un alt sinantrop mai recent sau australopiteci şi para-australopiteci. Discuţiile dintre preistorici şi paleontologi sunt departe de a se încheia în ceea ce priveşte atribuirea fosilelor, fie la specia umană, fie la cea a maimuţelor, şi ea continuă la fel cu cei care încă mai descoperă cam peste tot (homo habilis – Tanganika (1961), atlanthropul din Algeria, zinjanthropul, tchadanthropul (1962), aegyptopithecul (1966), kenyapithecul etc. Dezacordurile dintre evoluţionişti sunt uneori atât de mari încât poţi să te întrebi dacă mai au un fond de gândire comun.
Dar, repetăm, nu este adevărat că toţi savanţii sunt transformişti. Ateii refuză această teorie în numele ateismului lor (şi acesta este o dogmă!), pentru a îndepărta orice ar părea să dovedească o intenţie prealabilă în univers, o finalitate, cum zic filozofii; este aproximativ poziţia profesorului Lemoine, citat mai sus. Pe de altă parte, la polul opus, această teorie este respinsă de savanţii care se pleacă în faţa unui Creator, „după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11 ) şi care a făcut omul după chipul Său.
Dar, printre sistemele legate de evoluţionism, cele mai neliniştitoare pot fi cele care, propagate zgomotos astăzi, se drapează în haină religioasă. În intenţia de a armoniza ştiinţa şi revelaţia, ele se întrec în a o respinge pe cea din urmă. Afirmaţiile cu caracter ştiinţific sprijină sinteze ample care înglobează originea, istoria şi destinul lumii şi al omului. Cine n-a auzit vorbindu-se de teoriile lui P. Teilhard de Chardin, care au devenit în zilele noastre o nouă religie? Ele unesc aspiraţiile lumii moderne sau, mai curând, asimilează aspiraţiile lumii moderne decât să le orienteze. Cât de mult se grăbesc să primească ceea ce face conştiinţa să tacă, în numele ştiinţei?
Informaţiile unei anumite ştiinţe şi ale unei anumite teologii se completează, într-adevăr, într-o manieră insidioasă. În realitate, imaginaţia, sentimentalismul, misticismul au cel mai mare rol într-o astfel de cosmogonie care se prezintă cu îndrăzneală ca desăvârşirea credinţei creştine. Vai, este vorba doar de credinţa în om! Omul care pretinde că ştie mai multe despre el însuşi şi despre Dumnezeu decât a spus Dumnezeu Însuşi!
Pavel cerea anatema peste cei care predicau „o Evanghelie deosebită de cea pe care au primit-o” (Galateni 1:6-10 ). Ar vorbi ea despre aceste noutăţi şi utopii, în care se face abstracţie de acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, unde este celebrat progresul uman la concurenţă cu promovarea materiei? Materia, prin evoluţie progresivă, ar fi devenit generatoare de viaţă, apoi generatoarea omului conştient şi gânditor şi ar sfârşi prin a se confunda cu factorul activ al întregii evoluţii, inclusiv al lui Hristos Însuşi, până la faimosul punct Omega. Acolo ar converge Dumnezeu, umanitatea şi universul (cosmosul), iar materia s-ar identifica în sfârşit cu viaţa. Omul nu s-ar mai vedea un păcătos pierdut, noţiunea de responsabilitate personală şi de vină s-ar şterge, iar Hristos, întruparea Sa, crucea Sa, lucrarea Sa de mântuire s-ar estompa până la dispariţie în beneficiul acestei ascensiuni a materiei, divinizată făţiş, şi al umanităţii materializate la propriu, ascensiune care nu răspunde decât unei dorinţe insinuate cu mult timp în urmă de Satan: „Veţi fi ca Dumnezeu!”
Pentru a rămâne la conceptul creaţiei, ar trebui, fără putinţă de tăgadă, să avem o certitudine, şi nu ipoteze, să avem mărturia unuia care a asistat la desfăşurarea formării lumii. Există o astfel de mărturie şi aceasta este de necontestat. Este cea a Creatorului Însuşi, care-i vorbeşte omului în calitatea lui de creatură inteligentă (Romani 1:20 ). Vocea Celui care „a zis” se aude de secole. Acelaşi Cuvânt care a creat ne cuprinde şi pe noi în Creaţie. „Dumnezeu a zis… şi a fost”. Cuvântul vorbeşte de la Geneză (1:6, 7; 9:10 ; 11:12 ; 14:15, 24 ; 28:30) la Psalmi (33:9; 148:5, 6), de la profeţi (Isaia 40: 12 ) la epistolele Noului Testament, până la Apocalipsă (4:11). Iar Domnul Isus Hristos, Cuvântul întrupat, nu apare ca un Omega închipuit, rezultat al unei evoluţii cu origini incerte. El este „Alfa şi Omega”, „Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, „Începutul şi Sfârşitul”, Acelaşi.
Credinciosul ştie, printr-o cunoaştere diferită ce cea la care poate ajunge spiritul uman lăsat în voia lui însuşi. Credinţa ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa nu doar discerne ceva din El în lucrurile create, ci aude vocea Lui din Scriptură. Ateul respinge această mărturie, respingând în acelaşi timp şi vocea conştiinţei sale, şi pe cea a nevoii profunde a sufletului său, atunci când şi una şi alta îi strigă că există un Dumnezeu. Dar Scriptura rămâne impasibilă, invariabilă în maiestatea şi autoritatea sa suverană, deasupra părerilor schimbătoare ale oamenilor. Dacă unele opinii sunt de acord cu Scriptura, cu atât ma bine pentru ele, deşi asta nu adaugă ceva credinţei: ele nu cunosc nimic din dragostea şi harul lui Dumnezeu şi nici din sfinţenia şi dreptatea Lui. Ceea ce susţinătorii lor descoperă sau presupun despre viaţa fizică nu se compară cu cunoaşterea vieţii din Dumnezeu, cu acea viaţă „care este în Fiul Său”, în timp ce cine „Îl are pe Fiul” (şi o are crezând în El) „are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1. Ioan 5:11, 12 ). Dar dacă oamenii vor să contrazică Scriptura şi să o judece conform părerilor proprii, atunci va fi rău de ei: Scriptura îi va judeca (Ioan 12:48 ) şi vor merge spre propria lor condamnare. Nu omul are ultimul cuvânt, ci Dumnezeu!
Pentru credinciosul umil, n-au nicio importanţă părerile omeneşti, fie că provin de la un mare savant, fie că habar nu are de ele. El pricepe că „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3 ). El admiră perfecţiunea Cuvântului, citeşte şi reciteşte Geneza 1 , pagina grandioasă prin sobrietatea ei cu care se deschide Biblia şi o adoră. Biblia nu face din noi savanţi în felul lumii, ci în felul lui Dumnezeu (Isaia 50:4 ). În Scriptură găsim acea parte fericită a „pruncilor” despre care Domnul Isus Îi vorbea Tatălui când Îi zicea: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11: 25 ).
Dar orice creştin trebuie să înţeleagă necesitatea absolută de „a păzi Cuvântul” celui „Sfânt şi Adevărat”. Acum, mai mult ca oricând, este timpul pentru creştini să facă distincţie, cu discernământ, între teoriile sau religiile omului şi descoperirea lui Dumnezeu. Curentul contemporan general, adus de avântul nemaiauzit al ştiinţei, îi îndeamnă pe credincioşi „să-şi pună credinţa în acord cu viziunea stiinţifică despre lume”. Aceasta înseamnă „renegarea credinţei”. Creşterea informaţiei ştiinţifice, cea adevărată, obiectivă, este legitimă în domeniul propriu. Dar credinţa nu are de-a face cu microscopul, cu retorta sau cu electronica şi calculatoarele şi cu atât mai puţin cu raţionamentele logice. Dumnezeu a vorbit. Teoriile trec, faptele rămân; niciodată ele nu vor contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, care „este etern”.
Cititorule, dincolo de orice, şi mai ales tu, cititorule sceptic, ia seama la aceasta! Orice ai gândi despre originea ta, există un trecut despre care nimeni nu ştie nimic. Dar acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care îţi spune ceea ce îţi este suficient să ştii pentru a înţelege cine eşti, te luminează şi asupra viitorului. Pentru aceasta ne-a fost dat, nu pentru a ne satisface curiozitatea, ci pentru a ne avertiza asupra salvării. Creaturi fiind, avem de dat socoteală Celui care ne-a creat (Romani 14:10 ). Starea noastră firească este cea de păcătoşi. Dumnezeul nostru ne oferă salvarea, în harul Său, prin „Fiul Său pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare” (1. Tesaloniceni 1:10 ). Credinciosul „Îl aşteaptă din ceruri” pe Salvatorul în care şi-a pus nădejdea.
Permite-mi să te întreb: Tu pe cine aştepţi?
A. Gibert 1969.